miercuri, august 12, 2015

De ce m-am supărat pe emag

Sunt femeie... și, deci, una din activitățile mele favorite este shoppingul. Cum timp fizic nu prea mai am de când cu bebe, m-am reprofilat: cumpăr online. În fiecare moment liber iau telefonul în brațe și încep să caut: hăinuțe, scutece, jucării, etc. De cele mai multe ori magazinul pe care îl alegeam era emag. Nu prea erau situații în care comenzile mele sa fie sub 100-120 lei, dar erau dese. Sunt client fidel. Minim 4 comenzi/lună.
Ei bine, astăzi, după o pauză de vreo două săptămâni, am realizat că am un stoc redus de scutece, așa că am dat iama pe emag să comand. Total: 120 lei. Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că mai nou sunt nevoită să cumpăr de minim 150 lei pentru a beneficia de transport gratuit. Atunci normal că m-am enervat. La început a fost gratis, apoia urcat la aproape 100 lei...acum e 150. Cred că voi căuta un alt prieten de cursă lungă pentru cumpărăturile mele de zi cu zi. Ori asta, ori încep să mă împrietenesc cu cel mai apropiat supermarket și să rup câteva minute.
Păcat. Începuse să-mi placă să iau totul de la poartă.
Oricum de fiecare dată lăsam curierului suficient cât să nu fie niciun câștig diferența de preț de la emag și orice alt magazin fizic/online.

Deci... îmi pare rău. Cred că ne vom despărți.
Nu vreau să plătesc transport. Din principiu.

duminică, iunie 07, 2015

Relațiile văzute ca pe telefoane. Tu ce faci cu telefonul tău vechi?

Relațiile sunt asemenea telefoanelor: unii au ce își doresc, alții ce își permit... unii primesc cadou ceva mai performant decât merită, alții se mulțumesc cu un telefon la mâna a doua numai pentru că e smart și arată bine.
Sunt câte unii care studiază mii de telefoane pe criteriu de performanță, economisesc și nu se zgârcesc, iar alții se mulțumesc să facă standardul pentru care au fost create. 
Mai sunt unii care au o reputație, un statut sau o imagine și atunci trebuie să-și ia mereu ce arată mai bine sau ce se poartă. Cum se schimbă trendul, schimbă și ei telefonul...fără niciun sentiment.
Unii se atașează atât de mult de telefon încât nu îl schimbă decât când efectiv nu mai poate fi folosit... alții renunță la el la primul semn de uzură...
... și apoi îl ia altcineva care nu e atât de pretențios și care nici nu visa la un telefon atât de performant. Se bucură de el, îl îngrijește... iar când începe să dea semne că e gata... deși sunt conștienți că nu mai merge...se luptă la nesfârșit să îl învie... căci arată bine, sau de dragul vremurilor bune... sau fiindcă păstrează atâtea amintiri frumoase pe care nu a reușit să le salveze. Dacă ar da system restore... ar pierde tot..și oricum ar fi o măsură de moment, căci se știe prea bine că la un momentdat se va ajunge în același punct... și e păcat de timpul risipit iar pentru a alege cele mai bune setări, de răbdarea de a lucra cu un obiect uzat și necooperant și de nervii îmblânziți...
... iar pentru a-l schimba, ei bine, pentru asta trebuie făcute multe demersuri. Multora le este pur și simplu greu să se despartă de vechiul telefon. Așa chinuit. Le va lipsi... se vor gândi la el...și în fond nici nu știu ce să facă cu el, că ar fi păcat să îl arunce pur și simplu...când el nu e mort de tot. Nu se știe dacă îl va mai folosi cineva vreodată și atunci se simt vinovați.
Abandonezi un tovarăș de drum, un prieten de nădejde, numai pentru că timpul și-a spus cuvântul. Ți s-a stricat telefonul. Era deja pe jumătate mort de când l-ai primit... dar nu poți renunța la el. Ai pierdut cablul de date... și te-ai simți vinovat să-l abandonez numai fiindcă se blochează și nu funcționează tocmai aplicațiile pe care ți le dorești. Orice telefon nou ar putea rezolva asta... dar poate nu la fel... și poate tot aici s-ar ajunge.

Alții consideră tot ce am spus mai sus stupid. Un telefon este un obiect. Mi-a plăcut, m-a distrat, mi-a fost util... dar nimic nu durează pentru totdeauna.

De multe ori realizăm că atașamentele noastre se conturează în aceeași măsură.
Noi alegem cât de mult contează pozele nesalvate decât în memoria telefonului, performanțele limitate de timp și uzură morală... și dorința, ori chiar necesitatea de a ne adapta la nou.

Tu ce faci cu telefonul tău vechi?

miercuri, mai 27, 2015

it's a heartache

Azi dimineață, când mă chinuiam să-l adorm pe pitic... m-am trezit fredonând o melodie foarte dragă mie: It's a heartache a lui Bonnie Tyler.
Mi se derulează copilăria prin fața ochilor...
... amintiri.

luni, mai 25, 2015

Caută unul single, Ană!

Am în minte un subiect destul de... delicat, pe care nu știu exact cum să-l abordez, dar, sper să găsesc întocmai cele mai potrivite cuvinte.

Îmi place melodia Adei, Nu plânge Ană, cu toate că la început ideea m-a enervat: folclor transformat (asta până să ascult versurile, când am ajuns să o fredonez cu drag. Pur și simplu s-a lipit de mine).
Nu știu de ce au senzația unii bărbați că specia numită femeie are o slăbiciune aparte pentru a fi băgată în seamă oricum, de oricine și cu orice preț. E drept, femeile sunt sensibile, slabe și ... uneori prostuțe. Unele, nu toate. Interensant este cum grozavii cuceritori nu renunță niciodată la pradă. Plasa uneori se poate umple, alteori nu, ei persevereaza.

Ei bine, o femeie care cedează unui bărbat însurat fie este extrem de disperată, fie are o părere foarte proastă despre sine. Iar un bărbat însurat care se pretează acestui joc... de fiecare dată are un motiv, dar uneori singurul motiv este natura.
Sunt de părere că atunci când ceva nu mai merge, decât să sufere mai multe persoane, mai bine plecăm. Sunt, într-adevăr, multe variabile, multe consecințe... care trebuie asumate. Uneori e mai simplu să ne ascundem în spatele unor mascarade, dar, oare, vom putea trăi cu noi înșine? Tu ai putea? Eu nu. Cel mai înțelept este să-ți găsești singur echilibrul interior și să mergi mai departe.

Așa că, dragă Ană, caută unul single, că o să rămâi cu buza umflată și inima frântă... nu că nu ai merita oricum.

miercuri, mai 20, 2015

Are you still afraid of the Boogie man?

...Uneori mă întristiez... căci simt că am greșit undeva. Caut fericirea în fiecare adiere de vânt, răsărit de soare ori urmă de respirație. Ador momentele în care simt că întreg universul și-a aliniat forțele pentru a mă face fericită. Știu că viața, a mea și a tuturor vietăților din lume, reprezintă darul suprem dat de Divinitate... și când văd cum se ridică soarele pe cer, luminând atâtea hectare de vegetație: dealuri, păduri, munți... și totodată se oglindește în ape și în sclipirile senine din ochii copilului meu, simt că trăiesc cu adevărat.

Au existat câteva momente când am considerat că nimic nu mă mai poate trage înapoi. Am primit semne, am înțeles mesajul... și totuși, totuși există clipe când obosesc să mai lupt cu mine însămi. Când globul cald pleacă spre țări îndepărtate... și mă uit în jur, de nu mi-aș vedea odorul amorțit, aș crede că Dumnezeu mă mai părăsește din când în când. Noroc cu el, doar așa știu că nu mă lasă o clipă. El stă lângă îngerul meu, nevăzut, și-i spune povești pentru un somn mai blând. E prea ocupat cu puiul pentru a se mai face simțit în preajma mea... dar e în suflet, alături de speranță. Nu știu ce sper, așa cum nu mai vreau de mult să mai știu ce doare. Știu doar că atunci când vine seara... și e vară... simt cum se-agită monștrii din dulap să iasă la suprafață.

Copilul din mine plânge.
Prea multe umbre pe pereții sufletului...
... am obosit să mai țin lumina aprinsă.

sâmbătă, mai 16, 2015

...la malul mării, sub clar de lună

A venit vara... sau... să zicem că se pregătește să vină. Sufletul meu zburdă deja spre meleaguri calde, valuri și nisip. Am un chef nebun să râd. De mine, de alții, de culorile cerului... de orice! A trecut destul de mult timp de când nu m-am mai bucurat atât de frenetic de anotimpul pe care, sub influența puseurilor adolescentine, l-am renegat ani la rând cu stoicism.

Totuși, ritmurile duse departe de aerul de seară, pe plaja din Costinești, Eforie sau Mamaia, îmi lipsesc pretutindeni. Sunt deja doi ani de când n-am mai sărutat marea... și... mi-e tare dor de ea!
Cu muzica verii pe fundal... deja iubesc. Mi-e dor de fluturi, de drame la malul mării... de săruturi calde, mi-e dor să am respirația tăiată, pulsul crescut și inima în flăcări.

Mereu am avut obsesia iubirii perfecte la malul mării... mereu am considerat că nu contează cine ești, ce suferințe ai, când ești la mare... iubești! Ea a fost lăsată de Dumnezeu pentru a aduce utopia în inimile melancolicilor. Dacă mai răsare și luna printre stele pe un cer senin...și se reflectă în valuri, la reflux... dacă mai licăre și-un felinar, departe, rătăcit... și miroase a alge, atunci nu mai lipsește nimic.

Îmi amintesc cum obișnuiam să visez plimbările de seară la braț cu bărbatul în cămașă dungată... chicotelile mele copilărești animau aerul...

Înțelegi cât mi-e de dor de mare?
Cred că m-a și uitat.
Totuși, în vis... o vizitez mereu... și e așa caldă cum mi-o doresc.

joi, mai 14, 2015

N-ai să citești

Este arhicunoscut faptul că de fiecare dată, înaintea unui mare eveniment ce necesită pregătire (precum examenele, să zicem), se găsește ceva mult mai important care să întunece mintea subiectului (precum facebook, youtube, vreun serial, sau doar gânduri diverse... ori chiar o întâlnire).
A trecut ceva timp de când nu am mai avut astfel de trăiri, care să mă bruieze complet, să-mi agite echilibrul într-atât încât să vreau doar să dorm. Sunt obosită, sau cel puțin arunc vina pe oboseală de fiecare dată când privesc pierdută în depărtare spre detalii pe care oricum știu că nu și le-ar aminti nimeni. Emoțiile nu îmi mai plac. Nu-mi mai place să trăiesc nimic din ce nu pot controla... și mi-aș dori atât de mult ca tot ce este complicat să se simplifice... mi-aș dori atât de mult ca tot ce știu că nu e drept, să poată fi normal. Nu vreau să greșesc, la fel de mult cum nu vreau să rănesc, așa că aleg să-mi inhib mereu tristețea și să zbor spre cuibul meu... spre singurul loc unde aparțin.
Încă îmi simt mâinile reci... și încă simt mirosul cald al unei atingeri... pe verighetă. O strângere de mână, cuvinte fără sens... nimicuri semnificative pe care le cunosc atât de bine dar de care fug mereu.
Mi-e dor să nu fiu obosită, să retrăiesc clipe uitate...și să nu mai vorbesc din amintiri. Mi-e dor ca prezentul să-mi fie prieten.
Târziu.

Acum să revin la învățat... sau la schimbat scutece. Mult a mai dormit....

sâmbătă, aprilie 25, 2015

Și uite cum am picat de ieri în butoiul cu melancolie de unde mă simt de-a dreptul incapabilă a ieși...
... un cântec trist la radio, un drum liber înainte, seară, pedala de accelerație și un volan drept cel mai bun prieten. Uneori dacă nu mi-ar aminti sângele că mă așteaptă motivația acasă, așteaptă o îmbrățișare și dragoste... aș fugi, mi-aș continua drumul să văd până unde duce. Tot mai sus. Trăim o viață de sacrificiu, o vreme mult prea înnorată, având în vedere că ne naștem fără umbrele. 

marți, aprilie 07, 2015

Câteva semne că ai îmbătrânit...

Ți s-a întâmplat vreodată să fii atât de obosit(ă) încât efectiv să nu poți sta jos? Sună aiurea, așa-i?
Când eram copii am fi zburdat toată ziua. Era atât de multă energie în noi care aștepta să fie consumată... iar dacă oboseam, era suficient să ne întindem puțin în pat, sau să ne aștezăm în fața televizorului cu o înghețată în mână și problema era ca rezolvată de la sine.
Ei bine, când îmbătrânești lucrurile încep să ia o altă formă. Oboseala devine o stare cronică. Te pui în pat, dormi (ba prea mult, ba prea puțin) și orice ai face te trezești obosit. Îți simți corpul greu, sistemul locomotor parcă nu se mai sicronizează în mișcări: oasele ar vrea să facă un lucru, dar mușchii se opun. Și doare.
Ești atât de obosit încât și vocea narativă din mintea ta te obosește. Dacă ai avea un buton de mute, l-ai acționa singur... apoi urmează diminețile obișnuite (nu acelea în care trebuie să ajungi la lucru și te trezești înaintea alarmei din rutină și de frica de a nu te speria acel instrument de autotortură) în care partenerul tău s-a trezit, tu ești pe jumate leșinat după un somn total neodihnitor, și te prefaci că dormi, ba chiar îți ții și respirația numai pentru a nu-și da celălalt seama că ești treaz și a fi nevoit să depui un efort suprauman de a te mișca sau, mai rău, a vorbi! Căci atunci când îmbătrânești... ești prea obosit și să vorbești!
Dacă mai ai și copii... îți dai seama că ai îmbătrânit în momentul în care te rogi să doarmă. Da, îi iubești enorm dar te-ai bucura din suflet să doarmă, să nu fi nevoit să răspunzi prea multor întrebări sau să faci prea multe gesturi care consumă energia și așa în cantități reduse. Înveți astfel că ai calități despre care nu aveai habar precum mersul pe poante (sau... pe vârful degetelor), vorbitul în limbajul semnelor sau cititul pe buze.

Dar odată cu vârsta nu vine doar oboseala... vin poftele și înclinațiile dubioase. Ai face cam tot ceea ce nu ai fi făcut când erai tânăr: în loc sa te uiți la televizor, să stai pe calculator sau să dormi... ai face curat. De fapt nu că ai avea chef dar te obsedează orice vezi în jur: e prea mult praf pe televizor, deși l-ai șters cu o zi în urmă, veioza e puțin într-o parte... nici chipul din oglindă parcă nu este suficient de clar, ca să nu mai vorbesc de baie, unde fiecare picătură de apă de pe cadă se transformă în inamicul numărul unu. Mai mult, când îmbătrânești ai atât de multă treabă de făcut (pe care ceilalți nu o văd... și al cărei efect probabil va trece neobservat de cei din jur), încât nu îți permiți nici să mănânci (asta, desigur, dacă nu ești atât de gurmand încât îmbătrânirea la tine să se manifeste prin bulimie).

Când îmbătrânești nu-ți mai dorești petreceri zgomotoase și ieșiri fastuoase. De fapt, în sufletul tău te entuziasmezi...dar la fața locului totul pare ridicol și vrei să ajungi mai repede acasă. Plimbările se transformă în mers lămâie-portocală de brațul partenerului... în timp ce se dezbat subiecte care fie trec prin tine, fie au legătură cu problemele casei, situații de la lucru sau alte nimicuri colosale din viața ta. Sărbătorile, de sunt religioase ar putea însemna slujbă, mâncat, strâns, spălat vase, somn...car de fapt nu e chiar somn că tu nu mai știi să dormi, ci găsești ceva de făcut de bun simț care să nu fie considerat efort... iar dacă nu sunt religioase pot fi zi libere pentru muncă sau... doar muncă: gătit, spălat și făcut calculul la final că nu știi cum a trecut ziua și de ce ești atât de obosit.

Nici cadourile nu mai sunt ce erau cândva. Dacă înainte de bucurai la gadget-uri șmechere, petreceri bombastice și bijuterii... când îmbătrânești ajungi să-ți dorești lucruri de uz casnic: mese de călcat, storcătoare de fructe, mașini de făcut pâine și seturi de cuțite. Pentru oamenii îmbătrâniți a fost creat teleshopping-ul: se găsesc multe lucruri inutile la prețuri enorme, care vin la pachet cu alte lucruri complet inutile care aglomerează casa și pe care ajungi fie să le faci cadou altora numai pentru a scăpa de ele prin casă, fie să le arunci. Mai mult, când îmbătrânești ai colecție de tigăi dry cooker dar TREBUIE să ai și una delimano, eventual două, că sunt la reducere.

Activitatea socială se rezumă la întâlnirea altor cupluri de oameni la fel de îmbătrâniți, mâncatul alunelor în timp ce se joacă whist, canastă, table sau bridge și se discută despre ultimele realizări ale copiilor sau probleme de muncă. Pasiunile (hobby-urile) devin spălatul hainelor la mașină, călcatul rufelor, strângerea bonurilor fiscale și verificatul facebook-ului. O zi fără vreuna din aceste activități devine stresantă. Se poate intra și în sevraj în absență.


Hmm... și acum realizez că majoritatea acestor lucruri se aplică doar femeilor...căci bărbații, ei bine bărbații par să nu îmbătrânească niciodată. Au grijă femeile lor să nu îi lase.



marți, martie 17, 2015

Cuvinte simple...

E prima dată anul acesta când am fost trezită de lumina orbitoare a soarelui... la aproape ora 7. Acesta este primul semn că a venit primăvara... anotimpul trezirii, al renașterii, al învierii. Din păcate pentru astenici, acesta nu este anotimpul trezirii la realitate.
Sunt de mult ruptă de tot ce se întâmplă în jurul meu. Viața mea a luat de câteva luni bune o întorsătură teribilă... dar cu toate acestea încă nu am uitat că fiecare din noi are dreptul să spere. Nimic nu este definitiv vreodată. Niciun lucru, oricât de negru ar părea, nu reprezintă vreo portiță spre infern, decât dacă noi solicităm aceasta. Noi suntem singurii care ne conturăm atât raiul, cât și iadul.

... Of, e deja primăvară. De-abia aștept să se umple grădina de flori... să ascult zumzăitul albinelor, să le privesc împânzind văzduhul. De-abia aștept să savurez curiozitățile copilului meu: vântul, aerul curat, gâzele... să văd fiecare evoluție a sa, fiecare uimire. Asta e tot ce contează. Nimic nu e mai important acum. Ce rost au supărările, întristările, calculele, când ființa vie purtată de mine nouă luni în pântec, conturată de propriul meu organism în cel mai armonios mod cu putință, descoperă viața? Toate își pierd intensitatea în fața unei asemenea minuni...



marți, martie 10, 2015

Îți pasă?

Nașterea este o experiență plină de încărcături emoționale și nu numai. Dincolo de bucuria umanizării, a încarnării unui îngeraș într-un trup fragil, există și durere, efort și, uneori, tristețe.
Dintotdeauna viața a oferit speranțe diferite oamenilor. Deși se spune, șansele nu sunt egale pentru toți, nici măcar la naștere. Acesta este motivul pentru care consider că este datoria morală a celor mai... împliniți, de a-i ajuta și pe cei mai puțin norocoși.

De curând am avut (ne)șansa de a observa, mult mai de aproape, minunea pe care o face Dumnezeu prin mâinile medicilor, în ceea ce privește prematurii, aceste esențe tari ale vieții. Însă, din păcate, sistemul nostru sanitar este încă slab dezvoltat. Acesta este și motivul pentru care m-am bucurat să observ că există inițiative, oameni care vor să îl modernizeze, să îl alinieze celui Occidental.

La Spitalul de Urgență Marie S. Curie din București (fost Budimex) există o secție de Terapie Intensivă Nou Născuți, dotată corespunzător standardelor europene, atât din punct de vedere al aparaturii cât și al personalului medical. Acești oameni reușesc să dea speranță celor mai triste suflete. Rare sunt momentele în care imposibilul rămâne astfel aici. De regulă acesta reușește, datorită bunei conlucrări a celor două tipuri de resurse, să îmbrace o altă haină: pozitivă. 
În fine, în cadrul acestei secții se încearcă realizarea unei bănci de lapte. Am auzit multe păreri și pro și contra. Eu una susțin din toată inima această inițiativă. Prematurii și copiii născuți cu diferite afecțiuni au nevoie de lapte matern. De regulă în această secție micuții ajung fie imediat după naștere, fiind vitregiți de prima porție de iubire, de anticorpi și de putere, fie mai târziu, dar tot fără mame. Astfel, cei ce pot fi hrăniți (indiferent că natural sau prin gavaj), ajung să cunoască doar hrana artificială, atât de puțin benefică pentru ei, care au mult mai mare nevoie de acest aliment minune: laptele de mamă.
Pe de altă parte, proaspătele mame, ce intenționează să-și hrănească puii natural, știu că în primele săptămâni, cantitatea de lapte produsă este mult mai mare decât necesarul celui mic, însă laptele trebuie evacuat pentru a stimula și încuraja producția. Ei bine, în aceste zile, dacă au un congelator și disponibilitate, colectează, dacă nu, tot acest lapte ce ar putea salva vieți, ajunge în canal. Cunosc foarte bine situația căci am aruncat, din cauza handicapului din sistem, litri întregi de colostru și de lapte. Am propus depunerea acestuia, dar încă nu există aparatura necesară.

Azi am văzut la știri că putem face și noi ceva în această direcție. Proiectul a fost demarat. Se strâng fonduri pentru realizarea unei bănci de lapte la Marie Curie. Când va fi gata, pentru mine va fi prea târziu spre a mai dona lapte, însă pot face altceva, același lucru pe care îl poate face oricine: putem dona... oricât! Fiecare ban oferă o nouă speranță.

De aceea vă recomand, dacă vreți să faceți o faptă bună și să ajutați la formarea unei generații de noi speranțe, faceți o mica donatie aici: http://www.bancadelapte.ro/
Este vorba de viitorul nostru! Prematurii sunt esențele tari!

duminică, martie 01, 2015

O primăvară frumoasă!

Am uitat că este martie... întâi. A venit primăvara... străzile sunt pline de zambile și ghiocei. Șnururile purității se găsesc pretutindenea. Bunici și tați își învață copiii reguli de curtuazie. Toată lumea serbează.
E duminică. Duminica ortodoxiei... în care ne amintim cât de important este să ne ocrotim sufletele prin iubirea de aproapele.
Ce coincidență frumoasă! 1 martie, duminica ortodoxiei. Astăzi exersăm, încă o dată, trezirea la natură prin dragoste pură. De acum întregul univers renaște. De azi așteptăm doar vești bune.

Când mă gândesc că parcă mai ieri cântam... zeul Soare nu mai fură domnișoare, ele poartă mărțișoare, delicate și ușoare (pentru cunoscători), iar azi... mi-am pierdut cuvintele. Acum învăț limbajul îngerilor.

Dincolo de amalgamul din capul meu, vă doresc tuturor, mari și mici, mame și tătici, bunice și bunici... o primăvară plină de îmbobociri, să puneți început bun tuturor lucrurilor... multă sănătate, prospețime, iubire și credință!

La mulți ani!

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...