luni, decembrie 31, 2007

La mulţi ani 2008!!!

Am trecut şi de 2007... Ne îndreptăm cu paşi mărunţi de un an nou.

Vă doresc să aveţi parte în noul an de tot ceea ce v-aţi dorit în vechiul şi nu aţi putut obţine, să realizaţi tot ce v-aţi pus sau vă veţi pune în minte şi... să aveţi parte de sprijinul tuturor celor dragi, în tot ce faceţi...


Un an nou fericit tuturor!!!

marți, decembrie 25, 2007

Crăciun fericit!


Din volumul "Seri cu Licurici ", 365 de basme


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adrian Munteanu


A fost odată un micuţ băiat.
La joacă îi e gândul, în neştire.
Cum a căzut zăpada, a plecat
Cu sania în zbor, fără oprire.

A tot trecut prin ţări, spre Răsărit.
Drumul părea o pulbere de stele.
Băiatul chiuia şi a plutit
Tot mai departe şi mai sus, spre ele.

Aşa ajunge până-n Miazăzi.
Băiatul râde. E atât de bine,
Ca într-un vis. Curând va poposi
Şi în Apus, prin văi cu ape line.

Mult timp s-a scurs, dar noaptea e prea lungă.
Se vede, în sfârşit, şi-n Miazănoapte.
Ar vrea din nou acasă să ajungă.
Dispare râsul, vorbele sunt şoapte.

E prea departe. Sania tot zboară.
El „fără de oprire” îi ceruse.
A început să plângă prima oară
Şi lacrima-n zăpadă se pierduse.

Dar sania se-opreşte într-o zi.
E ruginită, parcă sângerează.
- Cât m-am jucat, acasă când voi fi ?
- Se-ntreabă puştiul nostru şi oftează.

Răspuns nu are. E cuprins de jale,
Pe faţă-şi pune mâna mai degrabă.
Avea o barbă lungă, albă, moale.
- Ce s-a-ntâmplat ? pe Crivăţ îl întreabă.

- Cu sania ai mers de cânt te ştiu,
O viaţă-ntreagă. Să-nţelegi nu poţi.
- Vreau să mă-ntorc, copil din nou să fiu,
Să-mi văd părinţii, fraţii mei, pe toţi !

De vânturi ajutat, curând porni.
I-a căutat pe-ai lui din casă-n casă.
Nu i-a găsit, dar a văzut copii.
Câte-un brăduţ împodobit le lasă.

În sania ce încă o o iubeşte
Aşează daruri, o încarcă bine.
Îl cheamă Moş Crăciun şi-acum porneşte
De sărbători s-ajungă şi la tine.

marți, decembrie 18, 2007

Printre rânduri

Simt emoţia ce cuprinde cu braţele ascunse cândva, sufletul meu încă sub efectul nemilos şi prelung al convalescenţei. Am crezut mereu în revederea “Evei” lui Rebreanu şi am ştiut că în adâncul celor 8 vieţi ce m-au ocolit, se ascunde misterul împlinirii legendei. Da, eu, pisica neagră muribundă, alerg profanul în negura-i nemăsurabilă şi aştept ca cea de-a noua viaţă să-mi aducă rodul aşteptării: “pruncul” căutat încă din vechiul timp.
Dar totuşi, este acea emoţie. Simt că trăiesc frumuseţea şi văd anii. Mintea îmi aiurează. Nu ştiu de ce bucuria inimaginabilă a zâmbetului aceluia perpetuu, mă atinge în esenţă. Trăiesc prin intermediul acelui zâmbet pe care mi-l doresc atât de aproape…
De ar putea numai, să mă privească în ochi… Absurd, nu ? Un zâmbet să mă privească ?! Dar totuşi, dacă ar căuta vitalitatea, dacă m-ar găsi, aş putea evada acest război ce îmi distruge privirea. Sclipirile indubitabile din ochii acelei creaturi ce nu ascunde altceva decât dezamăgire, îmi înmoaie şi mai tare sensibilitatea.
Da… Aiurez.. şi asta mă doare, fiindcă într-adevăr, nu cred nici eu, nimic din ceea ce am spus, însă zâmbesc fiindcă ştiu secretul : Nu există sideful, sclipirea, însă… există viaţa ce se ascunde în spatele adolescenţei ce mă va roade încetul cu încetul, până voi rămâne pe pământ, o simplă emoţie.

joi, decembrie 13, 2007

O altă dimensiune…

Ieri am fost la Bucureşti în vederea participării la „Simpozionul Internaţional Interdisciplinar” de Religie-Istorie-Literatură din cadrul proiectului educaţional „Şansele tale” organizat de MEC, ISMB şi Colegiul Economic „Hermes”, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 , cu tema „Egali în faţa divinităţii într-o Europă Unită”.
Drumul a fost obositor, însă mă bucur enorm că am ajuns până acolo. Am avut multe de învăţat din tot ceea ce s-a prezentat şi, cel mai important este că am înţeles că indiferent ce am face, trebuie să ţinem cont de faptul că suntem totuşi egali şi că daca trecem cu vederea micile noastre deosebiri, defecte şi mai ales dacă suntem mai toleranţi şi renunţăm la ideile preconcepute, viaţa poate fi chiar frumoasă.
Am discutat liber, astfel oricine ar fi dorit, putea adăuga completări. Referitor la ce am precizat anterior… Spunea un domn profesor de Limba şi literatura română din Suceava „Cu cât eşti mai tolerant cu cei din jur şi îţi deschizi inima, cu atât ai mai mulţi prieteni. Un om care nu are nici un prieten este un om cât se poate de sărac, însă un om care are şi numai un prieten… este bogat.” Această idee mi s-a părut genială. Am înţeles că la urma urmei totul stă în modul în care interacţionăm unii cu alţii, şi că atunci când ai pe cineva aproape, nici nu mai contează restul problemelor.
O altă idee drăguţa a adăugat-o un medic (tatăl unuia dintre participanţi), era un citat dintr-o carte (ce regret acum este că nu a precizat ce carte) „Am ieşit într-o dimineaţă să mă plimb pe stradă şi m-am întâlnit cu un cangur. Acesta m-a privit din punctul lui de vedere”. Efectiv m-a lăsat fără cuvinte. Într-adevăr aceasta este problema noastră, a tuturor… Privim lumea cu ochi diferiţi însă ne-am aştepta să fim înţeleşi dar şi priviţi de lume cu aceiaşi ochi.
Sincer, sunt multe lucruri ce mi-au rămas acum în minte şi încă mai sunt marcată (în sens pozitiv) de această experienţă, şi tot nu îmi vine să cred cât de multe se pot învăţa dintr-o simplă dezbatere liberă.

Doresc pe această cale să îi mulţumesc doamnei diriginte care m-a sprijinit în permanenţă şi care m-a încurajat să particip. Cu atât mai mult cu cât am aflat astăzi că este în spital şi urmează să se opereze, îi urez din inimă însănătoşire grabnică !!!

duminică, decembrie 09, 2007

Din ciclul... "Gânduri din interior"

Respiră, eşti pe ultimul drum… Ochii ţi s-au umplut cu zadarnice lacrimi, iar gura îţi cântă tristeţea. Te simt… iartă-mă! Nu mă pot apropia, deşi îmi doresc atât de mult. Nu te pot elibera de suferinţa ce te-a cuprins, te las în continuare să lupţi. Doar tu şi boala, singurătatea, pe acelaşi front. Trage aer în piept, respiră, lasă aerul să vibreze şi speranţa să te cuprindă. Ai alunecat, te-ai îndepărtat de mine într-un moment de neatenţie, iar acum, sunt la un pas de a te pierde… Nu am ce face, nu îmi pot desprinde braţele!
Şi totuşi, îţi întind mâna, întinde-te, încearcă şi cuprinde-o cu palma ta lipsită de putere, încredinţează-te celei ce te-a crescut! Te văd, te simt, ştiu ca încerci, nu mai plânge draga mea, zâmbeşte, astfel vei reuşi să scapi de negura ce m-a alungat din sufletul tău… Încerc, dar nu mă lasă rădăcinile ce mi-au răsărit, să mă apropii. Te doare, ştiu… Fac tot ce-mi stă în putinţă să te ajut. Ai grijă la fiecare pas pe care îl faci, să nu cazi în prăpastia deziluziilor. Eşti propria-ţi stăpână! Sper că mă auzi, măcar atât să pot ţine legătura cu tine, prin cuvinte… prin sfaturi. Eşti ca un mieluşel rătăcit. Opreşte-te din plâns, te rog, ascultă-mă şi priveşte cerul! Bravo… şterge-ţi lacrima şi strigă-mă! Se aude ceasul din sufletul tău, sunetul poleit al unui cristal pur. Apropie-te încet!
Zâmbeşti? Văd bine? Îţi simt acum inima caldă, vibrând şi emoţia cuprinzându-te. Mă pot apropia şi eu! Bravo fetiţo! Ai reuşit singură să te ridici, să-ţi câştigi speranţa şi să mă readuci în inima ta… Mă ai iar în sufletul tău şi voi încerca pe cât posibil să nu te mai las niciodată să mă pierzi, voi sta cu ochii pe tine şi te voi îndruma spre bine! Da, sunt eu-l tău interior, sunt mai puternică decât am fost vreodată şi asta fiindcă te-am regăsit!




Trupul e ud. Fiecare bucăţică vibrează înecată în izvorul ce pare să nu vrea să sfârşească. Zbuciumul cuprinde sufletul, ajungând la o luptă a celor două personalităţi…
- Iar e grea viaţa. Nimic din ceea ce ştiam nu mai cunosc acum.
- Ba da… Prostia din mintea-ţi puerilă nu poate privi greutatea, acesta e motivul pentru care acum verşi amarnice lacrimi…
- Dar, sunt un biet copil… de ce trebuie să mă rănească vântul şi luna… şi privirile anxioase ale celor din jur? De ce fiecare azi este mai dur ca cel de ieri? De ce cu fiecare secundă mă împing singură spre o noapte rece? De ce?
- Of… copilă inocentă! Adolescenţa te transformă! Gândeşte-te… fiecare om are problemele lui, tu de ce nu ai avea? Aşa este viaţa! Nu te mai acuza, vei vedea, cândva… se va întoarce în favoarea ta!
- Dar când? Eu nu ştiu decât să sufăr! Mie niciodată nu îmi va fi bine!
- Asta fiindcă îţi impui! Fiindcă eşti masochistă şi îţi place să te vezi chinuindu-te! Fiindcă îţi place să fii o victimă! Ridică-te! Eşti o fată mult prea puternică şi fericită ca să te laşi înjosită de frigul iernii!
Lacrimile au încetat însă durerea nu a trecut…
- Termina, te rog… încearcă să înţelegi că nu se merită să suferi!
- Dar, cu cât îmi vei repeta mai des asta, cu atât mă vei face mai tare să îmi amintesc de suferinţa mea! Nu mă ajuţi.
- Bine… te las să îţi revii singură, dar atât vreau să înţelegi… sunt mult prea mulţi oameni care ţin la tine, prea mult… ca să te lase să ajungi acolo unde te duce imaginaţia! Sunt mult prea multe suflete cărora nu le-ai acordat un zâmbet, dar care ar fi fost în stare să îţi dăruiască întreaga lor viaţă! Nu mai plânge, nu te mai căi… mergi înainte ţinând capul ridicat şi… oricând ai nevoie de un sfat… nu uita că e mereu un al alter ego care te aşteaptă, spre a te înduma!

sâmbătă, decembrie 08, 2007

Excursie

„După lupte seculare ce au durat 30 de ani” m-am hotărât să mai adaug ceva. Trebuia să fac asta de sâmbăta trecută însă timpul se cam distrează pe seama mea…
Aflându-mă într-un moment de.. contemplare, am zis ca mi-ar prinde bine o activitate care să mă rupă de prezent. Inspiraţia mea în momentul acesta este moartă, motiv pentru care voi încerca să adaug fiecărei poze, numai câte o obiectivă descriere…


O imagine de grup… „cercetaşii”. Desigur, nu suntem toţi, însă important este că se poate remarca sala de întrunire a cercetaşilor din Alba (casa tineretului...defapt nu se prea înţelege, dar în fine, vorba vine) şi… câteva figuri cunoscute.

Din câte se poate şi citi în imagine, este vorba de poarta I. Sincer, m-a atras arhitectura acesteia, motiv pentru care am ales să o postez.



La statuie... Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când privesc această poză, pornesc cu gandul spre piramidele de la Gizeh...


Eu şi buna mea prietenă, Daniela. Admiram peisajul, monumentul şi... tot ce se poate. Pot remarca faptul că eram îngândurată.

Da... Catedrala din Alba Iulia... în faţa căreia nu-mi vine să cred că Heliana s-a lăsat fotografiată. (Nu mă înjura, sunt puţin ironică). Oricum, am rămas oarecum surprinsă de frumuseţea acesteia.
Aş mai avea multe poze de postat însă mi-aş evidenţia narcisismul. De aceea voi încheia prin a prezenta motivul acestei excursii care a fost multiplu. În primul rând pentru a ajunge de 1 decembrie în "inima unirii", apoi pentru a sărbători ziua noastră, în calitate de români şi.... a celor 100 ani de cercetăşie.. dar nu în ultimul rând pentru a evada haosul cotidian şi a mă relaxa şi distra.
Închei raportul menţionând că am dus da bun sfarşit toate misiunile sus prezentate.


joi, noiembrie 29, 2007

Trece vremea...


Am îmbătrânit. Sufletul mi se pustieşte cu fiecare vorbă, lăsând în urmă trupul tânăr. Sunt iar marcată în faţa oglindei şi nu înţeleg de ce cu fiecare secundă mâinile, părul, zâmbetul, ochii… se schimbă. Mă înstrăinez de corp şi mă trezesc brusc blocată între pereţii pustii ai unui morman de vitalitate. Cum a ajuns sufletul meu inconştient şi încă speriat, într-o asemenea entitate? Fiecare dungă ce-mi străbate palma, fiecare punct roşu de pe chipu-mi crud… orice trandafiriu semn ce-mi învioaie buzele, mă îndepărtează tot mai tare de ceea ce ştiam, de ceea ce credeam ca sunt. Aşa mă trezesc acum un boboc plăpând într-o lume nouă de care nici măcar nu ştiam că există şi descopăr speriată, timpul ce s-a aşternut peste tulpina mea.
Rămân o enigmă. Un necunoscut… chiar şi pentru propria-mi persoană. Nu înţeleg cine îmi manevrează personalitatea până mai ieri incontestabilă. Acum, încerc singură să mă descopăr. M-am rătăcit. Privesc tabloul din faţa mea ce este atât de nedesăvârşit şi totuşi atât de perfect… Creatura aceea al cărui păr negru contrastează cu sclipirea sidefie a ochilor, a cărei piele pare unsă cu un strop de dimineaţă punând în evidenţă buzele arse de ger… Acea fiinţă ce stă în tablou speriată şi mă examinează ridicând braţul firav asemenea unei crengi ce aşteaptă să înverzească, îmi pare atât de străină şi totuşi atât de cunoscută. În corpu-i firav se citeşte o teamă, o protecţie faţă de picioarele-i lungi şi finuţe. Ce creatură!
Dar insistă. Nu-mi dă pace şi se mişcă, da… e un tablou ce mă priveşte … prea insistent. O simt parcă… simt vibraţiile inimii ei, în mine, şi ochii mi se apropie de ochii ei. Privirea fetei din tabloul mişcător… Are o doză de puritate şi recunoştinţă ce-mi trezeşte în ochii minţii imagini din trecut, în care apar eu. Mă regăsesc în ea, în privirea ei, dar nu pot fi eu. Sunt doar un copil, nu pot trăi în trupul gingaş al unei adolescente. Mi-e frică să nu rup ceea ce natura a lăsat pe pământ… Şi mă retrag. Cad.. rămân pe pământ… respir. Trupul ei, chipul ei… imperfecte, nocive dar totuşi imposibil de creat… îmi aparţin. Ce poate face un suflet atât de inconştient şi de pudic, naiv într-o lume sălbatică, necunoscută ce începe încă din ea?

luni, noiembrie 26, 2007

O pagină de jurnal...

Trec zilele... Din păcate nu în timp util. Simt că fiecare secundă ce se scurge, ce trece pe lângă mine, va fi ultima. Mă apropi cu siguranţă de nebunie. Mă aflu într-o continuă stare de panică în care mă scufund inconştient.
Îmi lipseşte şi ultima formă de luciditate. Sunt asemeni unui morman de nisip... Mă deplasez iresponsabil... mă înşir în lume, înfăţişez numai o latură ce nu mă caracterizeatză, după care realizez prostia proprie şi regret.
Tot ce fac, fiecare gest, orice mişcare, mă aduce într-o melancolie grea, mai mult decat atat, mă împinge spre autodistrugere...

Regret fiecare secundă pe care o las să mă ocolească. Nu mai pot nici dormi de stres... mă epuizez şi nu înţeleg totuşi de ce. Da, ştiu că ar trebui să gândesc pozitiv, să fiu optimistă, dar nu pot. Picioarele mă dor, mă apasă greu făcându-mă să mă doresc mai curând oloagă. Pieptul îl simt ca blocat într-o armură grea, o piatră - nu pot respira şi din lipsa aerului mă asfixiez. Mâinile-mi sunt tot mai grele, apasă barbar trunchiul mic, blocat. Vreau să evadez... Şi e numai luni. Mi-e teamă să mă gândesc la zilele ce urmează având în vedere că pe zi ce trece oboleala se acutizează, în loc să îmi dea pace.

Dar, e târziu, e 23:00 (un târziu ce de obicei îmi părea ca ora cea mai bună pentru activitatea mea... dar nu mai pot)... Voi asculta sfatul blând al mamei şi îndrumările protectoare ale tatei... şi mă voi scufunda în pat, încercând mâine să-mi reîncep activitatea.

miercuri, noiembrie 21, 2007

Excursie...




























Week-end-ul trecut am fost împreună cu doamna dirigintă, doamna profesoară de matematică şi doamna de chimie, împreună cu elevii dumnealor, într-o excursie… la munte.
Am plecat sâmbătă, 17 noiembrie, de la ora 8.30 … Prima oprire a fost la Mănăstirea Curtea de Argeş. În drumul nostru spre Braşov, am făcut un popas la Mausoleum, unde am putut urmări un atac de noapte (simulat). Nu ne-am mai oprit pe drum, decât la Castelul Bran, unde, am stat ceva mai mult. De la castel ne-am dus direct în Poiana Braşov. Aici, am reuşit să ne jucăm cu zăpada deja îngheţată şi să intrăm în conflict cu oamenii ursuzi care nu au fost niciodată copii.
În cele din urmă am ajuns după ce soarele a plecat la culcare, la Zărneşti pentru a ne caza. A fost discotecă, au fost distracţii care să ne fure din timp astfel că nu am adormit decât la 7 dimineaţa, fiind nevoite să ne trezim la 8. Din cauza somnului am fost puţin cam iritată dar…mi-a trecut pe parcursul zilei, după un ceai cald oferit de gazdă.
Dacă la dus am pornit pe Câmpulung, acum am mers pe Sibiu.
Furaţi de peisaj, am oprit undeva pe traseu (nu mă întrebaţi că n-am habar unde), într-o pădure îngheţată unde nu puteai să treci fără să observi ciudăţeniile naturii… păcat de frig şi de poveştile cu urşi, ce ne-au determinat să ne întoarcem la autocar.
Am mai oprit la Făgăraş să mâncăm. Dacă tot eram în localitate, am ajuns şi la mânăstirea ctitorită de Constantin Brâncoveanu, respectiv Sâmbăta de Sus.
După câteva ore de mers cu maşina, fără întrerupere, am ajuns la Sibiu unde… era noapte şi ploua, lucru ce ne-a determinat să ne vedem de drum, până când obosiţi, am ajuns acasă.
Este adevărat, nu am spus nimic de peisajele ce ne-au furat ochii, de nebuniile noastre sau orice alte impresii. Am lăsat totul cât mai ştiinţific cu putinţă. Poate în alt articol voi detalia această drumeţie pe care o consider cea mai reuşită din toate la care am participat.



miercuri, noiembrie 14, 2007

Ultima scrisoare...

Dragul meu,

Poate c-ar fi timpul să fiu sinceră şi să-ţi spun deschis gândul ce-mi traversează conştiinţa. Ţi s-a urcat iubirea mea modestă la cap. Te-ai văzut în vârful muntelui, un zeu suprem ce-a pus iremediabilă amprentă pe inima mea. Oare chiar acesta să fie adevărul? Chiar crezi că gândul meu se învârte în permanenţă în jurul fiinţei tale de lut! Ha,ha,ha, ce copil! Mi-a plăcut cum te învârteai convins de victoria ta, în propria-ţi cuşcă şi-ţi admirai orgoliul ros cum dădea târcoale fiinţei moarte.
Dar oare… chiar a fost mai mult decât un gând menit să te testeze? A fost oare mai mult decât o vorbă?! Mă bucur că nu mi-ai lăsat atunci această ocazie, fiindcă probabil m-aş fi pripit mai târziu. Mi-ai respins sentimentele şi m-ai ajutat să îmi îngrop inima, dar nu dragule, nu acum, cum poate crezi, ci cu mult înainte să te desemnezi singur, fără voia mea, alesul… dar nu ţi-am spus, îmi plăcea să te ţin în suspans, să te văd atât de puternic aprins în patetismul ce te caracteriză şi te priveam umil cum te jucai cu propria-ţi prostie.
Mă amuzi, în inocenţa ta prefăcută, nu eşti decât un maestru al deghizării. Eşti nesincer şi simt asta, aţâţându-mi mai tare răutatea. Te-am urât, dar te iubeam totodată. Acum, de la o vreme, te-am şi uitat… trăiesc doar pentru mine, te las în urmă, în orgoliul tău inefabil.
Poţi evada, ţi-am deschis cuşca, m-am plictisit şi eu să joc un rol în sceneta asta ce ne-ar putea plictisi o eternitate. Dor necuprins, rămâi nestins!
Ce să-ţi mai spun? Cred că am cuprins tăcerea, rămâne poate numai o apreciere, dar oricum zadarnică. Te-am admirat destul dar cred că e timpul să te las să zbori! Deci, cuprinde gândul cu aripa ta şi… evadează, porneşte spre un alt cer plin de nori!

luni, noiembrie 12, 2007

Călător prin lume…

Am pornit în lunga-mi călătorie prin veşnicie… Mi-am luat zborul traversând o mare de lacrimi, lăsând-o în urmă, ca pe o umbră dăinuind pururi peste vreme. Mi-am privit speriată braţele ce mă dureau. Spatele-mi suferea o groaznică transformare… In locul în care obişnuiam să-mi îngrădesc visele, s-au înălţat tainic, angelice aripi. Păşeam pe stele şi luna mă veghea, ca un glob de cristal îmi încălzea inima tremurândă.
M-am trezit prea brusc un înger, dar cât am visat această clipă. M-am înălţat şi am profitat de ocazia mult aşteptată, gonind fiecare negură din calea cerului meu.
Eram fericită, însă chaosul nu a rezistat imaginii vindecătoare şi a trimis un potop de dureri ce m-a zdruncinat şi m-a aruncat mai departe de orice închipuire, într-un cimitir inundat al cărui salvator urma să fiu eu. Am devenit astfel războinică neînfricată şi în lupta cu răul, aripile mi s-au umplut de uzură, devenind chiar eu un demon ce calcă peste cadavre…
Lumea despotică a cuvântului nu m-a încântat şi, în jocul laşităţii marcat de lacrimile-mi albe, m-am hotărât să-mi reneg viaţa crudă. Astfel, am coborât din infern şi, din spuma mării şi apusul soarelui, am devenit, un om printre oameni, trăind într-o existenţă tulburătoare.

vineri, noiembrie 09, 2007

Un simplu gând...

M-am minţit, m-am înrămat, o simplă copilă nevinovată, într-un tablou complex, într-un haos ce nu mă reprezintă. Am încercat să scot negura sufletului meu şi s-o arunc, s-o-ndepărtez, s-o trimit la distanţă de orice lacrimă şi orice suferinţă, căci mi-a ajuns simpla tortură de a mă fi născut şi de a supravieţui. Trăiesc pururi sub un intens conflict cu mine şi tot ce îmi rămâne e să cedez. Durerea ce îmi apasă inima nu mă mai poate lăsa să mă zbat printre nuferi, într-un lac îngheţat, să încerc să mă afund prin sticla ce îl acoperă şi aşa, iar, am căzut în camera mea întunecată.Zâmbind am încercat să alung orice greutate din calea mea, am încercat să mă iert şi să îmi complic existenţa cu lucruri simple, dar ştii tu Doamne, numai tu ştii cine sunt eu cu adevărat şi ce e în sufletul meu sfâşiat. Numai tu ştii cum tânjesc după acel cuvânt ce mi se zbate prin minte şi cât sunt de incompetentă şi cât mă strofoc pentru o mustrare. Doar tu, bunule, ştii cum, în sufletul meu războiul Troian a început cândva şi nu are să se sfârşească până când zidurile cetăţii nu au să cadă, dar... cu sufletul meu, cum rămâne? Sunt om, da... şi am adunat în mine toate lacrimile universului şi toate durerile, dar am căzut. Sunt iar înconjurată de tăcere şi mâhnire şi doar eu sunt vinovată, că mă ascund în firea mea.De-aş putea, aş zămisli o lume, în care numai eu să vieţuiesc, în care gândurile să-mi alerge neîntrerupte, în care să nu existe perfecţiune, suferinţă sau căinţă. Sunt o fire slabă, un om incapabil dar cu vise mari, ce se agită mult pentru puţin, dar, asta sunt eu...De fapt, cândva, am fost o stea, dar în viaţa-mi lungă şi monotonă, atinsă de glorie şi plictiseală, am coborât pe pământ, am căzut, am devenit om. Din coasta cerului mi-a fost creată inima şi din rădăcina pământului: trupul. Aşa am răsărit, neiertătoare floare, un boboc închis şi plăpând. Aşa, patetică şi simplă petală mi-este mintea, comoara vieţii-mi neînţelese.Of, dar greu e să fii om, să fii spirit, să trăieşti într-o junglă însetată de puritate... să lupţi când eşti doborât şi, în întristarea ta să ţi se arunce cu o piatră ce ar putea reporni avalanşa ce te macină...Dar, trebuie să accept moartea forţată şi, să supravieţuiesc în continuare, să mă denigrez şi să mă zbat, până când, într-o zi fericită, mă voi rupe şi fiecare petală se va lăsa uşor pe pământul rece şi mă voi întoarce la originea mea, voi fi iar, o stea între stele, pe-un cer fără durere...

miercuri, noiembrie 07, 2007

Bacovia

Zilele acestea la ora de limba şi literatura română l-am studiat pe Bacovia. După ce am analizat câteva dintre poeziile sale am fost provocaţi de doamna dirigintă, să-i scriem acestuia o scrisoare.
Trebuie să recunosc faptul că ideea m-a încântat şi a venit ca o provocare cu atât mai mult cu cât mereu mi-a plăcut stilul acestuia şi m-am regăsit oarecum în versurile sale. Aşadar, mi-am lăsat mintea liberă şi am enunţat următoarea epistolă…

„Mortuar stăpân,

Privesc pe fereastra pictată violet, ploaia ce cade
frenetic în parcul ros de durere şi-ngân cu ea, singurătatea din juru-mi. Parcă
te vad, nepătat, în umbra glasulu-ţi fără ecou, cum te înalţi în amurg şi te
ascunzi printre frunzele ude, aşteptând ca frigul să-ţi aline şi ultima urmă de
sentiment din suflet.
Dar zadarnic te aştept, nu pot invada singurătatea
cavoului tău şi nici nu-mi permit să-ţi zdruncin amorul mort. Decât cu un marş
funebru ţi-as putea prinde stafia, contrastând roşul acesteia, cu albul zăpeziu
al colii ce-mi străpunge mâna.
Te privesc din depărtare, în cimitirul ud, şi
plâng şi eu tremurând, ascultându-ti clavirul mort ce-şi jeleşte groaznic
melancolia. De ce nu-l opreşti? Dar ştiu că m-auzi, şi-n nepăsarea ta râzi
pătat, un cadavru obscur în cuvinte, ironizezi durerea mea. Vreau să te-aud şi
te ascult, însă continui să-mi înjunghii cu aceleaşi flori de plumb,
contemplarea şi-mi ironizezi mâhnirea, despotic glas de gheaţă!
Tremur, căci
te afli în tot ce mă-nconjoară în acest anotimp ud şi laşi în urma ta, strada
mucegăita, trezind disperarea umbrelor ce şi-au pierdut odaia, şi a sufletelor
animalelor moarte de cancerul ce a distrus oraşul. Mi-e frică şi frig. Păşesc
spre un decembrie greu, în care tu-mi inunzi gândurile cu nopţile-ti potcovite
de acelaşi funebru târziu şi aceiaşi plopi ce-ţi stau în cale.
Te regret,
trecător permanent, stafie ce oropseşti străzile pustii ale inimii mele şi-ţi
ascult tăcerea haotică, ce se scurge uşor spre o plumburie eternitate…”

vineri, noiembrie 02, 2007

Iar cu mine în vis...

…Şi iar mi-a apărut în vis, sub aceeaşi formă clară, vrăjindu-mi inima sălbatică… şi-apoi dispărând odată cu venirea zorilor. Ca un fulg, şi-a aşternut uşor chipul peste imaginea mea şi s-a preschimbat în ceaţa ce este dincolo de vise… dar a rămas un semn indescriptibil în noaptea aspiraţiilor mele, mereu la fel, cu acelaşi zâmbet de fier îmi alină aceeaşi inimă supărată şi apoi dispare. Şi-a găsit moartea în trupul meu, în viaţa mea, în simpla-mi existenţă, îşi ascunde nemurirea dincolo de el, valorându-mi cu stupoare fiecare lacrimă scursă, dar o alungă încet, în vise…
Neschimbat se apropie de chipu-mi încremenit, şi-mi vorbeşte, dar urechile-mi sunt slăbite de magia lui şi glasu-i aurit îmi poleieşte mintea buimacă, aducându-mă pe drumul fără întoarcere al speranţei. Şi sper, însă când ochii mi se deschid, el dispare. Locuieşte doar la mine în gând, ameţindu-mi simţurile, lăsându-mă încremenită în faţa aceluiaşi tablou în care suntem amândoi, şi-mi prinde mana…
Pornesc cu mintea zăpăcită de sublimu-mi semn, spre şcoală, sperând într-o revedere. Ochii mi se aţintesc asupra celui din realitate şi se umezesc, fiindcă ştiu că nu vor fi niciodată comoara preţuită de el, ştiu că în univers, fiinţa inocentă se va resemna în glasul şi mâinile altcuiva, căutându-si moartea, ce va rămâne pururi ascunsă în visele mele…

joi, noiembrie 01, 2007

A venit noiembrie...

A căzut şi ultima frunză din copacul vecin… Admir acum, o pustietate cărămizie, îmbinată cu ceaţa grea şi stropii mărunţi ai burniţei. S-a dus toamna… Am rămas pe drumul slinos şi difuz al noroaielor vremii târzii şi noaptea se lasă. Rămâne în urma decât o pată ştearsă a celui ce obişnuia să fie oraşul meu cel vesel, căzut acum într-o iremediabilă dezolare.
A venit noiembrie geros şi trist, aşternându-si mantia de mucegai peste urmele noastre de bucurie, lăsând o pată de mercur în sângele ce e mai rece ca niciodată. Pulsează norii, fragede stele pe pământ, dezvelind încet umiditatea naturii… Şi burniţează mărunt, plânge cerul, aleargă infernal spre o lume concretă, spre un paradis cald ce a plecat dintre noi şi urmează sa-şi vândă visele unui alt univers.
Rătăcitor se învârt frunzele în văzduh şi nedezvăluite imagini apar acum pe cerul oval, dar merg, şi vântul îmi udă aripile. Cu durere continui să păşesc pe scheletul pământului ce a fost verde, şi cu glas de harpă, îngân cantul văzduhului.
Şi merg pe poteca vieţii mele, printre gropile plouate, ce mă înalţă spre cer. Un nor de plumb îmi alină mizantropia, ridicându-mi aripile doborâte de vremea grea şi mă reintegrează în societatea visului meu… Văd parcă, printre norii vizi, umbra duhului ce atinge luna şi păşesc.. m-ascund sub un secular prieten, aşternându-mi toamna în rădăcina eternităţii sale.
Privesc bolnavă cu ochii mici, pentru ultima dată acest miraj ros de cancer şi ftizie… ploaia măruntă îmi scaldă trupul doborât. O frunză ruginită se desprinde uşor de creanga ce a crescut-o şi-mi acoperă molcom trupul ucis de vreme… Epilogul mi-a sfâşiat ultima respiraţie, ce s-a întipărit adânc în ceaţa deasă … ce înconjoară scheletul copacului vecin…

Halloween

Dacă tot este 31 octombrie, este Halloween. Desigur, nu ne aparţine această „sărbătoare” însa aşa este românul, profită de orice ocazie ce se iveşte, pentru a se distra… foarte frumos din partea lui.
De mult am aşteptat aceste 2 ore de engleză pe care doamna profesoară le „sacrificase”, deci am făcut tot ce ne-a stat în puteri să nu o dezamăgim. Astfel, au fost prezenţi medici, zâne, vrăjitoare… Din păcate nu au lipsit nici ţiganii (se putea?!) şi pentru ca ordinea să se poată păstra, am avut prin preajma doi medici şi un jandarm. Surpriza serii? Da.. îmi place să mă numesc astfel, de ce nu ?! Celebrul cuplu Ceauşescu…

Sper să pot aduce pe parcurs mai multe poze…









miercuri, octombrie 24, 2007

Thank God I found you

Îmi trec prin minte atâtea cuvinte ce au rămas nespuse şi vise netrăite… Cu toate acestea mă ascund în carapacea mea de rac ameţit şi mă bucur de muzica bună ce îmi încântă urechile… Am renunţat la stres şi mi-am făcut timp să mă mai relaxez. Sunt atât de blocată în mine acum, am simţit lipsa persoanei care stătea în fiecare seară şi îmi suporta discursurile nesfârşite… astfel că vreau să îi dedic următoarea piesă:



(Mariah)
I would give up everything
Before I'd separate myself from you
After so much suffering
I've finally found a man that's true
I was all by myself for the longest time
So cold inside
And the hurt from the heart it would not subside
I felt like dying
Until you saved my life

(Chorus - all)

Thank God I found you
I was lost without you
My every wish and every dream
Somehow became reality
When you brought the sunlight
Completed my whole life
I'm overwhelmed with gratitude
Cause baby I'm so thankful
I found you

(Joe)
I would give you everything
There's nothing in this world I wouldn't do
To ensure your happiness
I'll cherish every part of you
Because without you beside me I can't survive
I don't wanna try
If you're keeping me warm each and every night
I'll be all right
Cause I need you in my life

(Chorus - all)

Thank God I found you (I'm begging you)
I was lost without you (so lost without you)
My every wish and every dream (every dream, every dream)
Somehow became reality
When you brought the sunlight (brought the sunlight)
Completed my whole life
I'm overwhelmed with gratitude
Cause baby I'm so thankful
I found you

-Bridge- (Mariah & Joe)

See I was so desolate
Before you came to me
Looking back I guess it shows
that we were destined to shine
After the rain to appreciate
And care for what we have
And I'd go through it all over again
To be able to feel this way

(Chorus - all)

Thank God I found you
I was lost without you (lost without you baby)
My every wish and every dream
Somehow became reality
When you brought the sunlight
Completed my whole life (whole life)
I'm overwhelmed with gratitude
Sweet baby I'm so thankful
I found you

(Chorus - all)
Thank God I found you
I was lost without you
I'm overwhelmed with gratitude
My baby I'm so thankful
I found you

(Mariah)

I'm overwhelmed with gratitude
My baby I'm so thankful I found you



Mulţumesc prietene că îmi eşti mereu aproape şi că … îmi suporţi toate mofturile şi crizele de personalitate şi, fără să iţi dai seama, chiar mă ajuţi enorm…

marți, octombrie 23, 2007

"Uzina de plăceri SA", teatru

Astăzi, luni, 22 octombrie 2007, începând cu ora 19,00, am fost prezenţi în sala teatrului Anton Pann pentru a viziona o piesă aparţinând actorului contemporan Valentin Nicolau. Este vorba despre piesa "Uzina de plăceri SA", în regia lui Alexandru Berceanu, jucată de actorii Teatrului Nottara, Bucureşti, chiar la noi, la Râmnicu Vâlcea. Spectacolul, despre oameni singuri, tineri şi bătrâni, care-şi intersectează din întâmplare destinele, inventând o altă realitate, jucându-se, visând pentru a trece mai uşor peste cenuşiul şi greul vieţii, i-a adus pe scena pe Virgil Ogăşanu, Crenguţa Hariton, Dan Bordeianu şi Ilie Anda.
Desigur, am fost şi eu prezentă, alături de direcţiunea şcolii, doamna dirigintă şi alţi membri ai consiliului profesoral şi, normal, alături de colegii mei. Trebuie să mărturisesc faptul că m-am distrat şi am savurat din plin această interpretare. Am trăit parcă rolurile şi am urmărit fiecare mişcare, transpunându-mă parca, pe mine pe scena, în faţa sutelor de feţe uimite.
Ah, cât de mult mai am de rătăcit până să ajung şi eu asemeni marilor nume ale teatrului, dar… voi lăsa timpul să îmi aducă experienţa !
(Eu şi Dany… cred că ne uitam în fotografiile colegilor, ce urmează –sper - să le primim cât mai curând.)

(Da, eu ca de obicei lângă dragii mei de la a IX-a A : Dany, Daniela şi Iohana)



(Cam întuneric ce-i drept, dar vă asigur eu că sala era aproape plină ochi.)

vineri, octombrie 19, 2007

Continuare...

"Zilele trec… Durerea mă înspăimântă cu fiecare clipă ce se scurge, părăsindu-mi sufletul departe de începutul sfârşitului nebănuit de stele… Privesc cerul, un infinit albastru pătat de plumbul norilor, iluziilor tresărinde. Am venit pe lume ca un mister aruncat într-o peşteră a tăcerii, rece şi grea, plină de durere şi ciudăţenie, frumuseţe.
Eram un prunc, o stea rătăcită în văzduh. Paşii îmi cunoşteau durerea şi splendoarea mediului, dar răutatea era departe de a fi văzuta de sufletu-mi pătimaş. Credeam în tot, şi tot ce mă înconjura era arcuit de la dragostea deosebită ce nu-mi dădea pace, înşirându-mi visele calde, ca printr-o oglindă. Un suflet în faţa poveştilor cu zâne, tresărind între zâmbet şi negură, lacrimă…
Am evadat, am devenit un copil. Am înflorit, şi bobocii se vedeau îmbujorându-mi obrajii. Asemeni fetei morgana, chipu-mi trăda un duh doborât de ciudăţeniile lumii. Cercetam misterele ei, întrebam de viaţă şi cugetam în rătăcirea mea printre vise. Credeam că viaţa este goala, dar mă bucuram de voiciunea ei, si mă întristam de răutatea oamenilor. Eram o zâna, aveam lumea la picioare, iar gându-mi crud, alerga risipit în deznădejde şi răcoare. Aveam un pact cu cerul, ce mă încredinţa divinităţii absolute, unde, credeam că sunt demnă să inaugurez gândul meu, însă m-am înşelat. Am căzut în păcatul absolut, călcând florile grădinii Edenului şi, aripile divinităţii mi-au şters din zâmbet ultima scânteie, azvârlindu-mă, despotic, într-un haos inimaginabil, un adevărat chin pentru o inima crudă.
Sclipirea şi splendoarea au căzut odată cu rangul meu. Eram rătăcită printre stâncile grele ale infernului, un copil blestemat a cărui soartă şi-a aşternut adâncul peste splendoare şi magie. Din ochii-mi şterşi, nu puteai citi decât o lacrimă adâncă şi grea, iar mintea-mi tot mai înceţoşată, şi-a pierdut căldura şi culoarea, voioşia de altă dată, lăsând în epitaf gându-mi voalat de tortură.
Uşor, psihicul se plictisea şi nu-şi uita jocurile morbide, prezentându-mi-le într-un mod, cu totul înspăimântător pentru steaua stinsă din duhul meu. Eram aruncată şi întemniţată, alunecam între zâmbet şi lacrimi, aşternând o cârpă veche de curaj peste trupu-mi zdruncinat şi mă prezentam, în micu-mi univers, ca o învingătoare, dar, nu eram decât o învinsa. Credinţa mi-a scăzut, încrederea, bucuria… şi încet, am consumat şi ultima fâşie de zâmbet ce atârna în şifonierul sufletului meu.
Am renunţat la aparente. Erau câteva fiare ce mă mai jenau dar, parca, şerpii veninoşi ai iadului îmi mai cruţaseră carnea sângerândă. Rătăceam. Trecusem peste ce fusese mai greu, cu inima întreagă.
Frunzele toamnei mele se desprindeau uşor de crengile ce le sprijinise un întreg sezon. Frigul îşi găsea adăpost în camerele pustii ale arterelor iar ceaţa îmi umezea ultima mişcare a venelor moarte. Se aşternea uşor apelipisia în tot ce mă înconjura. Începuse, fără de veste, un nou anotimp. Trebuia să vindec acum rănile ce îmi sfârtecaseră trupul, însa ploaia se îmbiba tot mai puternic în borcanul meu cu speranţă. Eram nevoita să înfrunt adevărul iscoditor, tocmai acum, când convalescenţa mă depăşea iar melancolia mă devora."

miercuri, octombrie 17, 2007

Zi de zi prin viaţă...

Uitându-mă prin ceea ce mai am în calculator din scrierile mele, am găsit un „roman” pe care îl începusem în luna aprilie, exact înainte să mă duc la Arad la olimpiadă. Treceam printr-o perioadă mai grea (au fost altele şi mai rele, dar nu aveam suficienta forţă sa imi exprim gândurile) şi, în fiecare zi îmi descărcam furia în cuvinte. Scrisesem destul de mult, însa recitind acum, m-am hotărât să afişez o prima parte şi anume exact începutul. Sper ca altă dată, poate cu altă ocazie, să mai pun şi alte fragmente, poate chiar şi unele mai vesele. În romanul meu, în principiu povestesc cum era viaţa văzută prin ochii mei, la momentul respectiv. Sper ca, într-o zi când voi avea mai mult timp, să recitesc tot şi să îl aranjez, să adaug şi cele 300 pagini scrise manual şi să îl prezint. Ca şi aspect/ordine de idei, seamănă tare mult cu scrierile lui Cărtărescu, aşadar poate fi considerat un jurnal. Nu toate relatările exprimă aceleaşi sentimente, ci o diversitate de gânduri şi trăiri… dar veţi afla mai multe când voi reuşi să transcriu şi să modific totul, astfel ajungând la versiunea finală…




"Uite-mă iar în fata unui neobosit monitor, aprins şi pierdut în
culorile pe care le tot schimb, uite-mă iar pe mine, aceea care îşi vaită timpul pe
care totodata se plange că nu ştie cum să şi-l petreacă, iar eu, neobosită simt
o durere, o lipsă sau mai degrabă un gol ce mă apasă şi imi împinge inima spre
nepăsare, însă totodată spre o stare greşită de melancolie, astfel strania mea
recunostinţă a sentimentelor mă înclină spre un imens semn de intrebare : cine
sunt eu? …ce vreau de la mine? … ce vreau de la oameni? CE?
Vorbesc cu un
prieten...defapt vorbesc cu mine. O paradigmă e viaţa mea, o întrebare fără
sfârşit şi totul porneşte de la acest ideal, pe care eu nu îl cunosc, astfel
plecând de la ideea de „azi”. Am rămas un simplu suflet pierdut pe pământ, careia
inima i-a dispărut, e îngheţată undeva, departe aşteaptând să se topească, să
vină primăvara, dar prea pare departe…
Of, greu mai e să vorbesc cu mine,
de ce tot timpul eu?! De ce e vorba numai despre acest „eu” trufaş, acelaşi
pronume de persoana I mereu? Asta sunt eu? O egoistă din rândul pământenilor, ce
trăieşte numai pentru a putea muri? Oare asta mi-e menirea? Prea îmi adresez
multe întrebari şi aştept un raspuns pe care nimeni niciodată nu mi-l va putea
da cu toate că în sufletu-mi, ca înfăţişare spirituală, îmi doresc să găsesc
într-adevar un motiv pentru care să consider că nu sunt, ca toti ceilalti, o
cale spre moartea ce-mi sapă tot mai mult mormântul înconjurat de flori albe, de
puritatea mea, de inocenţa-mi mângâietoare de care toţi profită. Să fiu eu un
înger coborât pentru a fii pedepsit?
De ce mă mai intreb?! Cu siguranţă nu!
Mereu eu…eu sunt mereu victima. Prea m-am obişnuit să joc rolul de victima
într-o dramă de doi bani, o telenovelă pe care toţi o ignoră. Aici, într-adevar
sunt eu, nu ştiu ce vreau să fiu dar ştiu că, cu siguranţă trebuie să mă schimb,
să fiu un om nou cu o altă modatitate de a întelege mamiferele ce îmi mănâncă
din trup cu napăsare şi îmi sorb sangele-mi pur ca nişte vampiri înfometaţi după
sentimente pe care să le poata distruge. Fantome mă înconjoară, fiindcă trăiesc
o iluzie, sunt eu, cea naivă, încolţită de hiene flămânde. Ce sanse mi-ar putea
acorda viaţa? Cine s-ar obosi să îmi cruţe inima, viaţa, ce hienă ar putea
deveni vegetariană numai pentru a salva un mieluţ ce încă nu şi-a trăit viaţa,
numai datorită bunătăţii sale? Cine?! NIMENI… toţi lupii, toate animalele
înfometate şi sălbatice ale naturii mă înconjoară şi mă urmăresc cu ochi
sticloşi, aşteptând să mă sfâşie cu sânge rece şi cu colţi mari şi pătrunzători.
Ah, ce scenă frumoasă, eu, un biet miel asaltat de hiene şi lupi ce sfâşie crud
din mine, rupând până la cea mai mică bucăţică din mine, făcându-mă ferfeliţe,
feliuţe inegale, bucăţele, lăsând în urma mea numai o baltă sinistră de sânge,
un sânge ce nu a apucat să simtă pulsul şi fericirea. Dar totuşi, ochii mi-au
rămas treji, şi privesc goi la jivinele ce nu au ştiut să mă aprecieze, să mă
lase să trăiesc… Dar de ce? De ce să trăiesc?! Nu sunt demnă de o viaţă până nu
învaţ să mă opun, să spun „nu” cu mult curaj şi să nu mă mai tem că aş fi
ranită, fiindcă dacă „nu”-ul meu mă va lovi, înseamnă că defapt nu meritam să
spun „da”, deci, viaţa merge înainte…"

sâmbătă, octombrie 13, 2007

Nietzsche - Dincolo de bine şi rău

Dintre miile de năzuinţe ce îmi pătrund inima, dau frâu liber dragostei pentru artă. Da, şi filozofia este o arta. În puţinul timp ce îmi rămâne sau în momentele de contemplare, mai pargurg rânduri filosofice. Îl prefer în mod deosebit pe Nietzsche. Revizuind binecunoscuta operă, „Dincolo de bine şi rău”, am ales acest citat ce parca mi-a ajun oarecum la suflet punându-mă puţin pe gânduri, oare nu sunt şi eu unul dintre filosofii la care se face referire?



„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul
din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea
dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din
ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie
sau chiar mai rău; lu­crurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una
proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră,
înşelătoare, iluzo­rie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi
pofte! Mai cu­rând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul
în sine“ - acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ -- O
astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi
re­cunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se
află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“
se străduiesc ei către „ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele
din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa fundamentală a metafizicienilor
este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu
le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala
era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că
ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de
existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare
evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizi­cienii şi-au pus pecetea
nu sunt cumva doar nişte evaluări superfici­ale, perspective provizorii, mai
mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din
„perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda
întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului,
s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală
aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca
valoa­rea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul
înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar
identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar
cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta
trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi
înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai
primejdiosului Poate, în toate sensu­rile cuvântului. - Şi o spun cu toată
seriozitatea: văd apărând ase­menea noi filozofi."

vineri, octombrie 12, 2007

În drum spre cerul meu...

A mai trecut o săptămână grea de şcoală plină de încercări din cele mai neobişnuite. Simt cu fiecare clipă că inima-mi vibrează tot mai puternic şi simt o necesitate nebună de a evada din trup spre a alerga pe străzi şi a cânta. Emoţia se zbate în duhu-mi crud şi mă bucur că în sfârşit mă pot ridica, să trăiesc din nou.
Din păcate oboseala îşi lăsa amprenta şi ochii-mi par tot mai înmărmuriţi de greutăţile ce îi frământă şi îi doboară, dar cu toate acestea, sunt o aeriană… eu, o visătoare înflăcărată, melancolică incurabilă, uitasem cum arată visele, dar acum mi-am recăpătat speranţa. O rază de lumină mi-a îmblânzit fiara lăuntrică şi m-a readus în ipostaza măştii vesele. Mi-am lăsat cadavrul în oglinda ferestrei şi mi-am doborât masca dreaptă a tristeţii care parcă pusese stăpânire pe sufletul meu.

Sunt iar eu, cea care trăia cândva. Aceleaşi lacrimi le vărs la nepăsare şi la vorbe grele sau chiar în prag de epuizare, dar am reînvăţat să-mi las inima să danseze, corect acum, să hoinărească pe străzi albastre devenite verzi şi să îngâne vântul şăgalnic.
Mai trebuie să prind curaj să-nfrunt teama şi să mă-nalţ pe cerul senin o stea, să radiez bucurie şi speranţă de acolo unde trupul îşi caută locul...


"Cum să se înţeleagă, mă întreb, fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momâia de la 6 sau cu fetiţa ambiţioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 ani cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urata de la 10 cu frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneaţa cu timida, revoltata cu fricoasa, isteaţa nesuferită cu încrâncenata şi confuza pe care acum le preţuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasa, şi tot aşa."
Simona Popescu - Exuvii

sâmbătă, octombrie 06, 2007

Innocence - Avril Lavigne


- Avril Lavigne Lyrics

Uneori, ne bucuram de fiecare zâmbet. Sunt momente când incertitudinea ne cuprinde. În acele clipe, fiecare rază de soare ce apare în drumul nostru, ne trezeşte sufletul la viaţă. Nu sunt în măsură să decid ce este bine şi ce nu, ca şi ceilalţi, am suflet şi sentimente, dar şi remuşcări ce-mi îmbătă durerea, transformând-o în venin. Adolescenţa ne aduce uneori în păcatul căinţei, într-o fiere inexplicabilă, de unde, un singur strop de asfinţit, ne poate salva uneori.
Câtă inocenţă în lume şi câţi oameni îşi pierd totuşi speranţa, se sting încet, dar singur, fiindcă nu învaţă să treacă de acele nemărginite lacrimi… Dar totuşi, câtă frumuseţe între noi, câtă splendoare dacă ştii unde să o cauţi, câtă răutate scufundată în gânduri bune…



Waking up I see that everything is ok
The first time in my life and now it's so great
Slowing down I look around and I am so amazed
I think about the little things that make life great


I wouldn't change a thing about it
This is the best feeling


[Chorus]
This innocence is brilliance
I hope that it will stay
This moment is perfect
Please don't go away
I need you now
And I'll hold on to it
Don't you let it pass you by

I found a place so safe, not a single tear
The first time in my life and now it's so clear
Feel calm, I belong, I'm so happy here
It's so strong and now I let myself be sincere



I wouldn't change a thing about it
This is the best feeling

[Chorus]

It's a state of bliss, you think you're dreaming
It's the happiness inside that you're feeling
It's so beautiful it makes you wanna cry
It's a state of bliss, you think you're dreaming
It's the happiness inside that you're feeling
It's so beautiful it makes you wanna cry

It's so beautiful it makes you wanna cry
This innocence is brilliance
Makes you wanna cry
This innocence is brilliance
Please don't go away
Cus I need you now
And I'll hold on to it
Don't you let it pass you by

marți, octombrie 02, 2007

Să fie oare...



Timpul se scurgea uşor prin ochii nemuritori ai copilului de ieri. Un suflet amarnic se zbătea în el şi-l închidea tot mai puternic în ceea ce numea păcat. Credea, cu fiecare secundă că duhul se va zbate într-o închisoare nemernică şi îl va trimite în infern, unde urma să fie ucis încet de pasărea năpraznică a paradisului. Cu fiecare secundă, inima I se zbătea tot mai puternic în trup şi o remuşcare îl aducea în durere şi venin… Cat mai era oare, pâna va veni clipa? Încet, nerăbdător se apleca şi sangele îi pulsa tot mai puternic prin vine. Nimic nu îl putea linişti, dar parcă un mănunchi de nuiele ii zdrobi inima. Fascia ce l-a lovit, era menită să-l trezească într-un real mister.
Uşor, a coborât şi genunchii îi cădeau tot mai obosiţi. Picioarele îşi pierdeau şi ultima urmă de putere iar mâhnirea îi lua fiecare umbră de speranţă. Ochii I se închideau încet şi o penumbră albastră îi răsărea în privire. Copil blajin lovit de soarta-I crudă, căzut în păcat şi-n amarnica durere. Cu fiecare curgere de timp, lacrimile-I cristaline se trasformau uşor în gheţari pe obrajii-I rumeni şi o pată sângerie I se vedea în sclipiri.
Groaznica suferinţă a bietului înger rătăcit, pierdut în abis, merita oare asemenea exagerare, un astfel de tratament sinistru, o astfel de imagine macabră? Păcatul strămoşesc, simpla sa existenţă ca om, să fie oare demnă de de un astfel de chin şi înşelaciune? Dar cu fiecare scurgere de moment, fiecare suspin tăcut, fiecare lacrimă de sânge coborânda pe pământul ud, îi trezeau în bujorii-I răsăriţi, o mai mare puritate. E tânăr Doamne! E un biet amurg întarziat, adolescent în devenire, adult în redresare, suflet în nemurire.


Să fie oare viaţa un păcat ce trebuie plătit cu suferinţă? Fiecare lacrimă revărsată a bietului duh aducea un înger în întristare şi-l ardea în flacarile amarnice ale iadului, flăcări ce parcurgeau până în fiecare celulă a corpului mort. Să fie oare tinereţea şi dragostea un păcat pentru a se merita o răscumpărare atât de crudă, crucială, pentru care să îti vinzi şi sufletul pustiit. Să fie oare inima demnă de un amarnic izvor de fiere şi cu fiecare negură răsărindă în el, să pierzi o lumină din chip? Un biet apostol în lume, un învatacel, un copil... să fie oare plată pentru omenire...?!
Uşor, chipul i se ridica. Blajin, sclipirea apusă a acestui mieluşel se trezea la viaţă, să fi fost oare el cel ce greşea că işi vindea sufletul durerii şi izbândei? De fieare închipuire depindea oare viaţa lui? Lăsa in urmă exuvia din care ieşise, acum, un fluture: el.
Să fie viaţa... o pedeapsă pentu toţi cei ce învaţă să trăiască şi se lovesc de zidul greu al păcatului.
(Realizat la ora de informatică...)

sâmbătă, septembrie 29, 2007

Sunt un om viu - Nichita Stănescu

O poezie ....frumoasă al cărei mesaj inefabil vibrează în fiecare dintre noi

Sunt un om viu
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist,
dar mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.

Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.

Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu,
rotindu-seîn jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lumeastfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti, de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce,
ca-ntr-un râu
oprit

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţăca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigruşi Eufrat.

luni, septembrie 24, 2007

Joe Dassin - Et si tu n'existais pas

Mai ştiţi muzica veche, muzica pe care orice suflet dansa, chiar dacă poate, undeva durerea apasă nepăsarea... Muzica, versurile, trăirea... Orchestra, instrumentele răsună tainic... Nimic nu se compară cu ceea ce era, intr-adevăr muzica anilor trecuţi… Nu putem asemăna această comoară cu ceea ce noi azi numim muzică, sunetele disperate ce aleargă tragic prin urechi şi ne evocă o serie de scene sinistre, chiar şi cele mai nevinovate, başii ce ne intră în contrast cu liniştea sufletească...

Totul s-a schimbat, dar oare noi, nu suntem la fel?





Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas

Et si tu n'existais pas
Dis-moi pour qui j'existerais?
Des passantes endormies dans mes bras
Que je n'aimerais jamais

Et si tu n'existais pas
Je ne serais qu'un point de plus
Dans ce monde qui vient et qui va
Je me sentirais perdu
J'aurais besoin de toi

Et si tu n'existais pas
Dis-moi comment j'existerais?
Je pourrais faire semblant d'être moi
Mais je ne serais pas vrai
Et si tu n'existais pas

Et Si Tu N'existais Pas
Je crois que je l'aurais trouvé
Le secret de la vie, le pourquoi
Simplement pour te créer

Et pour te regarder
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas

duminică, septembrie 23, 2007

De ce iubim femeile? - Mircea Cartarescu

"Iubim femeile pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţa. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care si le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îţi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime -a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joaca şah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câştigă. Pentru ca şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebra prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că au din când in când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătura, şi-atunci iţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatura feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. (completare personală: da, ciudat, şi mie îmi place piesa) Pentru că le termina Cohen (completare personală: mai ales "Dance me to the end of love" sau "The Letters"). Pentru că poarta un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poarta chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte şatinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvolta întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l vad în troleibuz. Pentru că beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-şi pun mana pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futese, calde, drăgălaşe. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o ora rontăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planeta greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor."


Interesante rândurile lui Mircea Cărtărescu, cu privire la femeie şi de ce sunt acestea iubite...

George Bacovia - Nervi de toamnă

Toamna s-a instalat tot mai adanc printre noi... Uitandu-ma pe fereastra la natura ce isi da usor duhul, mi-a venit in minte o poezie superba:


E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează

sâmbătă, septembrie 22, 2007

Un zâmbet



Celor ce cred că eu nu ştiu să zambesc, le sugerez sa ma puna la incercare...
Nu stiu sa zâmbesc, dar ştiu să rad şi să mă bucur, aşa cum fiecare val al marii se bucura de libertate...

vineri, septembrie 21, 2007

Căpriorul...


Aceasta sunt eu... Da, ador fiecare simplitate a lumii, ador animalele. Îmi amintesc de prima căprioară, primul pui pe care l-am vazut, într-o clipă de extaz, ce mai tarziu m-a adus într-o eternă agonie. Superbe amintiri are omul atunci când le retărieste în pustietate şi siguranţă...

Scrisoare

Scrisoare

Am sperat că vei veni,
Am aşteptat un gând de nemurire
Aştept scrisoarea ce-o s-o scrii
În semn de amintire.

Citeşti scrisoarea mea
O aură de roze
Străpungi şi liniştea din ea
Cu-o lacrimă pe poze…

Ti-aminteşti cum mi-ai promis
Luceafăru-n cuvinte
Prin scrisoarea ce-ai omis
Acum, a mi-o trimite…

Şi o priveşti, în ceas de seară
Şi-ţi aminteşti de ce a fost
Dar oare-am putea amândoi să fim iară
Un suflet, un amarnic cântec prost.

Voi fi eu

Voi fi eu…


De roua dimineţii se va aşterne-n pleoapă,
Să te gândeşti la curcubeu;
De gândul nepăsării dume-n lacrimi sapă
Să ştii că voi fi pururi eu.

Cu fiecare gând pustiu de umbră rece
M-afund adânc în infinit
Şi fiecare bucurie pleacă, trece;
Şi-aduce amăgirea la sfârşit…

De va bate-amiaza-n părul tău
Şi de un dor pierdut, iar îţi învie
Sa ştii că pururi voi fi eu
Şi umbra ce-ţi rămâne ţie.

De noaptea-n zi te va atinge
Şi un amurg târziu te va trezi mereu
Să ştii că sufletul meu plânge
Să ştii că pururi voi fi eu…

Marea...

Marea…

Pe-al cerului albastru infinit
Împletită cu lumina preamărită
Luceafăr blând a răsărit
Si-izgoneşte înc-o zi însorită.

Curg ploi de aer şi de stea
Pe-un univers pierdut în nepăsare
Şi-acolo, undeva stă ea
Gândindu-se la depărtare...

Priveşte ameţind cu duioşie
Un prim cristal dintr-un amurg de amintiri
Şi crede iar în tot ce vrea să fie
Cu ochii-i trişti, cu lacrimi în priviri..

Încă un dor cuprinde marea,
Ce-ndrăgostită de seninul cer
Duce departe aşteptarea
Învăluind-o paşnic în mister.

Dar o mireasm-a cerului văratic
Înmoaie simţiri de copilă
Şi a rămas un biet suflet lunatic,
Trăind tot mai mult dup-o idila...

Şi steaua ei priveşte vise
Ce mor ca inimi în deşert
Albastrul duhurilor închise
Mă face tot mai mult să nu te iert.

O, stea fără-ncetare
Cu doru-mi învelit în bolţi albastre,
Trăieşte-acest moment cu nepăsare
Şi pleacă dintre ele, dintre astre.

Cerul...

Curg lacrimi in amurg de suflet
Dorul se sfarseste-ntr-un ochi pustiu de viata
Dureri cutremurande ma opresc din planset
Si-mi topesc mormanul incrispat de gheata.

Cu-n ochi de foc privirea-ti blanda
Traieste clipe de mahnire
Albastre zari incet imi canta
Si m-aduc la nemurire.

Suspin in toi de nepasare
Si te privesc departe ca pe-un vis
Cu ochiu-ti lesinat de impacare
Incerci sa zbori spre paradis.

Si ai murit, o stea fara-ncetare
Nor ratacit cu-n glas orb de tacere
Duios, iti voi aduce ca-ncantare
Dar tot ce mai vad, e doar durere…

Vis pierdut

Vis pierdut


Curg văpaie-ntre nori pierduţi
Cu-n albastru-ai înceţoşat privirea
Şi-ai dezgheţat în ochii-ţi aiuriţi
Dintre noi, iar, toata amăgirea.

Ai lăsat o umbră-ntr-un focar de duioşie
O mare-ai sărutat cu al tău gând,
Nici o clipa n-ai gândit să îmi arăţi şi mie
Cum arat-un strop de zori plângând.

Şi tremuri, stea pictată printre gene
Îmi mângâi universul meu arid
Şi mă aduci într-o eterna lene
De-unde-ncerci să te strecori prin zid…

Laşi soarele s-atingă norii
Şi gândurile să se înnegrească
Dar te-ntorci, o stea albastră
Sa-mblânzeşti iar nemuriţi, cocorii.

Şi iar te vad, eşti tot mai aproape
Însa tot departe-n lacrimi te-ai aşternut
Şi-ai rămas doar o gândire-n noapte
Ai rămas numai un vis pierdut !

Despre mine...

As putea incepe cu tipicul, nesemnificativ salut... As putea, dar nu o voi face.
Din miile de sensuri pe care aceste doua cuvinte "despre" si "mine" le poseda, il voi alege pe cel indirect, visator, urmat de banalele puncte de suspensie. De ce? Fiindca, intr-adevar, voi vorbi despre mine.
Nimic nu ma poate defini, astfel incat sa pot afirma prin lipsa punctelor de suspensie. Nu sunt un ghimpe, sa ma reprezinte o floare si nu sunt un ac, crescut in corpul unei albine. Sunt un om, da, o fiinta. Sunt facuta asemeni oricarei Eve, din coasta voastra, pamantenilor. Nu din picioare, sa va fiu inferioara si supusa, dar nici din cap, sa va fiu superioara. Sunt una cu voi...
O paradigma neinteleasa pornita in cautare de inocenta. Un fluture ce-mi las usor exuvia in urma si incerc sa nu ma pierd mai mult decat ar trebui.
Desigur, nici un Eminescu fara nume, nici un Catavencu stapanitor... nimeni, nu a putut detine profetia, dar, nici eu.
nu m-am nascut sa mor si nici nu voi muri spre a ma naste!

Da, sunt eu, eleva Vlad Gratiela - Teodora dintr-a 9-a (F) (copiindu-l pe marele Drumes), o luptatoare convinsa, devotata si sigura.

Voi radeti de mine ca sunt diferita, dar eu rad de voi ca sunteti toti la fel

Nichita Stanescu - Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut

Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...