miercuri, septembrie 21, 2016

9 ani! La multi ani, prietenul meu drag!

Astăzi se împlinesc 9 ani de când am deschis prima dată ochii în lumea bloggingului.
Nu mă caracterizează consecvența, din păcate... Acesta este, de altfel și motivul pentru care prezența mea pe scena „publică” a fost tot mai discretă. Mi-aș fi dorit să fi avut forța de a face mai mult pentru prietenul meu de încredere: blogul. Au existat multe momente bune împreună: zile în care mă asculta fără să cârtească, clipe în care a reprezentat o grozavă carte de vizită, chiar momente în care l-am utilizat pe post de cârlig... și chiar dacă nu i-am spus tot, nu l-am abandonat. Am revenit la el de fiecare dată rănită, cu forțe proaspete și o dragoste sinceră.
Îți mulțumesc enorm, dragul meu blog, pentru faptul că m-ai suportat. Mi-ai urmărit evoluția, mi-ai ascuns gândurile, mi-ai numărat tăcerile.
Mulțumesc totodată cititorilor mei care, mai mult sau mai puțin regulat, s-au întors pentru a mai întoarce o pagină. Mulțumesc tuturor celor ce au încercat să mă cunoască și să mă înțeleagă!

La mulți ani, Nimicuri cotidiene!

Și să nu uităm că totul a pornit de la celebrul epitaf: „Resurgam!”

... Voi învia!

marți, septembrie 20, 2016

Campanie donare carte

Se spune că primul pas pe care îl putem face spre o lume mai bună este acela de a contribui la educarea celor din jurul nostru. Cu fiecare carte pe care o citim devenim mai bogați, dar fiecare carte pe care o dăruim altcuiva spre lectură ne înnobilează. Astfel, vă invit să contribuim la înființarea unei biblioteci în incinta singurului locaș de cult din lume pe sub care trece trenul: Mănăstirea Cornet din județul Vâlcea. Situată pe Valea Oltului, într-o localitate binecuvântată de Dumnezeu cu un peisaj rar, însă la o distanță considerabilă față de cel mai apropiat centru cultural, biblioteca acestei Mănăstiri ar putea bucura atât mințile veșnic contemplative ale obștii, cât și pe acelea inocente ale locuitorilor din vecinătate.
În consecință, dacă aveți cărți ce nu vă mai încap în bibliotecă sau pe care le-ați citit și ați fi dispuși să le împărtășiți și altora, vă invit să faceți o faptă bună! Cu siguranță nu va rămâne nerăsplătită!
Cărțile pot fi trimise direct pe adresa Mănăstirii: Sat Tuțulești, comuna Racovița, județul Vâlcea, către Părintele Stareț Protos. Macarie Șotârcă.
Sursă foto: ziarullumina.ro

duminică, septembrie 18, 2016

Nu e grabă

Sunt o fire energică și de acțiune. Am fost mereu certată cu răbdarea... având tendința de a mă comporta ca și când zilele ar fi numărate. Am ascultat ca un elev silitor toate bazaconiile motivaționale despre viață, trăit clipa, nu lăsa pe mâine și mâine poți să nu mai fi. Așa că mi-am dorit totul repede. Am obținut. Dar când am ajuns la capăt am înțeles că răbdarea este, într-adevăr o virtute.
Introspecția, precum și observația, oferă posibilitatea șlefuirii perlei umane. Ne lovim de oameni, de gânduri, de idei. În fiecare zi și cu fiecare neuron omorât învățăm să fim. Atât. Să fim. Fiecare din noi își alege cum vrea să fie. De multe ori însă, felul ne alege pe noi.
Maturizarea presupune înțelepciune și putere. Poți avea păr alb fără a deține acele comori atât de rare.

... Și, până la urmă, când știi să fii... ești!
De fiecare din noi depinde CE.

Cărările vieții

Viața este un munte... cu numeroase cărări. Unele duc spre vârf, altele ne întorc înapoi... Mai sunt cărări ce duc spre zone luminoase, și altele ne afundă în întuneric. La capătul unor drumuri se pot găsi râpe. Nu a zis nimeni vreodată că ar fi ușor. Ne însoțim unii cu alții pe căi comune, dar când realizăm că obiectivele nu se mai potrivesc, sau că am obosit, decidem - mai mult sau mai puțin în acord - dacă ne odihnim, stăm o noapte, și pornim cu forțe proaspete a doua zi, sau plecăm și lăsăm totul în urmă.
... dar când drumurile noastre se despart, e bine să privim spre cer și înainte, așteptând să găsim o oază de lumină. Dacă noi începem să aruncăm cu noroi în celălalt, nu facem decât să ne blocăm, să ne murdărim noi înșine mâinile și să ne plângem de milă văzându-l pe celălalt înaintând chiar mai alert, fugind din calea noastră.
Când suntem tineri ne speriem și greșim.
Când ne maturizăm, înțelegem.
Când doar creștem, însă nu ne maturizăm... ne irosim.

Cuvintele dor mai rău decât faptele și știm asta. O lacrimă de dor are aceeași consistență cu una de ură. Degeaba vorbim iubiri, dacă sădim, cultivăm ură.
Inteligența și înțelepciunea nu stau în a tăcea. Cu puțin efort oricine poate să tacă. Adevărata înțelepciune constă în a ști când și cum să taci.
A ști cum să taci este o artă.
A ști cum să vorbești ține deja de educație.


duminică, august 28, 2016

Uf

Timpul trece... și tot ce nu trăim la momentul potrivit... nu mai trăim niciodată.
Prea puține sunt lucrurile care se mai pot recupera, prea puține sunt gesturile pe care le mai putem copia și prea greu se mai întoarce un tren pierdut deja.
Privesc înapoi și-mi amintesc. Și nu mai știu dacă aș mai fi schimbat ceva la acel atunci. Îmi citesc zâmbetul atât de clar. Aveam speranțe.
...
Dar prea multe gesturi oprite, prea multe cuvinte neșoptite, prea multe cenzuri... ne-au deformat. Și suntem numai niște personaje imortalizate-n fotografii nemuritoare. Acela pare să fie timpul nostru.
Am mai pierdut un cititor...
... de gânduri!
 

Ne otrăvim singuri și... ne placeee! Știm că ne place!





Nu cred că poate trece o săptămână fără să auzim – la radio, TV, la vecini, prieteni, colegi de serviciu, etc etc – cât de toxică este mâncarea noastră cea de toate zilele... și cu toate acestea trecem nepăsători pe lângă informații, poate renunțăm o zi la puiul procesat, poate ne gândim de două ori înainte să cumpărăm un suc total artificial... sau poate nu ne impresionează cu nimic și mergem mai departe, că doar n-o fi ăla chiar așa de negru, nu? Mi-a venit în minte un titlu pe care l-am văzut zilele trecute, întâmplător, pe ecranul calculatorului, în timp ce făceam altceva: „Jamie Oliver a câștigat procesul cu McDonald’s! Mâncarea lor este NECOMESTIBILĂ!” Păi... bravo lui! Oarecum toți eram conștienți de asta. Eu, una, am ani buni de când nu mă mai ating de așa ceva, tot din cauza unei treziri forțate pe care mi-a dat-o fierea (uneori e bine să avem organe sensibile și disfuncționale, ne mai blochează cât de cât din a ne sinucide lent, dar sigur). Apoi mă gândesc la o poveste șocantă pe care am citit-o recent într-o carte rusească. Protagonista (*poveste reală) primea zilnic la micul dejun o cană cu ceai cald din partea soțului în care (aflase mai târziu) îi strecura un praf care avea rolul de a distruge încet dar sigur organismul astfel încât, în cele din urmă să moară. Păi... nu este nicio diferență între asta și ce facem noi, total INCONȘTIENȚI.
Acum să vă povestesc cum am ajuns eu să mă trezesc... până să rămân însărcinată am avut niște ani în care am cochetat cu vegetarianismul. Îmi plăcea ideea de a mânca sănătos (nu pot spune că o făceam neapărat din milă față de animale, ci...strict că voiam un corp sănătos). După ce a apărut cel mic, toată lumea m-a forțat să mănânc iar carne, să revin la toate obiceiurile mele alimentare (pe care până azi le consideram sănătoase). De la început mi-am propus să țin copilul departe de mâncare procesată, de hrană la borcan, pufuleți, sticksuri și alte porcărioare care erau menite să facă viața părinților mai ușoară (pe termen scurt). Și am rezistat tentației... un an. După un an, parcă mi-a șters cineva din cap cu buretele toate ideile de hrană sănătoasă, toate principiile alimentare pentru care militam, tot. Asta fiindca eram prea disperată că puiul meu moare de foame. Nu mai mânca nici ciorbe, nici piureuri, nici tarte de casă, ca altă dată. Acum singurele lucruri sănătoase pe care le consuma erau fructele (care, slavă Domnului, toată vara au fost din curte), stafidele și restul fructelor confiate, pâinea (sper!) și laptele matern (deși la câte otrăvuri consumă sursa...). Copilul meu de un an și... nu foarte mult... a ajuns să mănânce pufuleți, chipsuri, sticksuri, cartofi prăjiți, înghețată și câte și mai câte, numai pentru a nu avea burta goală și pentru că trăiam sub frustrarea că alți copii mai mici ca el mănâncă și nu mor, dacă tot refuză mâncarea, măcar nu are burta goală și cu punga de cartofi artificiali și extrasărați în mână îmi pot face și eu liniștită și în liniște cumpărăturile, căci va fi prea preocupat. MARE PROSTIE.
Totul până când m-a scuturat Dumnezeu... și la o înghețată londoneză infestată cu e-coli am dus un război de viață și de moarte. O săptămână m-am transfigurat... am făcut febră musculară schimbând scutece și roșu în gât de la câte rugăciuni am înălțat pentru a mi se face copilul bine... Într-un final, printr-un tratament intuit bine am reușit să îl pun pe picioare (din cauza experiențelor patetice de-a dreptul trăite astă iarnă la secția de pediatrie din Râmnic am jurat că nu mai merg cu el acolo. În caz de urgență maximă fug la Sibiu sau la MS Curie, unde știu clar că am de-a face cu altceva.. așa că deocamdată am uzat de cunoștințele mele medicale, de internet și de intuiția maternă și l-am făcut bine acasă). După acest moment, scaunele reglându-se, vărsăturile dispărând și la fel și febra, am considerat că trebuie să iau acest repaos alimentar al copilului de o săptămână drept un semn că trebuie să îmi revizuiesc comportamentul și să reîncep să mă preocup mai mult de ce știu eu și ce îmi spune „cartea”, decât de ce spun alții. Deci, am zis că este momentul să merg la hypermarket și să aleg pentru mine și copilul meu numai mâncare sănătoasă. Aveam pe listă, printre altele, veșnicele fructe confiate, avocado (pe care îl recomand cu drag tuturor, chiar și scepticilor), lime, biscuiți, ceai, paste, lapte... și în rest orice snack sănătos care ar putea fi util burticii micuțului meu.
Despre avocado și lime... nu am putut afla decât țara de origine. Mai mult nu știu... că or fi injectate, crescute cu pesticide... Dumnezeu cu mila. Nu le-am luat de la raion bio, dar sper să nu fie chiar așa rele. Oricum, durerea a început de la ceai încolo. Bebele meu are obieciul de a bea în fiecare zi un ceai fierbinte de la dozator, în timp ce bunicu-su își bea cafeaua. Este modul lor de a petrece timp de calitate împreună. Așa că m-am gândit că nu ar fi așa tragic să nu mai cumpăr ceai de la Dacia plant, ceai natural, vorb-aia, frunze uscate puse în pungă de hârtie, pe care să mă mai deranjez să le strecor, ci aș putea să îi cumpăr și eu un ceai mai scump, dar pulbere. De obicei când cumpăram alimente mă uitam fugitiv, în anumite zile, strict dupa acele cuvinte îngroșate sau subliniate, la care se pot dezvolta alergii, precum: nuci, lapte, ouă, gluten. Eu mă uitam în mod specific după ouă, lapte și derivate. Dar mă bucuram că vedem trei-patru ingrediente și niciun E. Pe sucuri ce mai apărea câte unul, dar în rest, nimic! Ziceam că e sănătate curată... dar de unde?! Hoții de producători știu că lumea fuge de E-uri, așa că se gândesc să aburească prostimea cu denumiri pompoase, științifice, că oricum nu suntem noi absolvenți de chimie încât să avem habar... vedem un acid citric, știm că e sare de lămâie, mai ne uităm să nu aibă monoglutamat de sodiu, că știm de la campania cu delikatul...și în rest prăpastie. Norocul meu, astăzi, că am avut cu mine camarad de cumpărături cel mai inteligent prieten al meu, care știe multe despre chimie și denumiri pompoase: google-ul! (ce bine cu SMART phonuri! Take that people who are against Internet).. și am început să caut. Ei bine, minunatul CEAI scump și renumit (nu am să dau nume), dar oricum e plin de reclame la tv și pe internet pentru el...și e la pliculeț, conținea CICLAMAT DE SODIU (adica E952 – normal, ei nu spuneau asta), despre care prietenul meu, la prima referință mă anunța că este un îndulcitor cancerigen. Și mai conținea și puțin colorant: caramel sulfit de amoniu, care este E150d care poate da probleme intestinale când e consumat în cantități mari. Ne gândim, cât ceai să bea? Nu, mai bine să nu bea deloc. Măceșele culese direc din măceș, uscate și puse la răcoare nu au nici caramel și nici otravă. Am renunțat. M-am întors spre biscuiți și am ales un pachețel de biscuți original, iar nu zic marca, scumpi. M-am gândit că fiind slim îi vor plăcea piticului. Până la urmă sunt dar niște biscuiți. Ce ar putea avea rău? Făină, ulei, ou și sare. Mda. Greșit. Mai există și conservanți. Am zis să caut conservantul: METABISULFIT DE SODIU, despre care am aflat că este E223 și este „un compus periculos ce trebuie evitat. Acesta poate produce reacții alergice severe atunci când intră în contact cu pielea sau cu mucoasele” (sursa: cesamancam.ro). Apoi încep să văd pe diagonală: alergii puternice, bronho-constricție, șoc anafilactic, și câte și mai câte... Asta vreau eu de la niște prăpădiți de biscuiți? Și, din păcate, și următorul pachet, de la o marcă mai fără nume, conținea aceeași otravă. În cele din urmă am dat peste o punguță de biscuiți cu tărâțe, fabricați de o firmă românească, fără niciun fel de otrăvuri! Minune! Deja, după atâtea căutări m-am îngrozit. 
Am plecat mai departe după spaghete. Am zis să optez pentru o firmă italienească. Spaghete cu ou, o delicatesă! Păi, nu au mai fost așa delicioase după ce am găsit și acolo conservanți. Așa că m-am întors la Băneasa unde nu am găsit decât făină și apă! Deja obosisem. Voiam să mai caut și alte bunătăți... dar am renunțat. Am preferat să mai iau materii prime și să mă apuc de bucătărit. Nu m-am uitat la ciocolata de menaj cât e de otrăvitoare (am luat-o cu altă ocazie), dar dacă și aceea este, atunci mă declar moartă.
Nu spun că trebuie exagerat. Acum se vehiculează în presă că inclusiv carnea roșie, de la mama ei, este periculoasă pentru organism (și eu am învățat în facultate, în primul an, cum că hormonii vacuțelor pot fi transmiși la noi, și dacă vaca are, să zicem, hipertiroidism, ei bine, putem să ne așteptăm la surprize! Însă nu am mers până la a crede că trebuie să o elimin definitiv din viața mea), puii din comerț știm, că pe cât de arătoși, pe atât de păcătoși. De aceea m-am mutat la țară, să mănânc gâini nestresate. Știu că zahătul alb nu este sănătos și că hrănește cancerul, așa că am optat pentru alternativa mai puțin periculoasă: cel brun... dar până când să fugim? De ce trebuie să existe atâta mâncare aruncată în van? De ce nu poate fi mai puțină și mai sănătoasă? Asta este, nu o să mai fim obezi. Mare pierdere! Vor pierde numai companiile ce fabrică Placebo în cutii frumos ambalate, decorate cu vreo gimnastă „îmbrăcată-n” metrul de croitorie. Acesta este capitalismul. Mâncătorismul. Hedonismul. Cumpătăm mult, cumpărăm ieftin, ne bucurăm, ne îndopăm și așteptăm ca, încet, încet, să se strice câte un șurub. Ieșim din garanție. Nu mi se pare normal să vreau să iau ceai de fructe și în loc să găsesc la ingrediente strict fructul, să găsesc „fructul X, 0.5%, y 23%, colorant, arome”. Când beau un ceai nu mă interesează să mi se coloreze limba în roșu. Mă interesează să mi se hidrateze și vitaminizeze țesuturile. Știu că și în pâine avem de toate... dar chiar așa am ajuns?
Auzeam adesea snobii  lăudându-se cu mâncarea bio. E drept, unii o aleg doar fiindca sunt snobi și e scumpă, nu pentru că ar cunoaște cu adevărat beneficiile ei.  Dar cei ce o aleg în cunoștință de cauză sunt deștepți. În ziua de azi, pentru a mânca sănătos fie trebuie să stai la țară și să trăiești din economia de subzistență și să nu îți permiți să te otrăvești, fie să fii foarte bogat și să ai acces la toate „trufandalele”, care până la urmă e rușinos că trebuie să aibă acest statut. Pentru noi, ceilalți, există două variante: fie să învățăm să facem absolut totul în casă (asta presupunând, din start, că avem și ceva timp de sacrificat, și... bani pentru ingredientele sănătoase), fie să ne otrăvim la fiecare ceai de dimineață și să așteptăm să țipe organismul. Nu avem spitale și nici cimitire suficiente pentru câți vom veni...

luni, aprilie 25, 2016

As zice ca asta este maturizarea...

A trecut ceva timp de cand n-am mai simtit cat poate fi de enervant sa iti vibreze telefonul, sa ti se incordeze intreg corpul, sa ramai fara respiratie...pentru ca apoi sa constati ca nu e cine ai fi vrut. N-am mai asteptat de mult sa sune. De fapt chiar ma enerveaza vorbitul la telefon... Iar pana acum nu mi-am mai dorit de mult sa mai aud o voce care ajunsese sa ma plictiseasca...
... Dar cred ca asa se intampla in lumea reala...
Am inteles acum ca atunci cand te maturizezi... Nu inseamna ca iti pasa mai putin sau te doare mai putin. Maturizarea presupune doar o reactie mai putin. Infranare si interiorizare. Liniste si abtinere.
Maturizare e atunci cand stai pe peronul meroului si astepti sa ajungi undeva unde nu vrei neaparat sa ajungi...si-ti amintesti de-o strangere in brate pe care ai primit-o candva... Si te cutremura, dar tot gasesti curajul sa zambesti persoanei de langa tine si sa mergi mai departe fara sa lasi nici macar un indiciu, fara sa arati ca doare.
Maturizare e cand te bantuie amintirile dar...preferi sa muncesti, sa te afunzi complet in sarcini si, culmea! Sa dai si randament! Faci asta nu neaparat fiindca trebuie ci doar pentru a evita o discutie, vreun gest imprudent... Sau ganduri criminale.
Te maturizezi cand stii ca doare, dar plasezi ratiunea mai sus decat un gand evadat din suflet.
Se zice ca verigheta sta pe inelarul mainii stangi pentru ca pe acolo trece singura vena care merge direct la inima... Si te maturizezi cand o porti acolo, o amintire pe care o crezi neterminata, moarta inainte de-a se desavarsi... Un gand ratacit intr-un oftat.
Maturizarea este, astfel, produsul cerebralizarii si interiorizarii exagerate a simturilor. E-o moarte exterioara inviata in interior.

Timpul nostru...

...si din toata lumina pe care o aprindeam cu speranta si nerabdare intr-un final de aprilie la fel de obscur...n-a mai ramas decat intunericul unei camere prea calde si lumina discontinua a unui ceas dereglat.
S-a luat curentul o secunda, cat am uitat sa mai respir. Si a repornit, odata cu bataile inimii mele mult prea zdrenturoase.
Cand esti mic iti imaginezi ca viata de "om mare" te va face sa fii mai puternic. Atunci crezi ca scapi de monstrii ascunsi in spatele dulapului si de umbra proiectata de cate-un far ratacit, pe tavan... Ei bine, in realitate se pare ca monstrul creste odata cu noi...si fiindca dulapul nu ii mai este suficient ca ascunzis, vine pe furis, in intunericul noptii si se ascunde in noi. Asa se face ca adultii ajung sa aiba suflete negre si sa le fie cel mai frica de ei insisi...

... Si ceasul continua sa licareasca rosu. Intr-un intuneric mult prea negru. Linistea asurzitoare imi fierbe sangele. Uit unde sunt, uit ce-am in jur, ma mut intr-un camp de lupta interior de unde ma mai intorc, din cand in cand, trezita de-un oftat senin. Doarme copilul... Si nici nu stie ca langa el se duce o lupta pe viata si pe moarte. N-are habar ca atunci cand va deschide ochii, lumea ii va smulge aripile cu o brutalitate incredibila si-l va transforma din inger in muritor... Si va avea griji, si-i va curge sange rosu prim vene negre... Cu 60 de batai pe minut...cam cum curge si timpul rosu de pe televizor... In prea negrul intuneric... E dereglat. M-as ridica sa il aduc in prezent, caci a ramas in trecut... In urma... Mult prea in urma... Intr-un timp pe care oricat l-ar indica, nu-l va mai putea retrai vreodata. Si ticaie...si eu, ca intotdeauna, aman. Si-l las asa. In loc sa-l corectez, ma chinui o noapte sa traiesc debusolata in intuneric, fara a-mi recunoaste prezentul mult prea umbrit de un timp trecut... In speranta ca pana dimineata se va regla, sau poate pana la urma va veni cineva si-l va seta... Sau poate nu va mai fi nevoie...
Si uite-asa ma trezesc tarziu si fug sa recuperez un timp pierdut... Si alerg sa fac ceva ce nu am facut la timp din comoditate... Dar e mai greu. Asa ca ma intorc acasa cu gandul de a regla ceasul... Dar e tarziu. Altcineva a facut-o deja. Dupa propriul ceas. Si chiat daca nu corespunde in totalitate ceasului meu...ma complac in ideea ca niste minute nu sunt neaparat importante... Si asa aleg sa traiesc timpul altcuiva. Pana intr-o zi cand se ia din nou curenul pret de-o reapiratie...iar timpul o ia de la zero. Oare acum voi regla ceasul?
E intuneric. Vad in fundal un licarit rosu mascat de un intuneric infernal. E noapte...si trece...

Dar vine dimineata si dimineata intotdeauna doare.

vineri, aprilie 15, 2016

Încotro?

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să tragă linie. Nimic nu se trăiește de două ori și prea puțini sunt suficient de fericiți încât după ce au urmat un drum, să se poată întoarce înapoi în intersecție să meargă pe celălalt drum, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat...
Timpul trece iar deciziile ne definesc. Sufletul rămâne, totuși, o entitate incomensurabilă care își lezează extremitățile de fiecare dată când picăm în abis...
Și totuși, totuși... niciodată nu e prea târziu să te ridici. Ocaziile au fost ratate, timpul irosit, împrejurările favorabile ratate. Nu va mai fi niciodată la fel, ce a fost pierdut, pierdut rămâne... dar fiecare drum aduce un câștig și o nouă șansă. Chiar și o înfundătură poate fi o oportunitate daca te întorci până la prima potecă. Cine știe unde va duce? Sigur, obida lăsată de finitul primului drum te poate deznădăjdui... dar fiecare tunel are luminița sa. Indiferent că este la capăt sau pe parcurs. Si o gaură în tavan poate fi o salvare ... cum și un felinar poate lumina o cale.
Așa că mai poți face o încercare să te regăsești și, de ce nu, să te salvezi.

... Niciodată nu e prea târziu să pornești la drum. Nici chiar când picioarele nu te mai ascultă.

joi, martie 17, 2016

Scapi de una, dai de alta...

! Atentie ! Articol fara diacritice. Telefonul meu pur si simplu nu vrea sa ma sustina.

 Ma gandeam asa, in sinea mea, zilele trecute cand ma aflam in sala de asteptare la dentist: cum e posibil ca un aliment ce se presupune ca ar trebui sa te faca bine, sa te imbolnaveasca si mai tare? Ma refer, desigur, la toata nebunia asta recenta cu aflarea cauzei infestarii cu E. Coli a copiilor astora nevinovati. Sigur ca ipoteza consumului branzicai dietetice gata "bolnava" imi pare cea mai viabila, insa totodata imi da fiori.
Daca esti parinte, stii exact ce spun, mai ales daca ai un bebe care se lupta in momentele acestea cu eruptia dentara, face diaree, febra, e iritat si nu vrea sa manance. Exceptand cazul in care iti accepta branza calcica preparata in casa, ideea cumpararii vreunui produs fin comert deja pare traumatizanta. Eu fac azi analize coprologice copilului, rezultatele sunt perfecte, cacaul lui e doar o alta forma de razbunare la dintilor... Si ca sa incerc sa imi hranesc totusi copilul mofturos si cu altceva decat lapte matern (care deja la 1+ ani, cazul nostru, s-a transformat in apa cu resturi de vitamine si anticorpi... Deci sigur nu mai are puterea sa suplineasca un regim alimentar variat si echilobrat) aleg sa ii dau ceva alimente din comert. Si brusc nu mai urineaza, face sange, etc etc. Doamne fereste! Vorbesc ipotetic dar e grav. E rau ca trebuie ca lucrurile acestea sa se intample, e rau ca nu putem avea incredere nici macar in ce mancam, e rau ca panica ajunge sa denatureze inclusiv cele mai firesti fenomene. Mi-e mila de bietii parinti care stau disperati la capetele micutilor lor, implorand, pana la urma, doar mila lui Dumnezeu.
Mi se mai zice sa nu mai menajez atat copilul si sa ii mai dau si altceva in afara de mancare organica... Dar pot? Cand vad toate relele din jur... Nu prea mai pot.

marți, martie 08, 2016

Țeapă sau cenzură?

Am promis că revin și totuși nu am făcut-o. Am fost mult prea prinsă cu nimicurile mele cotidiene încât am uitat complet de vechiul meu umăr de plâns.
Și uite cum ajung eu să scriu... fiind încă o dată surprinsă de ceva. De data aceasta este vorba despre ebay. Sunt câteva luni bune de când achiziționez online, de la chinezi, tot felul de mărunțișuri, contra unor sume modice. Uneori se întâmplă să vină la timp, alteori nu. De cele mai multe ori vânzătorii sunt serioși, dar există și situații în care dau de țepari cu diplomă. Ideea e că până acum tot ce ținea de vreun posibil blocaj comunicațional aparținea strict uneia din părți: adică strict mie sau vânzătorului.
Ei bine, de această dată a intervenit o nouă variabilă în ecuație:
Încercând să verific un produs achiziționat în urmă cu mai mult de 60 zile (perioada maximă de așteptare pentru livrare), dar care nu a ajuns nici până acum, am primit eroarea de mai sus. Eu nu pot vedea un produs pe care înainte l-am văzut și pentru care am scos din buzunar deja o sumă de bani... iar asta numai fiindcă, ce să-ți povestesc, așa aș fi protejată de potențiale pericole, etc etc etc. Cică țara mea ar fi de vină și legislația aferentă. Păi și dacă e așa, atunci de ce nu am fost eu protejată înainte să achiziționez produsul? De ce nu mai am voie nici măcar să văd pe ce am dat banii? E oare firesc? Nu era mai bine să mi se restricționeze posibilitatea de a achiziționa dacă tot contravine legilor, așa cum se întâmplă în alte cazuri?
Am mai primit țepe, nu e prima dată, dar să mi-o facă tocmai prietenul meu de nădejde, nu mă așteptam.

Și uite așa m-am supărat... și renunț la un hobby. Am mai rămas cu unul: chestionarele online. Din păcate tot mai multe sunt scrise atât de prost, folosesc un limbaj atât de metalic încât nici autorii nu știu ce răspunsuri vor să primească. Voi scrie într-un articol viitor despre importanța stăpânirii limbii în cercetare (și nu numai: Marketing, PR...).

Dar până una alta mă întreb... să fie țeapă sau să fie mai rău: cenzură?

joi, ianuarie 21, 2016

revenire?

Nu pot sa cred ca a trecut atat de mult de cand nu am mai scris nimic... cand scrisul este, oarecum, a doua natura a mea...sau cel putin obisnuia sa fie. Se pare ca timpul chiar s-a comprimat teribil si si-a batut joc de vechile mele aspiratii.

Of, parca ar fi trecut o vesnicie, parca acum fiecare litera imi da o palma. Ma simt de parca as fi dezertat.

sunt emotionata. mai fac o incercare maine.

miercuri, august 12, 2015

De ce m-am supărat pe emag

Sunt femeie... și, deci, una din activitățile mele favorite este shoppingul. Cum timp fizic nu prea mai am de când cu bebe, m-am reprofilat: cumpăr online. În fiecare moment liber iau telefonul în brațe și încep să caut: hăinuțe, scutece, jucării, etc. De cele mai multe ori magazinul pe care îl alegeam era emag. Nu prea erau situații în care comenzile mele sa fie sub 100-120 lei, dar erau dese. Sunt client fidel. Minim 4 comenzi/lună.
Ei bine, astăzi, după o pauză de vreo două săptămâni, am realizat că am un stoc redus de scutece, așa că am dat iama pe emag să comand. Total: 120 lei. Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că mai nou sunt nevoită să cumpăr de minim 150 lei pentru a beneficia de transport gratuit. Atunci normal că m-am enervat. La început a fost gratis, apoia urcat la aproape 100 lei...acum e 150. Cred că voi căuta un alt prieten de cursă lungă pentru cumpărăturile mele de zi cu zi. Ori asta, ori încep să mă împrietenesc cu cel mai apropiat supermarket și să rup câteva minute.
Păcat. Începuse să-mi placă să iau totul de la poartă.
Oricum de fiecare dată lăsam curierului suficient cât să nu fie niciun câștig diferența de preț de la emag și orice alt magazin fizic/online.

Deci... îmi pare rău. Cred că ne vom despărți.
Nu vreau să plătesc transport. Din principiu.

duminică, iunie 07, 2015

Relațiile văzute ca pe telefoane. Tu ce faci cu telefonul tău vechi?

Relațiile sunt asemenea telefoanelor: unii au ce își doresc, alții ce își permit... unii primesc cadou ceva mai performant decât merită, alții se mulțumesc cu un telefon la mâna a doua numai pentru că e smart și arată bine.
Sunt câte unii care studiază mii de telefoane pe criteriu de performanță, economisesc și nu se zgârcesc, iar alții se mulțumesc să facă standardul pentru care au fost create. 
Mai sunt unii care au o reputație, un statut sau o imagine și atunci trebuie să-și ia mereu ce arată mai bine sau ce se poartă. Cum se schimbă trendul, schimbă și ei telefonul...fără niciun sentiment.
Unii se atașează atât de mult de telefon încât nu îl schimbă decât când efectiv nu mai poate fi folosit... alții renunță la el la primul semn de uzură...
... și apoi îl ia altcineva care nu e atât de pretențios și care nici nu visa la un telefon atât de performant. Se bucură de el, îl îngrijește... iar când începe să dea semne că e gata... deși sunt conștienți că nu mai merge...se luptă la nesfârșit să îl învie... căci arată bine, sau de dragul vremurilor bune... sau fiindcă păstrează atâtea amintiri frumoase pe care nu a reușit să le salveze. Dacă ar da system restore... ar pierde tot..și oricum ar fi o măsură de moment, căci se știe prea bine că la un momentdat se va ajunge în același punct... și e păcat de timpul risipit iar pentru a alege cele mai bune setări, de răbdarea de a lucra cu un obiect uzat și necooperant și de nervii îmblânziți...
... iar pentru a-l schimba, ei bine, pentru asta trebuie făcute multe demersuri. Multora le este pur și simplu greu să se despartă de vechiul telefon. Așa chinuit. Le va lipsi... se vor gândi la el...și în fond nici nu știu ce să facă cu el, că ar fi păcat să îl arunce pur și simplu...când el nu e mort de tot. Nu se știe dacă îl va mai folosi cineva vreodată și atunci se simt vinovați.
Abandonezi un tovarăș de drum, un prieten de nădejde, numai pentru că timpul și-a spus cuvântul. Ți s-a stricat telefonul. Era deja pe jumătate mort de când l-ai primit... dar nu poți renunța la el. Ai pierdut cablul de date... și te-ai simți vinovat să-l abandonez numai fiindcă se blochează și nu funcționează tocmai aplicațiile pe care ți le dorești. Orice telefon nou ar putea rezolva asta... dar poate nu la fel... și poate tot aici s-ar ajunge.

Alții consideră tot ce am spus mai sus stupid. Un telefon este un obiect. Mi-a plăcut, m-a distrat, mi-a fost util... dar nimic nu durează pentru totdeauna.

De multe ori realizăm că atașamentele noastre se conturează în aceeași măsură.
Noi alegem cât de mult contează pozele nesalvate decât în memoria telefonului, performanțele limitate de timp și uzură morală... și dorința, ori chiar necesitatea de a ne adapta la nou.

Tu ce faci cu telefonul tău vechi?

miercuri, mai 27, 2015

it's a heartache

Azi dimineață, când mă chinuiam să-l adorm pe pitic... m-am trezit fredonând o melodie foarte dragă mie: It's a heartache a lui Bonnie Tyler.
Mi se derulează copilăria prin fața ochilor...
... amintiri.

luni, mai 25, 2015

Caută unul single, Ană!

Am în minte un subiect destul de... delicat, pe care nu știu exact cum să-l abordez, dar, sper să găsesc întocmai cele mai potrivite cuvinte.

Îmi place melodia Adei, Nu plânge Ană, cu toate că la început ideea m-a enervat: folclor transformat (asta până să ascult versurile, când am ajuns să o fredonez cu drag. Pur și simplu s-a lipit de mine).
Nu știu de ce au senzația unii bărbați că specia numită femeie are o slăbiciune aparte pentru a fi băgată în seamă oricum, de oricine și cu orice preț. E drept, femeile sunt sensibile, slabe și ... uneori prostuțe. Unele, nu toate. Interensant este cum grozavii cuceritori nu renunță niciodată la pradă. Plasa uneori se poate umple, alteori nu, ei persevereaza.

Ei bine, o femeie care cedează unui bărbat însurat fie este extrem de disperată, fie are o părere foarte proastă despre sine. Iar un bărbat însurat care se pretează acestui joc... de fiecare dată are un motiv, dar uneori singurul motiv este natura.
Sunt de părere că atunci când ceva nu mai merge, decât să sufere mai multe persoane, mai bine plecăm. Sunt, într-adevăr, multe variabile, multe consecințe... care trebuie asumate. Uneori e mai simplu să ne ascundem în spatele unor mascarade, dar, oare, vom putea trăi cu noi înșine? Tu ai putea? Eu nu. Cel mai înțelept este să-ți găsești singur echilibrul interior și să mergi mai departe.

Așa că, dragă Ană, caută unul single, că o să rămâi cu buza umflată și inima frântă... nu că nu ai merita oricum.

miercuri, mai 20, 2015

Are you still afraid of the Boogie man?

...Uneori mă întristiez... căci simt că am greșit undeva. Caut fericirea în fiecare adiere de vânt, răsărit de soare ori urmă de respirație. Ador momentele în care simt că întreg universul și-a aliniat forțele pentru a mă face fericită. Știu că viața, a mea și a tuturor vietăților din lume, reprezintă darul suprem dat de Divinitate... și când văd cum se ridică soarele pe cer, luminând atâtea hectare de vegetație: dealuri, păduri, munți... și totodată se oglindește în ape și în sclipirile senine din ochii copilului meu, simt că trăiesc cu adevărat.

Au existat câteva momente când am considerat că nimic nu mă mai poate trage înapoi. Am primit semne, am înțeles mesajul... și totuși, totuși există clipe când obosesc să mai lupt cu mine însămi. Când globul cald pleacă spre țări îndepărtate... și mă uit în jur, de nu mi-aș vedea odorul amorțit, aș crede că Dumnezeu mă mai părăsește din când în când. Noroc cu el, doar așa știu că nu mă lasă o clipă. El stă lângă îngerul meu, nevăzut, și-i spune povești pentru un somn mai blând. E prea ocupat cu puiul pentru a se mai face simțit în preajma mea... dar e în suflet, alături de speranță. Nu știu ce sper, așa cum nu mai vreau de mult să mai știu ce doare. Știu doar că atunci când vine seara... și e vară... simt cum se-agită monștrii din dulap să iasă la suprafață.

Copilul din mine plânge.
Prea multe umbre pe pereții sufletului...
... am obosit să mai țin lumina aprinsă.

sâmbătă, mai 16, 2015

...la malul mării, sub clar de lună

A venit vara... sau... să zicem că se pregătește să vină. Sufletul meu zburdă deja spre meleaguri calde, valuri și nisip. Am un chef nebun să râd. De mine, de alții, de culorile cerului... de orice! A trecut destul de mult timp de când nu m-am mai bucurat atât de frenetic de anotimpul pe care, sub influența puseurilor adolescentine, l-am renegat ani la rând cu stoicism.

Totuși, ritmurile duse departe de aerul de seară, pe plaja din Costinești, Eforie sau Mamaia, îmi lipsesc pretutindeni. Sunt deja doi ani de când n-am mai sărutat marea... și... mi-e tare dor de ea!
Cu muzica verii pe fundal... deja iubesc. Mi-e dor de fluturi, de drame la malul mării... de săruturi calde, mi-e dor să am respirația tăiată, pulsul crescut și inima în flăcări.

Mereu am avut obsesia iubirii perfecte la malul mării... mereu am considerat că nu contează cine ești, ce suferințe ai, când ești la mare... iubești! Ea a fost lăsată de Dumnezeu pentru a aduce utopia în inimile melancolicilor. Dacă mai răsare și luna printre stele pe un cer senin...și se reflectă în valuri, la reflux... dacă mai licăre și-un felinar, departe, rătăcit... și miroase a alge, atunci nu mai lipsește nimic.

Îmi amintesc cum obișnuiam să visez plimbările de seară la braț cu bărbatul în cămașă dungată... chicotelile mele copilărești animau aerul...

Înțelegi cât mi-e de dor de mare?
Cred că m-a și uitat.
Totuși, în vis... o vizitez mereu... și e așa caldă cum mi-o doresc.

joi, mai 14, 2015

N-ai să citești

Este arhicunoscut faptul că de fiecare dată, înaintea unui mare eveniment ce necesită pregătire (precum examenele, să zicem), se găsește ceva mult mai important care să întunece mintea subiectului (precum facebook, youtube, vreun serial, sau doar gânduri diverse... ori chiar o întâlnire).
A trecut ceva timp de când nu am mai avut astfel de trăiri, care să mă bruieze complet, să-mi agite echilibrul într-atât încât să vreau doar să dorm. Sunt obosită, sau cel puțin arunc vina pe oboseală de fiecare dată când privesc pierdută în depărtare spre detalii pe care oricum știu că nu și le-ar aminti nimeni. Emoțiile nu îmi mai plac. Nu-mi mai place să trăiesc nimic din ce nu pot controla... și mi-aș dori atât de mult ca tot ce este complicat să se simplifice... mi-aș dori atât de mult ca tot ce știu că nu e drept, să poată fi normal. Nu vreau să greșesc, la fel de mult cum nu vreau să rănesc, așa că aleg să-mi inhib mereu tristețea și să zbor spre cuibul meu... spre singurul loc unde aparțin.
Încă îmi simt mâinile reci... și încă simt mirosul cald al unei atingeri... pe verighetă. O strângere de mână, cuvinte fără sens... nimicuri semnificative pe care le cunosc atât de bine dar de care fug mereu.
Mi-e dor să nu fiu obosită, să retrăiesc clipe uitate...și să nu mai vorbesc din amintiri. Mi-e dor ca prezentul să-mi fie prieten.
Târziu.

Acum să revin la învățat... sau la schimbat scutece. Mult a mai dormit....

sâmbătă, aprilie 25, 2015

Și uite cum am picat de ieri în butoiul cu melancolie de unde mă simt de-a dreptul incapabilă a ieși...
... un cântec trist la radio, un drum liber înainte, seară, pedala de accelerație și un volan drept cel mai bun prieten. Uneori dacă nu mi-ar aminti sângele că mă așteaptă motivația acasă, așteaptă o îmbrățișare și dragoste... aș fugi, mi-aș continua drumul să văd până unde duce. Tot mai sus. Trăim o viață de sacrificiu, o vreme mult prea înnorată, având în vedere că ne naștem fără umbrele. 
Am văzut marea când era furtună şi vânt; am văzut-o când era calmă şi liniştită; când era întunecată şi misterioasă. Şi în toate aceste moduri, m-am recunoscut pe mine. (Martin Buxbaum)
"Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; conştiinţa va avea sfârşit." (Corinteni 13:8)