miercuri, decembrie 31, 2014

Ce-am avut şi ce-am pierdut ... în 2014

În ultima perioadă am simţit de multe ori că am inspiraţia necesară conceperii unui număr extrem de însemnat de materiale pentru blog... însă duc lipsă de energie. Aşa că de fiecare dată am ajuns în situaţia de a abandona orice proiect pe care mi l-am propus şi de a mă afunda în mediocritatea mea.

Totuşi, cum este finele anului şi cum în mai puţin de 14 ore îi vom îmbrăţişa strâns pe cei dragi ai noştri bucurându-ne că ne-a mai prins încă un an nou împreună... am să fac bilanţul lui 2014, urmărind efectiv ceea ce mi-am propus cu exact un an în urmă (vezi aici)

Aşadar îmi propun ca în 2014:
- să urmăresc fiecare film ce apare... ca la final de an să fac, într-adevăr, acel top 10.
Da... am urmărit foarte multe filme noi. Pot spune că le-am văzut pe APROAPE toate. Mi-au scăpat numai cele ale căror titluri nu au fost pe placul nostru, sau care erau horror sau thriler.
Rectific. Uitandu-mă acum pe lista filmelor apărute îmi dau seama că nu am văzut nici măcar a zecea parte. Aşadar ... nu mă pot pronunţa.

- să  mănânc mai puțin
În prima jumătate a anului este posibil să se fi împlinit această dorinţă a mea. Continuarea a fost mult mai dramatică însă. Cântăresc mai mult cu aproximativ  17 kg faţă de momentul în care am scris această rezoluţie.
- să citesc mai mult
Nici aici nu cred că am excelat. Am citit mai multă presă... mai multe articole şi tâmpenii. La capitolul romane, în schimb, am păstrat media prestabilită.
- să fac măcar un lucru memorabil
Asta am făcut. M-am angajat, am făcut o serie de cursuri pe care mi le-am dorit de muuult... şi am legat prietenii importante. Plus, încă lucrez la cel mai memorabil lucru pe care l-aş fi putut face. Finalitatea e în 2015, dar cel mai mare efort l-am depus în 2014 aşa că presupun că se pune.

- să cânt mai mult
Probabil am cântat mai mult... în cor. Dar cam atât. În rest nu m-a prea scos talentul afară din casă.
- să-mi înving nou instalata frică de oameni
 Am făcut progrese. Tot nu sunt unde aş fi vrut, la capitolul acesta... dar e un început.
- să îmi scriu toată lucrarea de licență
Terminată de muuuult.

- să reușesc ceea ce nu am reușit anul acesta ... și care mi-a adus multă suferință...
 Finalitate în ianuarie...dar ce a fost mai greu, zic eu, a trecut.
- să ies mai des cu prietenele
Aici pot spune că stau mai prost ca anul trecut. Am ieşit ieri... am mai ieşit de câteva ori tranzitoriu, cu ceva timp în urmă. În rest nimic.
- să mă vait mai puțin
Nu cred că se va întâmpla vreodată.
- să ajung la mare
Nup. Al doilea an la rând. Deja devine deprimant. Condiţia nu mi-a permis. Daaar! Am ajuns la munte! Se pune?
- să pot vorbi cursiv franceza...
Haha... am avut un început grozav. Apoi, cum toate minunile ţin 3 zile... s-a dus.
- să scriu mai mult
Am scris foarte mult :)))... dar nu ce aş fi vrut. Totuşi, am scris muuult mai mult.
- să scriu studiul...
Studiul? L-am abandonat de mult. Nici nu mai ştiu unde e schiţa, în ce sobă o fi ars ori la ce gunoi o fi ajuns. Vai de capul meu.
- să pot salva ceea ce a constituit terenul de formare a copilăriei mele...
:(


Mda, per ansamblu pare că nu am făcut nimic anul acesta. Am lucrat, am studiat, am mâncat, am dormit, am vomitat, am stat degeaba... dar în mare măsură, deşi nu am făcut ce mi-am propus, mă declar mulţumită. A fost un an extrem de greu, cu foarte multe încercări, însă cu tot la fel de multe reuşite... şi până la urmă asta este tot ce contează, nu?

Acum, de la 2015 cer doar linişte sufletească. Îmi doresc o viaţă mai plină de zâmbete, energie să pot schimba scutece fiind cât mai entuziasmată... şi multă sănătate. Atât. În rest nu mă mai interesează nimic. Ce vrea Dumnezeu să-mi ofere, primesc cu toată căldura.


Iar vouă, cititorilor mei, vă mulţumesc pentru fidelitate, înţelegere şi răbdare. 
Astfel vă doresc un 2015 plin de realizări, iubire, căldură sufletească, sănătate şi încredere!!!
LA MULŢI ANI!

duminică, decembrie 21, 2014

Ce înseamnă Revoluția pentru tine?

An de an, decembrie de … decembrie, ne amintim de libertate, credință și luptă. Pentru români, decembire echivalează libertății. Pe 1 decembrie 1918 am căpătat identitate națională, pe care ne-au jerpelit-o anii.
După jumătate de veac de subjugare, în 16 decembrie 1989, vestul extrem al țării a oferit prima jertfă de sânge, primele picături de sacrificiu pentru un viitor mai bun. De atunci și până la Crăciun, românii s-au aliniat Europei revoluționare, au lăsat în urmă orice fel de smerenie față de cuvintele Psalmistului (Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi – Psalmul 50) și au decis că e vremea să își ia soarta în mâini, să nu se mai lase călcați în picioare și să viseze la blue jeans și ciocolată belgiană.
Nu știu dacă morții revoluției s-au gândit neapărat la capitalism. Nu știu dacă asta și-au dorit, dar presupun că au vrut să aibă libertate: de gândire, de circulație, de exprimare. Ce a urmat? Iliescu. Degeaba au apărut ziare cu tiraje fragmentate, cancanerii de prost gust și zeci de firme de băuturi carbogazoase, degeaba s-a dat libertatea importului, astfel că românul și-a permis o pereche de blugi Levi Strauss second hand sau o grămadă de gadgeturi chinezărite. Ceva din mine îmi spune că martirii noștri au murit pentru mai mult de atât. Familiile lor au rămas vitregite. Copii orfani pretutindeni, lacrimi vărsate pentru ei.
Mă distrează teribil când aud că în Vâlcea a fost revoluție... când aud că sunt câteva person(u)alitati care primesc lunar indemnizație de revoluționari pentru că au trecut de pe un coridor pe altul. Aceea nu a fost revoluție. Aici nu s-a tras niciun glonț. Totuși, unii își șterg obrajii rumeni și groși cu amintirile bieților proști care au murit degeaba.
Eu nu eram nici măcar în schițe la Revoluție. Când cerul se înroșea sub praful de pușcă străin, când frații se omorau între ei, eu nu eram nici fum. Frații mei erau prea mici să-și amintească ceva. Doar mama mi-a povestit cum stătea în sufragerie în genunchi rugându-se la bunul Dumnezeu să-l oprească pe tata din expansionismul lui stupid, să-i taie elanul și să nu poată ajunge la Timișoara. Din fericire, rugăciunile i-au fost ascultate, iar tânărul și nebunul meu tată a fost azvârlit din mașină și trimis acasă... să-și vadă de nevastă și copii. Asta a fost revoluția la Vâlcea. Dacă el ar fi apucat să plece, eu nu mai scriam acest text acum.
În orice caz... an de an, din 16 decembrie, zi de zi, timp de o săptămână, românii care în 89 erau conștienți  de lumea înconjurătoare sărbătoresc. Pentru fiecare din ei înseamnă ceva. Eu mă uit la documentare, ascult bătrâni ninși, cu lacrimi în ochi... cum povestesc. Eu nu știu, nu cunosc, nu înțeleg. Pentru mine sunt povești. E ca un obicei: de Crăciun văd Singur Acasă 1,2,3 la ProTV an de an, ascult Paula Seling ridicându-și ochii la ceruri, poate din greșeală mă izbesc și de Lerul lui Hrușcă... și împodobesc bradul cu Fuego și cu maică-sa. Ei bine, așa cum fac aceste lucruri an de an, așa, înainte de Crăciun mă uit la Revoluție. Dar nu înseamnă nimic. Aud o grămadă de anticomuniști declarați cum aclamă... dar ei nu au murit la Revoluție, ei nu au avut nici măcar curajul să încerce să moară. Nu, majoritatea au stat în casă, la căldurică (câtă avea fiecare pe vremea aia) și, în cel mai fericit caz, ascultau la România Liberă cum îl împușcă pe Ceaușescu. Și poate că e bine că a fost așa. Oare?
Pentru noi, pentru nouăzeciști, toate acestea sunt povești. Pentru ei, pentru ignoranți... sunt tot povești. Dar ce a fost Revoluția cu adevărat și ce înseamnă? Doar cei ce acum aprind lumânări gropilor comunale, care varsă lacrimi pentru soții sau copiii măcelăriți... doar cei ce au fost acolo și au simțit mirosul carnagiului, au văzut cum i-a cruțat Dumnezeu când poate erau siguri că nu vor mai ajunge acasă. Doar aceia pot ști cu adevărat ce înseamnă Revoluția. Pentru cei ce au simțit diferența, pentru cei ce au sperat și au crezut... pentru ei a fost revoluția. Pentru noi, capitaliștii din născare... e doar un obicei de Crăciun. Oare vom ajunge și noi să facem revoluția noastră? Vom putea și noi lupta pentru o soartă mai bună?

Pentru tine ce înseamnă revoluția? Ce făceai la Revoluție?

miercuri, decembrie 17, 2014

Lumină prea multă...dar nu în suflete

Zilele astea sunt pusă pe critici faţă de conducerea locală, aparent. Pentru mine sărbătorile de iarnă sunt perfecte... şi nu îmi place să văd niciun fel de imperfecţiuni.
După ce în articolul precedent m-am legat de luminiţe şi de economia stupidă pe care chipurile ar face-o primăria, acum pot nota că am constatat cu stupoare că, pe o vreme extrem de senină şi luminoasă, ziua în amiaza mare, anumite străzi ale Râmnicului umpleau buzunarele celor de la Electrica inutil. Cum? Prin ţinerea unor reţele întregi de iluminat aprinse. Se mai întâmplă, toţi mai lăsăm becurile aprise, dar ... fratele meu, pe cinci străzi (numai câte am observat eu), o zi întreagă?

Mai mult, azi am intrat în panică la ora 10 când m-am uitat la ceasul din centru (care şi aşa a luat-o razna de ceva timp, sunând la fiecare 15 minute), care arăta 12 fără zece. Cred că a enervat pe cineva atât de tare încât l-a deconectat. Sau poate funcţionează pe baterii 777. Sau a ieşit din garanţie.

Ne-a stat ceasul :)). Nouă sau domnului primar. Hee hee...
Sau acum, dacă domnul preşedinte s-a urcat la ceruri, nu trebuie să mai meargă nimic calumea? Or fi mai marii preocupaţi cu jelitul sau nu mai au timp de noi în încercarea de obţinere a ciolanului?

duminică, decembrie 14, 2014

Luminiţe de criză


După o săptămână de terapie intensivă şi ceaiuri fierbinţi, mi-am făcut curaj să ies la o plimbare de seară cu iubitul meu soţ, pentru o ultimă aventură de iarnă în doi şi jumătate.
Surpriza serii a constat în aceea că deşi mă aşteptam să văd o feerie de culoare, am găsit un peisaj relativ deprimant. Nu ştiu ce economie încearcă Primăria Râmnicului să facă, nu ştiu în curtea căror politicieni s-au mutat îngeraşii, moşii ori celelalte figurine de la Tribunal... şi totodată nu ştiu unde sunt instalaţiile de pe bradul de anul trecut, dar acum totul este sărăcăcios şi de prost gust.
Calea lui Traian nu mai este la fel de frumoasă ca în anii trecuţi. Centrul s-a restrâns la zona ceasului şi atât. Au dispărut multe din scenele amenajate anii trecuţi. Totuşi, nu înţeleg cum se poate ca ledurile din brad să dispară. Nu ştiu cine a gândit "design"ul din centru. Brad verde şi strâmb, îmbrăcat în ... verde... cu două dungi galbene. Parcă ar fi fost gândit pentru naţionala Braziliei. Doar că la un nivel de lumea a III-a.


Interesant e că au dispărut toate instalaţiile frumoase, albastre şi albe de pe arterele centrale... şi au fost înlocuite de altele uzate şi în dizarmonie: apar nişte combinaţii urlătoare, de-a dreptul hidoase, de galben, roşu şi violet. E trist.
Îmi lipsesc câteva din părculeţele amenajate strategic din zone precum Nord şi Traian. Nădăjduiesc că anul viitor va veni cu mai multă culoare şi mai mult bun gust.

Acum nu pot decât să sper că anul viitor va exista şi o persoană mai inspirată căreia să-i pese şi de aspect, nu doar de "respectarea unei tradiţii" aşa, în doru lelii.

Sincer, mi-a fost şi jenă să fotografiez ceva. Ar fi derutantă involuţia.
Aşa că am să las un articol fără culoare şi de prost gust. Aşa cum e şi oraşul nostru acum.

miercuri, decembrie 10, 2014

La o ceaşcă de... iarnă!

E decembrie... am depăşit deja prima jumătate a postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne aflăm în plin anotimp al iertării, al meditaţiei şi regăsirii de sine... peste tot ceaţa hibernală naşte frisoane ale conştiinţei. Un felinar aburit, o vitrină împodobită şi un copil îmbujorat, atârnat zâmbitor de câte un părinte grăbit. Poate nu zăpadă... poate nu polei, dar sigur ceaţă. Sigur copaci goi, seri matinale, dimineţi întârziate şi oameni grăbiţi. Toate acestea formează peisajul perfect al începutului de iarnă. Decembrie - frig.
Şi totuşi, totuşi iarna este un minunat anotimp al contemplării, al regăsirii de sine, al iubirii de aproapele. Iarna, printre mesele bogate în fibre vegetale, prin înfometarea de cruditate şi canibalism, prin renunţarea la plăcerile noastre meschine... iarna se presupune că ni se oferă posibilitatea meditării la tot ceea ce ne formează pe noi ca oameni, la tot ce ne deosebeşte de suratele noastre patrupede şi la tot ce încă mai avem timp să mărturisim, schimbăm şi iertăm. Sunt multe amintiri ce-mi străfulgeră conştiinţa iarna. Sunt mulţi fulgi rătăciţi şi multe grămezi de zăpadă ce încă mi se mai păstrează în conştiinţă. Un parc, un lac îngheţat, o barcă. Toate iarna se personifică, prind viaţă şi aşteaptă naşterea, aşteaptă iertarea, aşteaptă recunoaşterea.
Iarna înţelegem că suntem oameni, şi în această calitate adesea greşim. Ne lăsăm mânaţi de multe porniri caracteristice. Dacă nu ar exista aceste greşeli, dacă nu ar exista trăirile pătimaşe ori imboldurile nejustificabile... nu am fi cu nimic diferiţi de mediul ambiental. Dumnezeu ne-a dat puterea şi libertatea de a greşi, tocmai pentru ca noi să ne dezvoltăm conştiinţa, puterea şi libertatea de a ne recunoaşte greşelile şi a ne căi. Atunci când vieţuim, atunci când omenim, atunci dăm frâu liber celor mai frumoase - chiar şi în forme stâlcite - reacţii şi trăiri. Când iubim aprins, când plângem din suflet, când ţipăm şi suferim, când ne doare carnea pe noi şi ne strigă sângele în vene, când temperatura creşte atât de mult încât aproape că-l evaporă, lăsând în urmă dâre grena... atunci ştim că trăim.

Sufletul, într-adevăr, ne anim[a]ează. Prezenţa sa exagerată reuşeşte să ne ridice până pe cele mai înalte culmi ale fericirii şi, deopotrivă, să ne afunde în cele mai adânci depresii. Pentru un om ce se lasă condus de latura sa emotivă, chiar şi numai pentru o clipă, orice acţiune poate deveni fatală.
De multe ori sunt emise judecăţi nerealiste de persoane ce privesc din exterior un plâns "mult prea" dramatizat, fără a fi înţeles fundamentul. Nu puţine sunt situaţiile în care oameni din jur reacţionează împinşi de duhul impulsivităţii spre direcţii mai greu de înţeles. Acestea sunt situaţiile în care fondul interior al unei realităţi exterioare ar fi bine să se retragă şi să nu emită judecăţi. În fiecare suflet activat, în fiecare suferinţă manifestată, în fiecare dragoste animată... există un mic spiriduş care îşi revarsă magia şi face ca raţiunea să dispară. Nu este un păcat trăirea intensă, iubirea până la refuz, ori distrugerea interioară de dragul unei pasiuni... Nici chiar veşnicul îndrăgostit Eliade nu reuşeşte să înţeleagă cum dragostea, cu tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste (Nuntă în cer). Toată viaţa m-am autoschilodit sufleteşte în căutarea unei pasiuni atât de ucigătoare ca aceea eliadescă. Trăirea în infinit nu este pentru oricine, nu-i pentru un suflet călâi, raţional, regăsit în pasiuni de vară. Dragostea extremă aparţine sufletelor ce speculează frigul, cerul, noaptea, stelele şi gheaţa, sufletelor ce reuşesc să încălzească în zborul lor orice iarnă, oricât de rece... şi să însufleţească orice toamnă, oricât de bacoviană.
E greu de înţeles cum iarna pare atât de persiflată de atâţia muritori hibrizi. Iarna cu greu mai poate fi considerată un anotimp când e îngropată în atâta artă, atâta dragoste, atâta trăire. În iarnă, într-un staul rece, focul cel arzător s-a umanizat. Deificarea s-a realizat în sens retrovers. Un Dumnezeu a coborât printre oameni şi s-a dat pe sine oamenilor. A început să trăiască. Iarna presupune o jertfă din pasiune, o dragoste mai greu de înţeles, pe care fiecare ardere interioară ar putea-o percepe în limitele cognoscibilului personal, individual.


Şi iar revine mirosul clopoţeilor. Toate aceste amintiri ale unor trăiri pătimaşe par poveşti la o ceaşcă de vin fiert. Se simte mirosul scorţişoarei disipat printre fulgii de nea. Se simt zborurile întrerupte ale păsărilor zgribulite. Iarna doar cugetul mai zburdă liber. Acum e vremea când suntem îndemnaţi să iubim pasional, să trăim intens, să iertăm orice şi să dăruim din suflet.
Pe cap am iarnă, în suflet am primăvară eternă (V. Hugo).
Nimic nu-i mai frumos ca iarna-n parc.

luni, decembrie 01, 2014

La mulţi ani, Români!

Astăzi este ziua românilor... al treilea an consecutiv în care pierd parada. Sunt tristă. Nu simt nimic special care să mă facă să conştientizez data. Deşi mi-am propus încă de ieri să scriu un text emoţionant despre România mea şi despre speranţa schimbării... acum sunt lipsită de inspiraţie. Nu am ieşit deloc din casă astăzi. Frigul şi ... contextul... m-au ţinut captivă. Azi n-am privit România decât de pe fereastră.

Toată ziua am lucrat pentru facultate. Mâine am un examen. De-abia aştept să treacă anul acesta să scap şi de licenţă şi să mai văd încotro mă mai îndrept. Cine mă aude poate râde cu poftă de mine. Nu mă vait de dificultate, căci nu întâmpin astfel de probleme, dar mă vait de monotonie, plictiseală şi repetiţie. Aşteptarea mă oboseşte mai rău decât acţiunea în sine.

 Nu prea am chef de mare lucru. Ieri la opt şi ceva am picat ca moartă. Am adormit, m-am trezit, pentru ca în final să adorm la loc. Mă simt extrem de obosită. Parcă fiecare zi devine mai apăsătoare, cu atât mai mult cu cât acţiunile devin mai agresive. De ieri am fost nevoită să deszăpezesc maşina. A fost ploaie de gheaţă la Călimăneşti. Azinoapte a nins şi în Râmnic. E depus un strat fin, pudrat, suficient pentru a transforma pământul într-o imensă gogoaşă.

 Mi-e cam foame. Trebuie să revin la învăţat... dar cel mai rău mi-e somn.

La mulţi ani, românilor! La mulţi ani, Unire! La mulţi ani!

Faptele ne definesc

Nu este zi în care să nu am cel puțin un lucru pe care să vreau să îl fac public... și cu toate astea, cu greu găsesc un moment să mai înre...