marți, decembrie 31, 2013

The best of 2013 and new year's resolution

http://coltisorderai.blogspot.ro






... Îmi propusesem să scriu un articol despre cele mai bune filme din 2013... dar am ajuns la concluzia că sunt în urmă cu multe şi ar fi nedrept. Am văzut, e drept, mult mai multe filme de când m-am căsătorit... mai multe decât am văzut toată viaţa până atunci, însă - aparent - foarte multe dintre ele erau fie vechi... fie foarte vechi... fie mini seriale. Oricum, prea puţine de 2013.

Aşadar îmi propun ca în 2014:

- să urmăresc fiecare film ce apare... ca la final de an să fac, într-adevăr, acel top 10.
- să  mănânc mai puțin
- să citesc mai mult
- să fac măcar un lucru memorabil
- să cânt mai mult
- să-mi înving nou instalata frică de oameni
- să îmi scriu toată lucrarea de licență
- să reușesc ceea ce nu am reușit anul acesta ... și care mi-a adus multă suferință...
- să ies mai des cu prietenele
- să mă vait mai puțin
- să ajung la mare
- să pot vorbi cursiv franceza...
- să scriu mai mult
- să scriu studiul...
- să pot salva ceea ce a constituit terenul de formare a copilăriei mele...

Cu alte cuvinte... mai puțin metaforic... îmi doresc de la 2014 să fie blând. Să nu îmi mai dea atât de multe șuturi sub centură... precum 2013. Să continue împlinirea celor mai naturale dorințe... pe șirul lui 2013... dar să ducă la capăt, de această dată, tot ceea ce anul precedent nu a reușit.
LA MULȚI ANI!


http://coltisorderai.blogspot.ro

duminică, decembrie 29, 2013

Retrospectivă 2013

... de data aceasta colaj.

Aş fi putut fi mai specifică dar nu cred că e atât de important că am mâncat anul acesta cea mai bună ciorbă de peşte, la Orşova...

În rest... 2013 a fost un an plin!


miercuri, decembrie 25, 2013

sâmbătă, decembrie 21, 2013

Religie?

Aseară, din curiozitate, m-am apucat să caut grupuri interesante pe facebook... printre altele am găsit și unul -al cărui nume nu îl voi da, căci intenția nu îmi este de a face (contra)reclamă- în care deși se presupunea că trebuie să se posteze articole cu tentă creștină... am dat de cu totul și cu totul altceva: oameni de carte care, deși pe un grup creștin, făceau propagandă anticreștină.
Sigur, întreaga situație m-a intrigat, motiv pentru care -după lecturarea a trei sau patru articole- am decis să îi scriu. Abia după câteva minute de la postarea comentariului am realizat că era un grup de penticostali... ceea ce explica atitudinea înverșunată împotriva BOR.

Totuși, pentru că îmi iubesc religia și îmi iubesc Dumnezeul, Biserica și Slujitorii... voi posta comentariul aici... cu speranța îndreptării celor câțiva creștini ce îmi citesc blogul și poate ar avea tendința de a împărtăși ideile acestui domn. Sper să nu fiu înțeleasă greșit. Sunt foarte tolerantă. Am prieteni de toate religiile... și de regulă prefer să nu intru în astfel de discuții, căci nu vreau și nu sunt în măsură să convertesc pe nimeni la Dreapta Credință... dar vreau numai să cred că Ortodocșii îmi vor împărtăși părerea.

... Nu înțeleg un lucru.. și vă rog să îmi scuzați stângăcia. Ce religie aveți? Credeți în Dumnezeu? Din tot ce am citit nu faceți decât să judecați și să comentați - din perspectivă oarecum anticreștină - ceea ce vedeți în Biserica Ortodoxă. Am nimerit cumva într-un  grup eretic și nu mi-am dat seama? Practicile "medievale" despre care vorbiți în articolul dvs rămân actuale indiferent de mileniu. Religia are propria lege. Desigur, ca oameni ne supunem statului dar să nu uităm că înainte de slujitori ai statului, preoții și călugării sunt slujitori ai lui Dumnezeu. Scenele cu diavoli și femei dezbrăcate sunt scenele iadului... laitmotiv prezent în orice Biserică Ortodoxă și în orice carte ilustrată despre apocalipsă. Asta ne așteaptă dincolo pe cei nevrednici... pe cei ce nu înțelegem că Dumnezeu este atemporal și ne supunem trupurile și mințile mizeriei sociale actuale. Mântuirea este grea și pentru ea trebuie să luptăm. Cât privește articolul despre "jumatatea de Biserică" despre care vorbiti...(n. „Numele articolului era Jumătate de biserică nu crede în Dumnezeu”) vă mărturisesc că în nevrednicia mea nu am fost în stare să înțeleg legătura dintre idei. Ori sunt eu încă un lector mult prea inocent, ori aveți un stil scriitoricesc mult prea elevat pentru inteligența mea... ori pur și simplu căutați să denigrați în orice chip religia. Nu m-ar mira să fi fost chiar unul dintre susținătorii scoaterii religiei ca disciplină școlară - dezbatere foarte aprinsă ce a avut loc acum câțiva ani. Sincer vă mărturisesc că în momentul în care am văzut acest grup am crezut că este unul în care să vorbim despre Sfinții noștri, despre binefăcători, despre tradiții ... căci de vroiam să mă smintesc, mai mult ca sigur intram în grupul ateilor și agnosticilor (îl puteți găsi dând o căutare... poate e un loc mai prielnic unde puteți posta. E posibil să găsiți mai multă susținere acolo). Așadar vă rog să îmi iertați impertinența și tonul poate mult prea personal. Nu aș vrea să o priviți ca pe o lipsă de respect ori ofensă, departe de mine acest gând... dar aș vrea ca în cazul în care ideile dvs sunt cu adevarat atât de critice... să vă recomand câteva lecturi creștine... pornind chiar cu Sfânta Scriptură... și continuând cu Vămile Văzduhului (Nicodim Mandiță), alături de ajutorul unui Duhovnic. Nu avem voie să criticăm preoții, ci doar să îi ajutăm să se îndrepte dacă le vedem stângăciile. Trebuie să ne unim să îi susținem, nu să lăsăm libertatea diavolilor să ne despartă. Fie că ne convin sau nu, ei sunt mesagerii Domnului. 

 Astăzi este solstițiul de iarnă... cea mai lungă noapte din an, moartea anului astronomic și reînnoirea sa. Astăzi se vor deschide cerul și pământul - ori cel puțin așa ne învață tradiția noastră (de această dată nu creștină). Unii preferă să facă farmece, alții să înjure și să blesteme... azi ar trebui să facem o rugăciune colectivă să fim scăpați de atâtea ispite...

miercuri, decembrie 18, 2013

Recunoştinţă

Cine mai zice că Dumnezeu nu există şi nu ne iubeşte este un nerecunoscător egoist şi mort sufleteşte.
Nu am cuvinte să exprim recunoştinţa pe care o am faţă de tot!

Mulţumesc, Doamne!
Mulţumesc oameni buni!
Vă iubesc!

Flashmob Laura Stoica - retrospectivă

Pregătindu-mă de retrospectiva acestui atât de încărcat 2013, am dat de un filmuleţ ce a reuşit să mă emoţioneze teribil. Ori am devenit eu extrem de sensibiloasă, ori - mai degrabă - m-am lăsat copleşită încă o dată de amintirea celei pe care am iubit-o atât de mult: Laura Stoica. Nu a fost de mirare că am ales inclusiv la cel mai mare eveniment din viaţa mea să o aduc în prim plan prin melodia pe care am interpretat-o... şi nu e de mirare nici acum că de fiecare dată când văd astfel de iniţiative plâng.

Pentru mine... ea şi Mădălina - fata cu părul de foc - Manole ... sunt două stele ce s-au dus să îmi lumineze copilăria pe tărâmul fermecat al nemuririi.


luni, decembrie 16, 2013

Ţine minte

Postul oferă prilej de ispită. Nu e uşor... dar înainte de a te supăra şi a-ţi face rău aminteşte-ţi clipa premergătoare supărării. Aminteşte-ţi realitatea clară, nu voalată de ceaţa nevrozei. Nu lăsa nicio clipă ispita să-ţi pătrundă în suflet şi-n gând, nu lăsa răutatea să-ţi roadă din conştiinţă. Aminteşte-ţi de lucrurile frumoase şi respiră. Nimic nu e diferit, ameţeala se datorează iluziei. Nu e real. Nu fi tristă, nu plânge, nu te-ncrunta. Ar fi, sigur, firesc să doară, dacă ar fi real, dar nu e. Nimic.

... Rugăciunea atrage protecţie dar şi încercare, să ştii. Luptând te dovedeşti puternic, smerit, bun. Nu uita.

Niciodată nu mi-au plăcut murăturile. Gustul acru îmi strică tot... aşa că nu fi acră ori amară... fi dulce, zâmbeşte, că-ţi şade tare bine. Am nevoie de tine astfel.

Totul e mai bine decât ai putea să-ţi imaginezi... şi oricum mult mai bine decât ţi-ai închipuit şi ţi-ai descris.

Zâmbeşte, te rog... şi iartă-mă de ţi-am greşit.

Te iubesc.
Tot prietena mea cea mai bună rămâi, chiar dacă eşti supărată şi nu vrei să mă crezi şi să mă înţelegi.

sâmbătă, decembrie 14, 2013

Rețeta unui sfârșit de săptămână perfect...

... FAMILIA!





 ... și când bradul este gata, sub el Moșul!
Și-a găsit fascinație mezinul familiei :).








Nicăieri nu e mai bine ca acasă... de sărbători!

miercuri, decembrie 11, 2013

N

...sunt momente când e nevoie de linişte... când strada parcă nu e suficient de încăpătoare, luminile nu sunt suficient de stinse iar oamenii nu sunt suficient de tăcuţi.
Nimic mai agasant ca o întrerupere a notei întregi.
Tragem de momente să le lungim la nesfârşit... şi tăiem clipe. Sfâşiem esenţialul. Ne depărtăm de Adevăr.

...

E seară. E rece. E gri.

marți, decembrie 10, 2013

Mai multe despre... cadouri

Mă las inspirată de ultimul trend şi vă scriu despre cadouri. Nu ştiu alţii cum sunt însă pentru mine Crăciunul este printre altele şi o ocazie suplimentară de a dărui. Îmi place să împart puţin din puţinul meu şi celor din jur... Mereu mi-a plăcut ca în banii de vacanţă să strecor ceva pentru cadouri... cât de mici, cât de insignifiante însă extrem de sugestive.
... Emoţia cadourilor mă transformă poate în cel mai mare tiran al Moşului... îmi amintesc şi acum cu lux de amănunte, în imagini viu colorate şi puternic încărcate emoţional, de serile de Crăciun în care tremuram de nerăbdare şi nu puteam adormi la gândul ca nu cumva să mă ocolească Moşul... urmăream luminiţele vii ale bradului... inspiram aerul cald... şi palpitam. Dimineaţa chiuiam de fericire văzând plasele colorate şi tematice... dulciurile, băuturile, jocurile, jucăriile. Era o adevărată nebunie. Nu e de mirare că le-a luat alormei 15 ani să mă convingă că poveştile pe care le auzisem despre Moşul erau adevărate. Ştiam, dar nu vroiam să cred. Îmi plăcea prea mult emoţia, iubeam tensiunea aceea creatoare... iubeam magia.
...şi chiar şi aşa nu pot uita lacrimile pe care le-am vărsat numai la gândul că mi-au stricat reveria.

În fine, revenind la temă. Pentru asta că am tendinţa să iau altora ce mi-ar plăcea mie să primesc. De-asta nici nu îmi place să dau indicii. Este o sarcină destul de grea, un fel de test prin care văd cât de atenţi au fost cei din jur la necesităţile mele şi la hinturile pe care le dau tot anul. De aceea, un cadou constand în bani sau în ceva procurat chiar de mine însămi - sau împreună cu mine - nu va fi niciodată pe placul meu. Nu îmi oferă ocazia să apreciez, nu mă surprinde... nu mă bucură.
Pentru mine a primi un cadou nu înseamnă a primi ceva ce vroiam, căci oricum foarte rar pot defini cu adevărat ce vreau, însă consider că printr-un cadou pot observa foarte uşor ce vor alţii de la mine (şi nu mă refer în schimb), ce cred despre mine şi mai ales... cum mă văd. Sau, dacă sunt persoane egocentrice ca
mine, pot să aflu cu atât mai multe despre ei -
Îmi place tensiunea dinaintea deschiderii cadoului... îmi plac fundele încolăcite pe dar, îmi plac foliile de cadouri pe care le mai pot folosi pe urmă la ornat steluţe pe care să le pun în brad sau la acoperit defecte ale vreunui caiet. Îmi plac pungile şi cutiile de cadouri... cu cât e mai greu de desfăcut, cu atât e mai delicios.

Ambalajul contează :).

PS: Au dispărut fragmente din text datorită platformei. Nu înţeleg cum şi... nu le pot rescrie din cauză că memoria nu îmi e atât de fidelă.

luni, decembrie 09, 2013

APEL UMANITAR

De câteva zile îmi tot propun să scriu acest articol... despre realitatea pe care o trăim şi care e afectată în egală măsură de cei ce o creează şi de cei ce o susţin (uneori conştienţi, alteori doar vrăjiţi de miraj). Mă refer la mitul câinilor cu covrigi în coadă ce se găsesc pe toate străzile din străinătate.
Deja m-am săturat de prostia asta... prostie în care până nu de mult (adică în perioada liceului) credeam orbeşte. Trec peste dilema naţională, peste principiile sociale şi morale... poate chiar şi religioase care mă determină puţin să iau atitudine... las de o parte deocamdată aceste particularităţi şi mă leg de ceva mult mai comun: de realitate.
Toţi elevii - indiferent că vor sau nu - sunt bombardaţi cu aceste gânduri de plecare. Profesorii îi laudă pe cei ce pleacă, părinţii îi apreciază, necunoscuţii îi dau ca exemple... şi aşa elevul ajunge să îşi dorească tot mai mult să facă studiile în afară. Sigur, e şi mirajul luxului, filmelor adolescentine în care campusurile străine sunt adevărate fabrici de vise... dar cam atât. Tânărul e independent, vrea să plece de acasă... vrea să se descurce, visează să ardă etape, să lucreze în cele mai de renume branduri internaţionale... dar uită nişte mici amănunte: nu acolo va ajunge!
Degeaba cred ei ce li se vinde: străinătatea nu primeşte cu braţele deschise decât două categorii: cei cu bani (în primul rând) şi cei EXTREM de buni. Restul se duc, rămân... dar spală closete, vase.... îşi rup oasele în muncă şi se chinuie... Sigur, profesorii din ţară, cei ce îi arată ca exemple, nu ştiu partea asta... ei ştiu că lucrează în afară, într-o firmă extrem de importantă, că s-au specializat în X domeniu care sună superfluu... şi aşa împoaie minţile micilor tartori şi ale părinţilor acelora.
Pe de altă parte, trebuie să subliniez un lucru. La ora actuală situaţia este următoarea: ORICINE, dar absolut ORICINE poate studia în afară. Singura condiţie e să îşi permită. Universităţile sunt foarte dornice de studenţi din UE... mai ales dacă aduc şi finanţare babană. Aşadar dacă auziţi de X şi de Y că e plecat... nu vă imaginaţi că este neapărat foarte bun. Cunosc extrem de multe cazuri de elevi de nota 6 la noi care s-au dus în străinătate să facă ştim noi ce bici...  cu pretenţia de a mai şi pocni. Scuzaţi-mă, dar asta este realitatea... şi subliniez, nu este cazul tuturor, dar din păcate este al marei majorităţi. Părinţii investesc bani în ei cu speranţa că-şi vor recăpăta investiţia... sau pur şi simplu au senzaţia că îşi iubesc atât de mult copilul încât cine ştie ce bine le face... sau - cazul cel mai des întâlnit - vor să aibă cu ce se mândri când întreabă lumea unde le e progenitura şi cu ce se ocupă - de parcă acum acesta este barometrul, nu ceea ce reprezintă cu adevărat valoarea, nu ceea ce dă cu adevărat competenţa! Chestia asta mă irită la culme: faptul că lumea asta bolnavă şi-a pierdut verticalitatea... e debusolată şi se ghidează după reflecţia vreunui felinar în cine ştie ce ciob de sticlă spartă - crezând că e soarele difuzat în vreun diamant.
Mă doare treaba asta. Mă doare să văd atâţia părinţi care nu-şi iubesc cu adevărat copiii... părinţi care nu înţeleg că nu oricine este făcut pentru o meserie teoretică, părinţi care merg pe principiul că dacă ei nu au fost în stare şi s-au chinuit, copiii lor trebuie să fie în stare, că trăiesc vremurile în care totul este posibil. Părinţi criminali care nu se gândesc decât la cum să-şi piardă copiii, căci în fond asta fac... şi apoi suspină pe după perdele şi au remuşcarea că nu-şi pot vedea puiul evoluând, că se simt singuri şi depăşiţi, că soarta i-ar fi vitregit... că zborul a fost prea timpuriu şi prea greu. Suspină de dor, se bucură de reîntâlnire şi se mint că Skype-ul şi telefonul pot da adevărata senzaţie de apropiere... şi continuă să se mintă că fie acolo, fie într-un alt oraş universitar din ţară ar fi fost acelaşi lucru... dar sunt conştienţi că nici consturile nu ar fi fost aceleaşi, nici greutăţile, nici distanţa... însă rămân cu speranţa aşteptărilor: ei par fericiţi şi asta contează, vor veni cu lingourile la pachet.
ABERAŢII.
Iar dintre cei ce spun că nu e adevărat... fie se mint, fie nu sunt părinţi... şi atunci e firesc să nu perceapă astfel realitatea. E ca şi în cazul părinţilor ce pleacă la cules de căpşuni şi la menaj, înstrăinându-şi rodul.

... Şi buba e alta... nu s-ar fi ajuns aici dacă am fi fost o ţară suficient de puternică... măcar moral! O ţară cu adevărat creştină. Din păcate suntem doar o ţară cre Ş tină. Toată lumea dă din coate cum poate mai bine pentru a fura: bani locali, naţionali, europeni, internaţionali... şi dacă ar putea şi extratereştri. Avem atâtea resurse lăsate neexploatate (şi nu mă refer nici la povestea gazelor de şist nici la aceea a aurului)... mă refer la resursa cea mai importantă: omul! Am putea avea turism, agricultură, industrie uşoară! Avem mână de lucru şi mai tânără şi mai puţin tânără, dar specializată! Avem mult prea mulţi şomeri neindemnizaţi ce şi-au pierdut speranţa... şi mult prea mulţi tineri licenţiaţi care aranjează produse pe rafturi la Kaufland. Avem prea multe fabrici de diplome şi prea puţine meserii! Creşte procentul intelectualilor analfabeţi pe zi ce trece: aceeaşi greşeală ce îi împinge pe părinţii celor mai apţi spre străinătate îi împinge şi pe cei ai celor mai puţin capabili spre o facultate.
OAMENI BUNI! Nu tot ce zboară se mănâncă! Când se va termina cu toată prostia asta? Când se vor aprecia cu adevărat veleităţile oamenilor? De ce este atât de ruşinos pentru unii să fie muncitori dacă aceasta le este vocaţia? Încetaţi să vă mai îndobitociţi copiii! Nu au înclinaţie spre carte, NU ÎI MAI FORŢAŢI! Trimiteţi-i la muncă! Poate sunt şoferi buni, poate sunt manipulanţi buni, poate chiar buni cizmari, tâmplari, dulgheri... de ce nu mai vor oamenii să înţeleagă că o meserie poate asigura mai bine un viitor decât pierderea timpului şi a nervilor - ca să nu mai zic a banilor - în şcolarizări inutile.

... Sunt tineri buni ce se pierd din cauză că nu-şi urmează adevărata vocaţie şi merg pe drumurile indicate de alţii. Sunt alţi tineri slabi care urmează doleanţele părinţilor şi fac facultăţi - unde şi aşa standardele sunt scăzute groaznic - şi ies pe posturi din care nu fac decât rău. Asta este realitatea! Buba e din interior. Dacă mentalitatea generală s-ar schimba, dacă standardele ar creşte... dacă ne-am respecta cu adevărat pentru ceea ce suntem şi am fi liberi să vedem lumea aşa cum e ea: simplă şi frumoasă... ar creşte şi speranţa de viaţă, ar scădea şi rata infracţionalităţii şi am scăpa şi de nivelul acela de stres despre care se tot vorbeşte. Oamenii ar fi liberi să fie ei înşişi, să-şi urmeze scopul pentru care au fost trimişi pe Pământ.
Aşa ar trebui să se înţeleagă şi religia: prin prisma acestor fapte... acestor realităţi. Prin curăţenie, linişte, pace, bună înţelegere şi urmare a căii date.

Se apropie Crăciunul... trebuie să fim mai buni... teoretic trebuie să uităm de bani, de şpăgi, de rele, de ură... de tot ceea ce ne determină să fim negri tot timpul anului. Mă întreb câţi oameni mai ştiu care este adevărata semnificaţie a acestui post pe care îl parcurgem acum... şi mai ales a sărbătorii luminate ce urmează. Mă bucură atât de tare atmosfera iernii... luminiţele ce împăienjenesc centrul... şi copiii ce încă mai simt şi mai ştiu. Dar dintre noi, dintre adulţi... câţi mai ştim? Câţi mai simţim? Câţi mai vrem să auzim...? Câţi ne mai deschidem sufletul să vedem ce este cu adevărat acolo... să ne desprindem de tot acest rău şi să trăim naşterea celui ce s-a jertfit pentru noi?


... E trist.
dar postul este reţinere.
Sper să mă audă cineva... şi să se trezească la realitate.
Eu m-am trezit... şi în ultima clipă am avut curajul să aleg ceea ce mi-am dorit cu adevărat. Am avut acest minunat ajutor divin şi această şansă. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte enorm. Cei rătăciţi nu înţeleg... dar sper ca aceia ce încă mai au o şansă... o speranţă... să înţeleagă şi să rezoneze cu mesajul meu. Să înţeleagă că aici se mai poate face ceva! În primul rând se poate dobândi multrâvnita linişte... însă totul porneşte din interior. Totul porneşte din noi înşine.




marți, decembrie 03, 2013

...

De când am descoperit liniştea, am descoperit bucuria.
Sunt atât de multe lucruri în lume care ne pot face fericiţi şi presupun atât de puţin efort - de exemplu simplitatea.
Uneori tot ceea de ce simt că am nevoie este familia. Nimic mai mult. Fără sprijinul sincer şi dragostea clar necondiţionată probabil că totul ar fi zadarnic.

Vă iubesc.

vineri, noiembrie 29, 2013

Amnezie... indusă

...Şi pentru că trebuia să depăşesc nebuna agonie, crizele de prematură vârstă a doua şi durerile măselelor de minte... am ales să fug. Să calc în picioare ziua de ieri, cenuşa atâtor chibrituri arse pe jumătate şi fumul fad. Am lăsat pentru o clipă mirosul de ceară topită în favoarea celui de iasomie. Sunt cuvinte pe care aş vrea să mi le pot şterge definitiv din vocabular. Să le uit. Pur şi simplu. Să uit să le mai pronunţ, să nu le mai simt rezonanţa, să nu mă mai încerce... să nu mai simt aerul oneros al acestor cuvinte atât de supraîncărcate de semnificaţie.

... şi aş vrea să mai uit forme verbale.

joi, noiembrie 28, 2013

Chin

E dor de timp,
e dor de cer, de aer şi de pietre...
De vremuri vechi, de ochi de fier
şi de surâsuri bete.

E dor de timp,
de nouri mari,
de lacrimi de copile.
E dor de tonul centenar,
de râuri şi suspine.

Mi-e dor de ochii-mi a(z)urii,
mi-e dor de mine-n vară.
Mi-e dor să plâng şi să respir.
Mi-e dor ca-ntâia oară.

duminică, noiembrie 24, 2013

Pentru tine...

Ciudat şi total neplăcut acel sentiment de trădare sufletească: îşi trădezi trecutul, sufletul de copil, imaginea şi amintirile, ca şi când tu nu ai mai fi fost tu, ca şi când înainte de a deveni, nu ai fi fost. Păcătoasă boală uitarea... uitarea ca formă ascunsă, mascată, parşivă de nepăsare... de lene, de egoism, de răutate şi laşitate. Sunt o laşă. Aş vrea să mă prind cu mâinile încleştate de toate clipele frumoase din trecut pe care le-am şters odată cu tot ce am considerat a fi anacronic. Aş vrea să fac abstracţie de orele, lunile sau poate chiar anii ce m-au despărţit de situaţii ori oameni... şi să mă reîntorc, să îmbrăţişez la fel de inocent şi de cald persoane pe care le preţuiam atât de mult în trecut. Blestemat timp, blestemată maturizare.

Ce s-a întâmplat oare? De ce nu mai am curajul să cunosc oamenii pe care i-am cunoscut cândva? De ce nu mai pot face gesturile dezinvolte de altădată şi mă autocenzurez? De ce mă tem? De ce...?

Prieteniile se păstrează la fel de vii, chiar dacă nu mai ştim de ele. Două persoane ce au rezonat... vor rezona mereu chiar dacă nu au curajul să o mai spună.

Sunt o fricoasă. Mi-a fost mereu teamă de a fi respinsă.
Ei bine...
... în speranţa că poate totuşi... cât de întâmplător citeşti.

Iartă-mă!

:)
Sper că ai înţeles.

joi, noiembrie 14, 2013

Implică-te şi tu!

www.grijapentrucopii.ro

Meh

Cred că există un moment în viața fiecărui om când realizeză că nimic nu este suficient. Nu mă refer la situațiile politicienilor și ale celorlalți șarlatani ce vor să se îmbogățească mai mult, și mai mult... Nu. Vorbesc de virtuți. Chiar dacă trăim într-o lume obsedată de material, într-un mediu mult prea bine ancorat la orice ar putea denatura spiritualul, nădăjduiesc că se mai pot încropa câteva exemplare de cinste și onoare. Îmi place să cred aceasta.
Despre acest mai mult vorbesc. Aș vrea să existe mai mulți astfel de oameni, să îi întâlnesc pretutindenea, chiar dacă acest fapt ar putea determina la un momentdat dispariția mea ca individ... dar măcar aș ști atunci că fie m-am transformat în ceva bun, fie, prin dispariția mea, am mai curățat lumea de un tartor. Aș fi dispusă -pentru binele lumii- să dispar dacă nu m-aș putea reinventa.

Îmi place când văd oameni frumoși (sufletește)... când am surprize intelectuale diverse, când văd lume cu veleități multiple -dintre care unele despre chiar nu aș fi bănuit. Îmi plac oamenii culți și sinceri. Nu îmi plac șarlatanii, despoții, parșivii.

Niciodată nu e suficient. Vreau mai mult! Avem nevoie în lume de mai mulți... iar dacă ei nu sunt, trebuie să îi facem!

marți, noiembrie 12, 2013

Revenire

Am fost convinsă - încă o dată - să-mi mai dau o șansă. Să mai fac o încercare de redescoperire a pasiunii scriitoricești. Să nu renunț - așa cum mi-am format prostul obicei încă din copilărie... să dau bir cu fugiții și să mă ascund. Am înfruntat deja prea multe cu ochii închiși. Mi-am ținut deja de prea multe ori respirația în fața realității. Am făcut destule demersuri incipiente. Poate a venit momentul să mai încerc o dată (... mă ascund. Nu aș zice să lupt, nici în ruptul capului. Sunt tot o găină... sau mai exact un struț, afundată cu podoaba în pământ).
Mulțumesc, oameni minunați! Mulțumesc că existați!

joi, octombrie 17, 2013

Epitaf

Mă tem că zilele mele de neurastenie au luat sfârșit. Cel puțin în ceea ce privește posibilitatea de a mă exprima public. Nu mai știu să scriu romanțe, port alt hram, nu mai sunt acea minimă adolescentă ce-și scria dramele existențiale aici... DAR, sunt studentă la Comunicare și vreau să comunic. Îmi place să comunic. Despre orice și totuși despre nimic. Nu mai am curajul sau interesul de altă dată.

De aceea, anunț că închei Nimicurile cotidiene. A sosit momentul. E deja târziu...
- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,
Lăsând odaia goală, şi lampa afumată... (Bacovia, Umbra)


Ne mutăm :). 

vineri, septembrie 13, 2013

Copilași

Mă întreb dacă există oare vreun sentiment mai înălţător decât acela de a fi părinte... îmi imaginez eu, „copil” fiind, cât de plăcut este să privești pentru prima dată niște ochi confuzi ce au să te absoarbă și să își reverse toată afecțiunea asupra ta.
În absența micilor arhitecți de suflete credeam că doar unii copii au acel ceva. Acel lucru deosebit ce te face să te pierzi, să rătăcești în tinereți și să reînvii. Acum realizez că toți copiii - independent de etnie, sex, culoarea ochilor, preferințele politice ori sportive ale mediului social în care sunt crescuți - sunt niște îngerași. Pielea lor fină și pufoasă, mireasma proaspătă, căldura sufletească... privirea, îmbrățișarea: tratament antidepresiv și nu numai.
Iubesc copiii.
Îi iubesc.
Pe toți.

sâmbătă, septembrie 07, 2013

Elucubraţii matinale

Mă gândesc uneori cum o singură clipă ne poate schimba întregul curs al vieţii... o privire, o respiraţie înăbuşită, o întâlnire şi, inevitabil, un cuvânt. Sunt cuvinte ce trec pe lângă noi mute. Spre altele pregetăm. Unele circulă neobservate  şi se sting cu aceeaşi neînsemnătate şi viteză cu care s-au apropiat... însă mai sunt şi acele cuvinte ce ne izbesc: slove legate, informaţii, cu totul neimportante pentru cei mai mulţi auditori, dar care pentru unul specific răstoarnă orice sistem de valori; expresii ce mai departe vor ghida întreaga existenţă a cuiva. Mai rău e când e a noastră.
Se întâmplă câteodată să trăim hipnotizaţi de ceva-ul cuiva. Să fim marcaţi. Să iubim ori să urâm fără motiv... şi chiar şi când timpul ar şterge amintirea, subconştientul să ne reamintească, să ne înjunghie cu acele cuvinte atât de stigmatizante pentru noi.

...

şi aşa se distrug personalităţi, prietenii, relaţii, vieţi.

Într-o clipă, prin cuvinte.

luni, aprilie 01, 2013

Femeia...

Dumnezeu creand femeia, muncea tarziu in cea de a sasea zi. La Dansul a venit un inger si l-a intrebat: “De ce pierzi atata timp pentru lucrul asta?
“Dumnezeu i-a raspuns: “Uita-te la toate detaliile pe care trebuie sa le respect pentru a o face. Ea trebuie sa se spele usor, dar sa nu fie din plastic, sa aiba mai mult de 200 de parti care se misca si in acelasi timp sa fie gratioasa.
Trebuie sa se poata vindeca cand este bolnava; sa poata sa munceasca cate 18 ore pe zi. Ea trebuie sa aiba doar doua maini, dar cu ele sa poata cuprinde mai multi copii deodata si sa ii poata imbratisa in asa fel incat sa le treaca orice durere.”Ingerul a ramas impresionat:
“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multa munca pentru o zi. Lasa pe maine.”
“Nu” a zis Dumnezeu, “o voi termina azi si ea va fi preferata mea.
“Ingerul s-a apropiat si a atins-o: “Doamne, dar e asa de fina!”
“Da, este fina, dar de asemenea am facut-o si foarte puternica. Nici nu poti sa-ti imaginezi cate poate sa suporte si sa invinga. Arata fragila, dar in ea se ascunde o putere imensa.”
“Poate sa gandeasca?” – a intrebat ingerul.
Dumnezeu a raspuns: “Ea poate nu numai sa gandeasca, dar si sa convinga.”
Ingerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare ca are undeva un defect- are obrazul ud.”
“Nu, nu este defecta,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”
“Pentru ce sunt ele?” – a intrebat ingerul.
“Prin ele isi exprima tristetea, dragostea, singuratatea, suferinta si mandria.”
Ingerul era cu adevarat impresionat: “Doamne, esti un geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este cu adevarat uimitoare.”
“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate sa uimeasca barbatul. Ea poate sa rada, atunci cand ii vine sa planga. Ea poate sa zambeasca, atunci cand este speriata. Ea o sa ajute pe altul, atunci cand ea insasi are nevoie de ajutor. O singura privire de a ei poate face ceea ce nici unui barbat nu-i sta in putere…”
Ingerul nu putea scoate nici un cuvant si o privea uluit.
Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai ca un lucru la ea nu este in regula. Un singur neajuns, pe care daca ea nu o sa-l corecteze, poate sa-i strice viata.”
“Care este acesta?” intreba ingerul.
“Ea nu-si cunoaste valoarea…”

Preluată de pe nuaisacrezi.ro/

vineri, martie 22, 2013

Iertare

A început Postul Mare... această primă săptămână se consideră a fi săptămâna iertării, cea în care fiecare dintre noi ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce are, pentru încercările pe care le-a primit și, cu umilință, le-a depășit... și în care toți ar trebui să ne cerem iertare de la aproapele nostru - și la rândul nostru, să iertăm.
Nu mă voi lega de nimeni și nimic, căci nu sunt în măsură. Mântuirea este -până la urmă- o acțiune individuală. Ne naștem singuri, murim singuri, ne mântuim singuri. Interesant este totuși modul în care ne legăm singurătatea noastră de aceea a altora și astfel ne simțim împliniți. Fiecare vine cu propria-i solitudine și împreună se realizează un întreg. Dar nu o resimțim ca pe o singurătate mai mare, așa cum ar trebui... decât atunci când nu mai suntem capabili să ne păstrăm unitatea și începem să dorim singurătatea individuală -cea inițială.
Priveam astăzi întâmplător -mai bine zis accidental- fragmente ce ar fi putut să-mi trezească nemuritoarea conștiină a trecutului... și, cum cândva simțeam acel plin... acum am simțit gol. Ba mai mult, repulsie. Asta cred că se întâmplă când ne iertăm și vedem adevărul gol goluț, necosmetizat de necesitatea împlinirii temporare. Este șocant cum ceva ce cândva părea firesc, acum mă poate dezgusta. Dezobișnuința, realitatea, Adevărul, Calea. În fiecare colț al lumii este o altă lumină, și fiecare se obișnuiește cu lumina sa.

Mai avem trei zile să iertăm și să ne vindecăm de ignoranță...
Cititorule, te rog frumos să mă ierți!

miercuri, martie 13, 2013

Apel Umanitar


În pofida stilului meu relativ vesel - pe care l-am adoptat recent - și a activităților ce ar trebui să îmi ridice moralul (în raport cu rezultatul final), astăzi am să notez lucruri care mă întristează. Sunt oarecum surprinsă (deși nu știu cât de naivă să mai fiu să mă las încă surprinsă, într-o țară în care totul este posibil) de imbecilitatea tot mai crescută, de răutatea mai acerbă și de nivelul înalt de corupție și încurajarea accentuată a celor de mai sus. Sunt foarte obosită, așadar vă rog să-mi scuzați posibilele incoerențe.
Pe zi ce trece văd lucruri tot mai dureroase și nu mă imunizează deloc. Nu înțeleg până unde vom putea înghiți mizeriile astea? Chiar suntem o țară de imbecili, de hoți și de nenorociți? Sau trăim într-o lume complet anormală în care nu mai avem absolut nicio direcție? Nicio religie? Niciun Dumnezeu? Chiar trăim într-un haos consumerist în care, mai rău ca animalele junglei, ne vânăm unii pe alții? Asta este lumea în care trăim? Chiar în halul ăsta suntem?

Birocrația ne îngroapă. Dar asta așa... ca fapt divers. După runde întregi de alergături pentru niște formalități, am trecut prin fața Palatului Justiției și am văzut un biet om, la vreo 60 de ani, cu o pancartă prinsă animalic de haină. Am reținut, involuntar, o idee groaznică: „GREVA FOAMEI (...) dacă tot mi-ați luat tot, luați-mi și viața!”. Doamne, am simțit că mă prăbușesc... căci sunt conștientă, la fel ca și dvs (iar dacă nu sunteți, iertați-mi impertinența de a vă acuza de ignoranță), că trăiesc într-o societate în care justiția... și de fapt întreaga putere a statului, aparține celor ce dețin averea. CORUPȚIE, FRAUDĂ, MIZERIE UMANĂ!

... și totul pentru că încurajăm hoția, nonvaloarea, incultura, prostia, impertinența, golănia! Părinții celor în cauză ar trebui împușcați! Să le fie rușine să crească asemenea jigodii! Nu mai există valori! Cel puțin nimic pozitiv!
Mă frustrează multe: muzica e tot mai proastă. Mi-e deja lehamite să mai pornesc televizorul sau radio-ul. Bafta mea că mai există VH1 ori Magic/Europa FM. Și nu e aici vorba de nicio reclamă. Pur și simplu în rest găsesc gunoaie comerciale. Mesaje ilicite. Sexualitate, orgii, manele și alte mizerii. Am ajuns să am coșmaruri. Și mai vreau să fiu mamă! Bine zicea Mihai: mi-ar fi frică să cresc un copil în lumea asta.
  De ce Doamne iartă-mă nu putem fi și noi oameni, și nu animale? De ce la fiecare colț de stradă trebuie să fiu martorul ocular al unei anomalii culturale/sociale? De ce sunt atâția copii needucați, atâtea scursuri în societatea asta (infectă)? De ce trebuie să fie societatea infectă? De ce ne îngropăm bătrânii de vii? De ce nu respectăm vârstinicii? De ce se fură? De ce suntem zgârciți? De ce suntem sictiriți la serviciu? De ce nu ne facem treaba? De ce trăim doar birocratic la zi dar real suntem înapoiați? De ce nu vrem să ne depășim condiția de țărani înapoiați (fără niciun fel de referire la oamenii din mediul rural... ci doar exprimare în sens peiorativ)? De ce, de ce, de ce?
Uneori simt o furie teribilă asupra speciei umane ce se degradează tot mai tare încât mi-aș dori să evadez, să mă retrag, să nu mai fiu asociată lor! O generație care îmi oferă o condiție tot mai puțin favorabilă, ca să nu zic că nu-mi face absolut deloc cinste. Mi-e rușine că nu mă pot mândri cu generația mea, ba dimpotrivă, mă simt deja bunică în comparație cu noile mentalități. Nu mai există pic de rușine, pic de pudoare, pic de respect! La câte scene am asistat astăzi doar încercând să rezolv niște chestiuni pur birocratice... cred că nu am asistat adunat în ultimii 20 de ani. Lumea se întoarce invers. Mă întreb cum pot unii dormi noaptea știind ce măgării fac? Cum îi lasă ignoranța și răul să doarmă? Eu nu pot sta liniștită pentru că aparțin acestei realități... ei cum pot oare? Cred că și necuratul stă departe de oamenii ăștia, căci vorba lui D. Puric: sunt mai răi decât Dracu. Și lui îi e frică de ei!

Oamenilor!!! CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?? Ne lăsăm chiar așa conduși de acest duh al prostiei? al mizeriei? al infectului? Aerul miroase-a gri! Are o aromă râncedă și-un aspect degradat! Sufletele noastre se degradează... și se transformă încet -pesemne- în ceva de domeniul trecutului. SĂ NE FIE RUȘINE! Ar  trebui să ieșim toți în stradă! Suntem tineri... ar trebui să ieșim în stradă să luptăm pentru libertatea noastră! Pentru drepturile noastre intelectuale! Pentru viitorul nostru! Pentru dreptate, ordine și ADEVĂR!

.. aud pe fundal: Habemus papam! S-a ales noul papă...

Of... 



luni, februarie 25, 2013

...



„Un artist nu are nimic de demonstrat nimănui. Nici nu-l interesează ABSOLUT deloc părerea celorlalți.” (Oana Pellea)

duminică, februarie 24, 2013

Ce mai citim?

Astăzi propun spre lectură un jurnal (cred că v-ați obișnuit cu recomandările mele diaristice), pe care l-am primit și eu cadou de la viitorii mei nași, Nicoleta și Nicu, de ziua ... LOR! Să-mi fie rușine! Este vorba de Jurnalul Oanei Pellea (2003-2009), București, Humanitas, 2009, 219 pag. 
Este un volum extraordinar pe care l-am savurat pe nerăsuflate. La un momentdat cred că am uitat și să respir: inspiram cuvinte, expiram trăiri. Aveam senzația, pe alocuri, că mă citesc pe mine... doar că o eu mult mai elevată, mai trăită și mai experimentată. Nu voi dezvălui mai mult, decât niște mici fragmente ce sper să vă îndemne la lectură:

„Mi-e dor de oameni delicați și buni, de oameni deștepți și generoși. De tradiție și educație. Mi-e dor de bun simț și bunăvoință.” 
 „Orice aș face nu pot înțelege timpul în care trăiesc.” 
„Mai bine rămân pe dinafară, mai bine zbor din când în când și mă topesc în cer, mai bine scriu de nebună cuvinte după cuvinte decât să trăiesc în și cu lumea pe care o văd.”
„În timp ce scriam asta, auzeam comentariile oamenilor... în capul meu: ia uite, mă, ce scrie asta... M-am săturat de ce aud în jur, de toate banalitățile și vulgaritățile. Sunt bolnavă de urâțenia lumii și de răutatea din lume. De ce urâtul are mai mare succes? Nu știu. Nu pot crede în urât și în vulgar.”
„Din păcate trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărțim din când în când de noi.”
„Dacă ești străin și citești ziarele românești, ai certitudinea că te afli în iad. Nimic sau aproape nimic bun, care să dea speranță.”
„Un gând scris capătă mai multă consistență, capătă materie, devine material.”
„Da, televiziunea a devenit pe tot globul cel mai folosit detergent. Nu-i zice nici Ariel, nici Omo, ci pur și simplu televiziune. Detergentul televiziune vă lasă creierele curate și mirosind plăcut. Folosiți cu încredere. Spală tot!”


Eu am dat tonul. Mai departe vă las pe voi să descoperiți! Este superb! 

vineri, februarie 22, 2013

Wishlist

...sau viața în imagini. Acum, când văd că sunt într-un moment de latență existențială, când mă aflu pe lista de așteptare în cursul vieții, încerc să îmi fac de lucru. Mă simt ca atunci când stau plictisită pe un peron oarecare în gară, îmfofolită în eșarfe, geci, căciuli... și tot înghit vântul ce suflă rece și obosit. Știu în ce tren urmează să urc, știu destinația la care vreau să ajung, însă nu am idee de stațiile intermediare, de comfort ori de voi coborî mai devreme, ori nu voi avea timp suficient să mă strecor afară la destinație și o voi rata, privind-o din cine știe ce fereastă ruginie, aburită de respirațiile grele ale călătorilor. Cine știe? Poate nu-mi voi găsi locul, poate nu-mi vor conveni tovarășii de drum, ori poate doar va fi prea înghesuit locul și-l voi ceda în favoarea culoarului. De va fi modern sau antic, nu pot spune. De voi transpira ori voi îngheța de frig... nici atât. Eu știu doar că mă voi urca într-un tren pe care-l aștept stând în gară, pe un peron la întâmplare, și sper să mă ducă la destinație...





















Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...