Let’s go back… to the beginning… Era o frumoasă şi însorită duminică de iulie, 19. De exact 3 luni (19 aprilie) toata lumea îmi fusese răscolită, dată peste cap… lucrurile nu mai aveau nicio logică, viaţa părea searbădă, gândurile negre mă cuprindeau continuu… Trecuseră 3 luni în care nu mai ştiam ce este vorba bună, plângeam, intram în depresii… dacă se încerca măcar calmarea mea porneam o nouă infanterie de lacrimi. Crezusem cu adevărat în el, îi dedicasem (sau cel puţin aşa credeam) tot universul meu, timpul meu, spaţiul meu, imaginaţia mea şi sufletul meu dar nu am fost în stare să mă dedic pe mine. Încercările de recâştigare a unui lucru pierdut, a unei iubiri ce, din partea lui, se pretindea a fi moartă… ştiam că sunt eşuate. Mi-o repeta mereu pe acelaşi glas tăcut, aproape mut ce îmi lăsa totuşi loc de interpretare, mă determina totuşi să cred, parcă mă ruga chiar să cred că vom mai fi cândva noi şi vom continua să iubim aşa cum timp de 7 luni o făcuserăm.
Aşadar eram ruinată. Exact în marţea acelei săptămâni mă externasem din spital şi îmi propusesem să-mi fac curăţenie în gânduri şi în viaţă. Jumătate de vacanţă oricum fusese distrusă şi ştearsă din calendar nemarcând nimic altceva decât aşteptări şi lacrimi zadarnice… Îmi propusesem să mă opresc. Îl văzusem întâmplător ghidată de soartă cu fix două săptămâni în urmă, pe 5 iulie, la ziua mea… dar fără vreun sentiment special din partea lui. Mă ocolea… deşi ştia de când îl caut… plecase. Îmi spusese clar că trebuie să trec mai departe pentru că tot ce a fost cândva frumos între noi a rămas în trecut, s-a stins. Am sperat, ce-i drept, cât am fost în spital că va face măcar o vizită dar totuşi îl scuzam în mintea mea şi de acea dată… mi se prelingeau lacrimi fierbinţi şi timide pe obraji şi atunci însă nu aveam curaj să mai fac nimic. Ştiam în sinea mea că nu mai e nimic de făcut decât să trăiesc în alb negru, o viaţă de gheaţă în care eu sunt blestemată să nu fiu iubită (păcat în care pică orice fată ori femeie părăsită, cu dragostea-i acuzată de omor). În acele 3 luni… mi se mai oferise ocazia să îl uit, mi se mai deschiseseră destul de multe uşi dar nu vedeam dincolo de ele decât o himeră cu chipul lui… şi un nou val de lacrimi se pornea. Nu mai vroiam nimic, nu mai simţeam nimic şi nici credinţă nu mai aveam… singura vie totuşi rămăsese puterea mea de a mă confesa acelei energii universale pe care eu prefer să o numesc Dumnezeu. Îmi promisese în vise că mă va scăpa de această povară. Ce vină aveam că am învăţat să iubesc din toată inima? De ce trebuia să sufăr atât?
Stătusem totuşi închisă în casă trei luni… şi în ultima săptămână (exact de la externarea mea, 14 iulie până când mi-am făcut curaj să ies, respectiv acest 19 iulie) cel mai lung drum era până la bucătărie (în condiţiile în care toaleta este mai aproape). Tot ce făceam era să îmi ascult intuiţia… şi intuiţia mea îmi dicta să fac ce credeam cândva că este imposibil: să aprofundez puternic cunoştinţele mele de astrologie şi să îmi calculez până la grad astrograma pentru a vedea ce se întâmplă cu mine… ce îmi rezervă mie acest 17 ce a început atât de dureros… şi… după câteva zile şi nopţi nedormite, petrecute în studiu, matematică (calcule) şi analize am ajuns la nişte concluzii pe care, aparent, le-am etichetat clar: IDIOATE. De ce pierdusem atâta timp în calcule? Ca să aflu (printre altele ceva mai credibile) că la această ciudată vârstă de 17 ani se produce în harta mea un sextil între MC şi Soare, ceea ce se interpretează ca ridicare socială, dobândirea unui rol important şi
perioada căsătoriei sau relaţiilor masculine utile. Ce căsătorie? Frateee… totuşi am 17 ani, părăsită de 3 luni, fără pic de încredere în mine şi în lume… convinsă că vor mai dura încă cel puţin 14 luni până să îmi revin.
Well, aici se dovedeşte că socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea din târg. Normal că m-a enervat această concluzie. Eu tot proastă… că o să sufăr la infinit ştiind că „idiotul” acela nu are de gând să mă ajute odată pentru totdeauna să fiu fericită.
Revin, era duminică. Ochii mi-erau deja obosiţi şi roşi de la atâta activitate cerebrală şi vizuală. Am acceptat în sfârşit, după atâta timp propunerea părinţilor de a merge la ţară (asta însemnând la vreo un km de Călimăneşti, la intrare) şi de a încerca să mă desprind de această nebunie. Era cald… n-aveam nimic de lucru fiindcă respectăm totuşi zilele de odihnă, zile de sărbătoare. Stăteam în curte, în balansoar, între meri şi admiram cerul… mă înecam singură în propriile-mi iluzii şi gânduri iar unica-mi alinare era Domnul ce parcă stătea cu mine în balansoar şi mă ajuta să îmi reprim lacrimile. Nu le mai puteam lăsa să se scurgă. Nu mai avea rost. Atunci am încercat să mă concentrez mai puternic, fiind ferm convinsă că El mă ascultă şi … oricum astrograma mă avertizase că am conexiuni puternice cu… lumile acestea paralele, persoane din vieţile anterioare, misticism, ocultism, mediumnitate şi alte d-astea… eram puţin ironică dar disperarea din inima mea nu mai cunoştea raţiune… aşadar L-am rugat să-mi dea un semn. Ştiam că există, de aceea i-am cerut acest indiciu că într-o zi voi fi fericită şi voi uita de toate amărăciunile… aveam o stare generală de linişte, meditaţie ce este brusc întreruptă de strigătul tatei ce mă ruga să duc paharele în casă.
M-am ridicat şi am ascultat comanda. Urcând treptele exterioare ale casei, atenţia îmi este brusc distrasă de…
nu ştiu ce… Un nu ştiu ce venit dinspre izlaz, de la Olt. Acolo remarc brusc două siluete… şi o a treia puţin mai departe şi mai puţin importantă. Nu vedeam atât de departe însă timp de câteva secunde am rămas blocată şi am avut senzaţia că am reîntâlnit un
Ceva foarte plăcut. Nu ştiu, nici nu pot exprima în cuvinte ce am simţit. Erau siluetele a doi băieţi… păreau cam de 1,70 şi… unul cu pantaloni de blug şi bluză roşie. Deşi pe nici unul nu îl vedeam exact, erau decât nişte pete de culoare într-un pastel… am simţit cum îmi tresare inima şi ar vrea să fugă acolo, lângă acel misterios „el”. Efectiv nu vedeam, nu ştiam cum arată, părea şaten, părea relativ înalt… dar erau numai ipoteze create de imaginaţia mea… făceam un puzzle.
Până la urmă am ales a intra în casă – aveam totuşi o misiune de îndeplinit. Râdea inima în mine şi eu cu ea… am început să cânt, am uitat toate grijile… râdeam efectiv cu totul şi radiam de fericire aşa cum nu o mai făcusem cam de… ehei, foarte mult timp, nici nu îmi amintesc. În fine, am pus în grabă paharele pe bar şi, după o pauză cât să-mi aranjez părul (cred că e instinct feminin, dorinţa incontrolabilă de a se arăta interesantă… deşi eram conştientă că nu se remarcă treaba asta), să-mi îndrept spatele şi să afişez o ţinută impecabilă, am ieşit graţios pe uşă, privind spre acelaşi verde şi roditor peisaj din faţa mea. Erau încă acolo, în picioare, ba mai mult… cel descris părea să îmi urmărească paşii… normal, radiam şi îmi făceam de drag cât mai multe drumuri înăuntru şi afară cu scuze dintre cele mai penibile dar cu scuza mea interioară cea mai plauzibilă: a-l vedea. Câtă fericire în sufletul meu… dar… încet seara s-a aşternut peste noi şi siluetele s-au pierdut uşor în aerul văratic, iar eu… cu aerul şi cu aparenta mea himeră în suflet, am repornit spre oraş. Seara… aproape că uitasem întâmplarea. Normal, calculatorul este cel care strică tot romantismul şi distruge actele de concentrare, mai exact faptul că intrând pe hi5 (asta ca să revin în cotidian) am văzut pozele cu celălalt. Totuşi mare mi-a fost mirarea când, actualizându-se horoscopul acestui site, remarc un lucru extrem de ciudat. Spunea că voi cunoaşte 3 persoane în acea zi (care era pe sfârşite) dintre care una va avea un rol foarte important în viaţa şi viitorul meu. Atunci mi-am amintit… şi normal că prima reacţie a fost să povestesc coincidenţa… dar totuşi, deşi era surprinzător… mai rămânea şi elementul acela pe care prefer să îl consider „raţiune” ce mă făcea să îmi amintesc că totuşi… nu ştiu nici cum arată, cum îl cheamă, câţi ani are, ce face (what does he do for living… ca să se înţeleagă ce vreau să zic) şi cel mai important, frate… tipul habar n-are cine sunt, poate are chiar prietenă şi… oricum nu i-aş putea eu părea interesantă. O adolescentă cu aspect de coinacă, minte de grădiniţă şi mai ales cu o rană deschisă şi un puternic zid împotriva mitomanilor şi mitocanilor.
În fine… în timp lucrurile s-au deformat. Povestisem despre el deşi habar n-aveam cine era, încercam să nu mă entuziasmez prea tare şi totuşi continuam să sper în prostiile din capul meu. Au urmat zilele Imnului Naţional… şi exact o săptămână mai târziu de la data aleasă ca punct de reper, respectiv pe 26 iulie 2009… în urma unor dezvăluiri misterioase şi după ce am înţeles clar şi m-am săturat chiar şi eu să fiu victima propriulu-mi coşmar am ales să închid, în sfârşit, acel capitol dureros şi să las viaţa să aleagă pentru mine. Era tot duminică, încă petreceri… eu în oraş alături de „fetele mele”. Eram ca şi drogată, dansam continuu, îmi impuneam să uit. Îi dădusem ignore, nu îmi mai păsa… dar totuşi simţeam că e cineva foarte aproape de mine… deşi în realitate, cel puţin aparent, nu era nimeni.
Dovezi
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:12:46 PM): de-abia astept sa terminam de muncit la casa... sa ma duc iar la tara sa ard gazul
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:12:53 PM): de data asta ies din curte
Ana(7/20/2009 1:14:23 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:05 PM): De la mine de la usa...se vede afara si aia de afara ma vad...
Ana(7/20/2009 1:14:40 PM): lol
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:36 PM): si eram ieri... stateam degeaba... si m-a trimis tata in casa sa aduc ceva...si m-am uitat in exterior... 3 guys...
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:44 PM): Unul se uita ft lung spre mine...
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:52 PM): si eu imi tot faceam drumuri casa-afara
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:55 PM): ca sa il vad
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:13:56 PM):
Ana(7/20/2009 1:15:26 PM): ooooooooo...
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:00 PM): si sa ma vada...
Ana(7/20/2009 1:15:32 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:13 PM): Si cand a trebuit sa plece...
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:17 PM): parca mi-a parut rau
Ana(7/20/2009 1:15:49 PM):
Ana(7/20/2009 1:15:54 PM): cum arata?
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:36 PM): M-am dus sa beau apa...si radeam singura ca pt cateva minute am uitat complet de suferinta mea
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:37 PM): )
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:14:44 PM): si am simtit iar ceva special)
Ana(7/20/2009 1:16:20 PM): hopa
Ana(7/20/2009 1:16:36 PM): cum arata fata?
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:15:25 PM): Nu stiu )... nu am vazut decat ca era cam cat C. de inalt, saten, pantaloni blug bleu si bluza rosie exact cum a fost si el cand l-am cunoscut
Ana(7/20/2009 1:17:11 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:15:58 PM): Si cred ca acum daca il vad iar... nu am sa fiu in stare sa il recunosc... atata doar ca e vecinu…poate… cel putin parea familiarizat cu acea casa
Ana(7/20/2009 1:17:33 PM):
Ana(7/20/2009 1:17:47 PM): frumoasa-i vecina noastra...
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:26 PM): desi nu l-am mai vazut pana acum...
Ana(7/20/2009 1:17:53 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:29 PM): adica d'oh)
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:34 PM): eu nu am avut ochi sa vad nimic
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:35 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:55 PM): si mai era cu doi tipi da parca erau invizibili
Ana(7/20/2009 1:18:21 PM): good girl gone bad
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:16:56 PM): )
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:17:09 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:17:17 PM): Cred ca e doar o chestie de moment
Ana(7/20/2009 1:18:43 PM): c ma?
Ana(7/20/2009 1:18:45 PM):
Ana(7/20/2009 1:19:05 PM): unde e gratzy si c ai facut cu ea
Ana(7/20/2009 1:19:05 PM): ?
Ana(7/20/2009 1:19:07 PM):
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:17:50 PM): )
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:18:10 PM): ti-am zis...e doar o chestie de moment
Ana(7/20/2009 1:19:41 PM): nu degeaba esti nasc in an d leu
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:18:25 PM): Nu are legatura
Verdeatza ^_^ (7/20/2009 1:22:36 PM): Si stii ce? C. are dreptate... suntem despartiti de 3 luni... trebuie sa trec peste. fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu viata lui
Mai târziu… în drumul meu… continuam să îl văd. Alături şi de această dată de un alt băiat. „Al meu” mai exact cel pe care pusesem ochii independent de mine, era acum în pantaloni portocali şi celălalt în pantaloni roşi. Tricouri albe amândoi. Mă urmărea din priviri… puteam simţi acest lucru… dar la un momentdat amândoi dispăream din peisaj şi ne pierdeam în existenţe separate.
Încetul cu încetul am mai rupt o foaie a calendarului şi am ajuns să îmi trăiesc melancoliile şi gândurile în ultima lună a verii: august. Din 10 (asta fiind luni) începea concediul părinţilor… deci noi încetam să mai facem naveta zilnică Rm. Vâlcea – Călimăneşti rămânând acolo… sau cel puţin aşa ar fi trebuit. Aşteptam de mult timp nopţile acolo, aşteptam de mult timp să îmi fac curaj să fiu mai mult decât „noua vecină” sau „fata vecinilor” sau mai rău (mai târziu am aflat că doar în imaginaţia mea) „ciudata aia care vorbeşte cu câinele la Olt”. Aşadar aşteptam de mult timp să-mi fac curaj şi să intru în vorbă cu fetele de acolo … şi poate şi cu
el. „Copiii” din zona mea se strângeau în ultima vreme pe lemnele din faţa porţii mele. Îi auzeam, îi vedeam dar nu aveam curaj să-i cunosc. Timiditatea mea de început… până la urmă, în seara zilei de 10 august mi-am făcut curaj şi, după ce am repetat de vreo 3 ori singură în casă, am ieşit din curte (cu scuza de a-mi recupera câinele ce ieşise de ceva timp)… şi dacă tot eram acolo… am întins mâna spre prima fată (ascunzând tremurul din voce) şi am îndrăznit „sunt Graţiela…”. De aici… mai departe mi-au uşurat ele munca. Aparent şi ele reţineau cum ne jucam lângă nuc când eram mai mici şi ne apucaserăm prima dată de casă… am cunoscut multă lume. Pe moment credeam că nu voi ştii ce s-a întâmplat… eram puţin derutată. Fetele foarte simpatice, de o vârstă cu mine… mai erau şi doi băieţi, cam de clasa a Va şi mai târziu a mai sosit un vecin. Începusem să mă obişnuiesc cu acest decor. Mă simţeam bine deşi aveam încă emoţii… am anunţat că sunt timidă la început, ca să nu se creadă că sunt vreo încrezută sau nebună şi… cum eu odată ce încep să vorbesc nu mă mai opresc… am răspuns provocărilor. La un momentdat una din fete m-a întrebat ceva de prieten… şi am răspuns pe un ton grav dar totuşi cu o vizibilă tristeţe, teamă… „ne-am despărţit. Sunt patru luni de atunci”. În acel moment faţa-i mică şi oricum veselă s-a luminat şi mai mult, lăsând să se vadă urma unui secret, unui mister pe care eram sigură că-l voi afla. În clipa următoare, aceeaşi prezenţă încântătoare lansează o provocare minţii şi inimii mele printr-o replică aparent simplă: „e un băiat, Ionuţ, care ne spune mereu să intrăm în vorbă cu tine… dacă ar ştii că ai ieşit…” şi a urmat un zâmbet pe care eu l-am conceput ca fiind destul de malefic. M-am prefăcut dezinteresată, am schimbat subiectul, „chipurile” nu-mi păsa dar în mine s-a trezit brusc un foc ce ardea încet. Brusc nu mai auzeam decât liniştea şi mintea mea care ţipa. Întrebările săreau de nebune în conştiinţă şi mă auzeam strigându-mă spre a mă trezi. „Oare era el? Şi el mă place? Dar nici nu ştie cine sunt, cum arăt, cum gândesc…şi nici eu despre el”.
M-au invitat la Biserică, urma să fie maslul de seară premergător Adormirii Maicii Domnului… pe drum… s-a mai adus o dată în discuţie acest misterios I. şi detalii cum că m-ar plăcea… şi că „ar fi pe bune”. Gândurile mele erau brambura şi totuşi eu eram prinsă în acea despărţire ce dura de 4 luni… raţiunea mea spunea că ar fi imoral ca timp de un an de aici înainte să mă mai îndrăgostesc. Nici nu ştiam de cine… deci răspunsul era clar nu. Pe drumul de întoarcere… mi-am povestit viaţa şi din nou… se aduce în discuţie Ionuţ şi eu din nou mă prefac că nu aud şi mai ales că nu mă interesează.
Ajunsă acasă radiam de emoţii şi de fericire. Exista totuşi această şansa minimă să fie semnul de la Dumnezeu, cel pe care îl aşteptam… dar nu ştiam nimic. M-am apucat să îi trimit mesaj Adinei pentru a-i spune ce s-a întâmplat…dar totuşi nu mă gândeam decât la cât de imoral ar fi să fie adevărat. Şi totuşi îmi doream.
(pauză. Se aude pe fundal: „zece întâmplări ciudate şi-o minune te-au adus în casă, zece” Florin Chilian – zece. Nu am putut să nu fac această observaţie. Se potriveşte ca suport audio).
M-am culcat la ora 2 trecut de fix cu gândul la ziua ce urma. Cu siguranţă aveam să îl cunosc… deşi parcă simţurile mă avertizau că nu. Dar ele spuneau că dacă află vine imediat. Poate. Poate el dar… eu… a doua zi, spre marea mea dezamăgire… m-am întors acasă. Apoi degeaba miercuri m-am întors înapoi dacă nimeni nu mai dădea glas străzii. Felinarele rămăseseră să lumineze numai lemnele şi şanţul. Iarba. Cerul, aerul… dar fără vreo oprire umană. Aşa a fost până vineri când m-am întors acasă, iar. Am stat singură în curte două zile aşteptându-i să iasă, dar ei/ele… nimeni… nimic. Parcă se juca universul cu mine… dar totuşi, răbdare!
„Întâlnirea cu sufletul pereche e un eveniment unic în viaţă. Unii nici nu au acest noroc!”Eram acasă dar ştiam că se va întâmpla ceva. Simţeam o emoţie puternică din primul moment în care deschisesem ochii. Încă de la prima oră a dimineţii „ai mei” au lansat ideea de a pleca la Piteşti. Era sâmbătă (aşadar fezabilă zi de lucru) dar datorită sărbătoarei celebrate atunci (respectiv Adormirea Macii Domnului – 15 august) ne-am permis să luăm o pauză şi să facem o mică, relaxantă şi antrenantă plimbare. Desigur, nici simţurile mele
venusiene (de femeie ori mai bine zis felină) nu s-au lăsat mai prejos în acest context, motiv pentru care eleganţa s-a dovedit (în ceea ce mă privea) la ordinul zilei. Spre finele „excursiei” m-am procopsit chiar şi cu o pereche de cercei în tandem cu ţinuta asiatică.
Încetul cu încetul am reuşit să ne depărtăm de oraşul nostalgiilor, al primului an din viaţa mea ş.a.m.d. şi, spre încântarea mea, să urmăm sunetul trâmbiţelor îngereşti, înspre aceeaşi mult sperată destinaţie finală, mitică şi pitorească denumită pe scurt „la ţară”. Dar totuşi, ceva de domeniul abstractului, nu tocmai palpabil îmi răsturna echilibrul psihic. Ceva nu era în regulă. Cu cât se scurgeau mai consistent secundele, cu atât se aprindea mai tare, prinzând viaţă, casa vecinilor. Era clar. Nu aveam nici atunci să ies afară… şi totuşi priveam curioasă oamenii ce se strângeau şi pe baza datelor pe care încet le acumulam, formam – ca de obicei – în mintea mea, scenarii. Unul, altul, mai multe scenarii adunate. Unele chiar din cele mai tâmpite. Trăgeam concluzii şi suspinam. Oricum… toate aveau un capăt: acela era desemnat de ritmul alert al bătăilor inimii. Totul declanşat brusc, într-un timp nedeterminat şi inexplicabil (de fapt… de când încerc eu să explic concepte abstracte precum timpul?). Deja deveneau incontrolabile aceste bătăi neregulate. Cu siguranţă se întâmpla ceva: aveam „fluturi în stomac” – ştiu că este un clişeu, dar de asemenea ştiu că este unul extrem de inteligibil.
Aşadar, după numeroase exerciţii de voinţă şi plimbări copilăreşti şi mai mult sau mai puţin justificate „în casă, afară” remarc faptul că, din acea mulţime… o privire mă urmărea. Arăta ca un înger (poate chiar trâmbiţa lui răsuna… una telepatică, intuitivă). Fracţiune de secundă chiar am crezut că am vedenii… întrucât priveam prin restul lumii: un chip destul de distant (aşadar încă o dată cu trăsături nu foarte clare), purtând o cămaşă albă… cu vagi umbre (carouri cred) gri, aranjat… şi mă urmărea. Am întors capul şi ascultam haosul din mintea mea, sângele ce-mi aglomera urechile. Mă mai plimbam prin curte, mă întorceam brusc şi spre surprinderea mea, şi el odată cu mine, ca şi când am fi fost programaţi să reacţionăm simultan la… acel „nu ştiu ce” al inefabilului… poate căderea vreunei comete.
Povestea a continuat astfel, cu bătăi bruşte de inimi, zâmbete discrete mascate de o figură indiferentă (a mea), unduiri ale corpului şi minţii în mişcare… eram relativ drogată. Aş putea spune că fără motiv. Într-adevăr, fără unul real, explicabil. Totuşi, această raţiune păcătoasă ce nu prea îşi face remarcată prezenţa în ceea ce mă priveşte decât poate episodic, mă îndemna să am răbdare. Mintea-mi era iar luată cu asalt de o sumedenie de întrebări şi dubii…: „poate că nu e el tipul care mă place şi care ar putea fi
predestinat… şi atunci e cazul să rămân în defensivă”.
Oricum, era evident că mulţimea îşi pregătea plecarea spre o altă destinaţie… deci ar fi trebuit să reacţionez. Stupidă reacţia mea dar într-o manieră fatidică… a fost de ajutor: „maaaamiii…. Hai să mergem să luăm laptele”.
Au urmat paşii în afara curţii, paşii spre o altă lume. Aveam inima cât un purice. Privirea din pământ se ridică uşor odată cu înaintarea spre Olt… se redirecţionează treptat spre singura figură cunoscută (fata spre care întinsesem prieteneşte mâna cu doar câteva zile în urmă)… cu un tremur evident în glas salut şi-mi continui drumul – reuşesc să depăşesc mulţimea când brusc, un motor de ATV se porneşte forţat şi atrage după sine o ironie ce cred că totuşi fusese menită să mă avertizeze: „Ionuţe … ia cu pâine!”.
Acesta a fost glasul purgatoriului… al înfăţişării Raiului şi Iadului de pe Pământ… mai departe, melodia ce continua să-mi răsune ca o gamă majoră în timpane. Mi se confirmase în sfârşit ipoteza. Misterul era astfel elucidat. Într-adevăr, cel a cărui energie învia în mine o armată de fluturi era cel despre care se ştia că „mă vânează”… din priviri!
A continuat drumul în urma noastră până la Olt… de unde noi făcuserăm dreapta. Mintea şi trupul mi-erau acum în deplină armonie cu sufletul. Mă caracteriza o fericire generală pe care totuşi o păstram numai pentru mine (un fel de august – luna raţiunii vii). În elogiul meu spiritual, ofrandă adusă zeilor spre a căror lumină de Vest mă îndreptam, păstram totuşi o clipă vie pentru a întoarce privirea… rămânea în urma mea, la răscruce de drumuri, un punct dintr-un pastel, un cromozom dintr-un genom, un gând dintr-o infinitate de speranţe. Eu mă îndreptam spre apus şi el… a rămas în urma mea, aşteptându-mă parcă, în răsărit. Era un nou început. Era timpul ca eu, cea veche… să dispar odată cu secundele, să închei prin punct capitolul şi să desenez cu peniţa un nou antet… în al cărui „A” iniţial se afla
el.
IntermezzoPrivind înapoi, încă mai cred că o aliniere de asteroizi, meteoriţi ori chiar… planete… au guvernat această întâlnire misterioasă. Sau poate că într-adevăr, intuiţia funcţionează perfect… motiv pentru care când ne-am întors, nu mai era nimeni (aşa cum mă aşteptam) – deci chiar urma să rămân încă o seară singură, dar de această dată plină de entuziasm, beatitudine şi sinceritate sufletească. Împlinire. Totuşi era nuntă în sat (aici se evaporaseră toţi) iar muzica răsuna până la capătul uliţei… aşadar şi la urechile noastre. Cum căldura verii încă dogorea, nu ne-am jenat (aici e vorba de mine şi de mami, se înţelege?) să ne amintim diverse… multe şi mărunte… şi să petrecem seara împreună, pe terasa (balcon sau ce o fi) casei, în timp ce peste sat se lăsa încet o pânză bleumarin, pe care erau cusute răzleţe stele fluorescente. Gândurile erau diverse, mai ales ale mele care se concentrau atât asupra vocii calde a mamei cât mai ales asupra propriilor-mi amintiri imaginate. Cu alte cuvinte, mintea mea hoinărea în aşteptarea întoarcerii lui. Ar fi fost ciudat să cred că voi prinde sfârşitul petrecerii şi întoarcerea fiecăruia la patul moale de acasă, dar… cu toate acestea, credeam. Ştiam că sunt absurdă însă vibraţia inimii nu putea cunoaşte calmant. Îmi venea să râd de nebună – fără ca măcar să înţeleagă, măcar noaptea, fără a-mi citi gândurile, ce se întâmplă, ce motive aş putea avea. Şi totuşi când, aleatoriu, baladele greieraşilor erau acompaniate de paşi ori glasuri ale umbrelor nemuritoare, inima mi se umplea de speranţă, în aşteptarea revederii sale. Ştiam că se va întâmpla într-un final. Dar… totuşi în fiecare basm noaptea este închinată somnului… şi el nu mai apărea. Era o adevărată scenetă aceea exterioară, de care eu şi mama ne amuzam din umbra balconului. Vedeam acţiunea secretă, râdeam dar nu se ştia că suntem acolo. Când, cu speranţa aproape sfâşiată, mă pregăteam să trag perdeaua zilei şi să intru în casă… remarc copiii (adolescenţii…). Poate cei trei muschetari (?!). Şi în drumul lor spre casa vecinilor (adică… a lor) grupul s-a spart. Iar îmi crescuse un zâmbet nebun, incontrolabil pe faţă, iar aveam emoţii, iar se aşternea tăcerea albă asupra minţii mele… cel din mijloc, îmbrăcat complet în nuanţe de… alb… s-a oprit în dreptul meu, vrăjit parcă, şi mă privea. Stătea pur şi simplu pe loc şi se uita spre mine în întuneric (mă putea vedea???). Nu mişcam. Rămăsesem blocată, vroiam să îi fac cu mâna dar am considerat că este mai inteligent doar să îi întorc privirile insistente şi să aştept. Păream blocaţi, vrăjiţi… părea să se uite la mine şi totuşi… de ce? Momentul însă a fost brusc întrerupt de strigătul aceluiaşi clopoţel „Ionuţ … hai măi!”… şi a plecat.
Nu m-am putut abţine şi i-am mai explicat o dată mamei teoria mea prescurtată… mascată… cu aceeaşi notă de indiferenţă ascunsă… în timp ce aşteptam ca acest mult prea fascinant „I.” să iasă. Într-un final au repornit spre căminul cultural… şi odată cu paşii săi spre muzică, ai mei s-au ridicat urmând calea liniştii. După atâta timp aveam iar să adorm fericită, fără motiv real. Ştiam că îl cunosc deşi nu fizic… am simţit cum existenţa noastră are o aceeaşi origine şi parcă mi-era dor de el, parcă tocmai se stingea, se depărta o parte din mine… dar gândurile nopţii îmi aduceau cele mai frumoase speranţe ale regăsirii pentru o viaţă. Radiam dar totuşi, încă august – deci aceeaşi raţiune tot mai agasantă acum, mă izbea ca un bloc imens de gheaţă, la realitate… acea realitate în care eu jucam un rol insignifiant.
Întâlnire... cunoştinţă... ş.a.m.d.Duminică seara. Aşteptasem de mult acest moment. 16 august. Copii pe islaz, fetele la poartă. Normal că ies! D’oh! Pe lemne, am uitat încă o dată măsura şi am început să vorbesc de ale mele... astre... psihologie, psihanaliză, grafologie etc etc. Fetele păreau fascinate de ceea ce ştiam. Mă făceau să mă simt mai bine dar stai... vine. „El e Ionuţ” spune chicotind Roxana. Dar ce nu ştia era că deja am intuit. Îmi bătea inima grozav. Îl priveam lung şi observam că mi se întorcea curiozitatea dar nu a durat mult până ce ochii mei să se întoarcă indiferenţi la foaia de hârtie. Vine la lemne. S-a prezentat... a zâmbit (cel mai frumos zâmbet pe care îl văzusem vreodată) şi cum indiferenţa mea nu lăsa multe de înţeles... s-a întors la jocul său de tenis.
- „Cum ţi se pare?? Aşa-i că e drăguţ?” „Nu ştiu. Nu, nu mă intereseatză...” (da de unde... fii puternică, nu le dezvăui... încă nu ştii nici tu cine eşti şi ai pretenţia să explici...) „Hai măi că e...” (insistă, încearcă să te corupă. Menţine-te pe poziţie). –
...Cum eram la capitolul jocuri psihologie am solicitat o foaie şi un pix şi am început a desena, pe rând... diverse. Eu aveam să interpretez. El venea şi verifica... în fiecare pauză de la tenis, uneori chiar aveam senzaţia că îşi crează intenţionat pauzele... întâmplător mingile lui săreau la noi, pe lemne... Noi desenam porci. „Care e porcul tău?” – al meu i s-a părut cel mai drăguţ deşi nu ştia că îmi aparţine şi deşi arăta a desen animat. L-a amuzat, ba mai mult, ne-a mai dat de lucru. De data aceasta trebuia să desenăm raţe. A mea era porumbel. Până la urmă toată treaba asta a degenerat în astrologie... „Da chiar, I. Ce zodie e?” întreb eu curioasă şi cu urme de speranţă... „taur” mi se răspunde într-un final. Nu îmi venea să cred. Pentru prima dată mă plăcea un taur. Pentru prima data zodia, baiatul... la care am visat dintotdeauna... era aici. Mi-am mascat în discuţii paralele bucuria... până ce aud pe fundal „tâmpitule...” adresat lui Blacky. Din partea lui. M-am bosumflat şi am început să bombăn. Nimeni nu are dreptul să-mi facă astfel câinele.
- „Gata, cu chestia asta chiar m-a supărat” –
Până la urmă ne mutăm locaţia... pe pătură, lângă poarta Sanei. Desluşam scrisurile... a venit şi el. De data aceasta avea să rămână cu noi, fetele. Aculta curios pledoaria mea şi vroia să afle mai mult. Până la urmă ne-am adunat şi fete şi băieţi în număr mai mare. Eram nouă acolo, mă simţeam puţin în plus deşi toată lumea mă băga în seamă excesiv. Am jucat jocuri... el încerca să fie vedeta... mă urmărea. Mă pusese să îi spun despre zodia lui, despre zodia mea şi... despre cea mai bună compatibilitate a racului. Am ezitat. Ce era să spun? Cea mai bună este cu taurul, visez la un taur de când mă ştiu... dar sigur ar fi crezut că este avans aşa că am preferat să tac, să zâmbesc forţat şi să schimb subiectul.
Încă o dată ne-am schimbat „cuibul”... înapoi pe lemne. Toţi plus... alţi curioşi să mă cunoască. Desigur râdeam excesiv dar în urmăream ca nebuna... „De ce râzi?” mă întreba brusc... Nu ştiam ce să răspund. Ori tăceam şi zâmbeam... ori răspundeam „aşa... de tine. Dar nu mai râd. Gata”... normal, acest lucru se repeta de fiecare dată când spunea o glumă şi îmi observa reacţia. În cele din urmă, din persoanele de faţă...
Simţeam că mă îndrăgostesc... că se întâmplă ceva ciudat şi deşi cochetam cu lumea şi încercam să maschez totul... păstram în sinea mea doar zâmbetul lui superb.
În cele din urmă m-am retras. După nenumărate SMS-uri cu Adina şi în paralel cu acela ce îmi ceruse numărul, deşi nu era
el şi căruia îi mărturisisem că am impresia că am un crush („pe cine ai asta? Pe Ion?” „Da.”) am hotărât să-mi iau inima în dinţi şi să-i mărturisesc celei ce nu a încetat o clipă din a mă împinge spre a-mi confirma mie... „ai avut dreptate. Este drăguţ.”
...Dar stai puţin. Ştia numele meu fără să mă fi prezentat. (aveam să aflu mai târziu că întrebase deja multe despre mine...)
17 august... luni. După încă o zi obositoare de muncă... iar afară. Venise cu scooterul şi imediat a şi plecat cu Sana în spate, la magazin. Se pornise mecanismul de apărare. Îmi venea să plâng de invidie şi de gelozie. Ea mă încuraja să îl plac şi ea ... Desigur, aceasta până ce aflu că sunt verişori.
Mai târziu... tot vorbind de diverse... total pe lângă subiect îmi întinde palma şi îmi solicită să îi ghicesc în palmă. De parcă aş fi fost vrăjitoare. Poate că ştiam eu multe despre... multe, dar totuşi. Oricum, ce nu ştia el e că... aveam cunoştinţe şi în acest domeniu şi, la o primă analiză m-am speriat. Palma lui semăna incredibil de mult cu a mea. Din mai toate aspectele... atâta doar că este mult mai norocos ca mine. În schimb aceleaşi aspecte de dragoste, căsnicie, copii... În fine.
S-a reinstalat liniştea. Nu după mult timp am rămas doar eu, el şi Mădălina. Aveam să ne cunoaştem tot mai mult.... ştia deja o grămadă de lucruri despre mine şi eu aflasem câte ceva despre el. Îi măsuram timiditatea cu fiecare ezitare şi rugă de a mai rămâne afară ... nu faţă de mine ci faţă de ea (că doar ar i bătător la ochi să rămânem doar noi doi... şi la urma urmei... aş fi plecat în casă). A auzit că fac germană şi... m-a pus să îl învăţ câte ceva întrucât ar fi avut cu cine să facă astfel conversaţie... dar nu reţinea. M-am oferit să îi trimit a doua zi mesaj cu pronunţia... să îl ajut... dar surpriză, nu îşi ştia numărul de telefon şi „nema” credit. Pe de altă parte văru’su îl suna într-una şi îl chema... dar el nu vroia să plece. Stătea şi întreba mai multe. Până la urmă s-a săturat de el şi m-a pus pe mine să îi răspund. „Dar ce îi zic?” întreb eu speriată, „ce vrei tu” mi se răspunde dintr-un zâmbet... şi atunci, urmează prima reacţie când soseşte îndemnul repetat al Mădălinei: „spune-i că eşti viitoarea lui prietenă”. Amândoi am înlemnit. Linişte de o clipă, priviri aruncate în direcţii opuse în spatele cărora stăteau ascunse zâmbete şi bucurii neştiute. A repetat. Am răspuns. Normal, nu mi-am găsit curajul de a confirma astfel dar l-am găsit pe acela de a cere numărul lui Ionuţ de telefon. Sigur că nu mi s-a răspuns cerinţei (el zice că ar fi fost din ciudă, invidie sau ceva de genul)... doar Ionuţ mă pusese să îl cer. Nu făcusem decât să-l ascult (nu mă credeţi când vă spun că dezinteresat). În final se făcuse 1:43... cu toată munca de convingere de până atunci... era deja târziu în noapte şi, pe drept, trebuia să ne culcăm. Încă mi se părea miraculos cum nu venise nimeni să mă cheme în casă.
Eram incredibil de fericită. Mă gândeam numai la apelativul „viitoarea lui prietenă”. Nu mai ştiu ce am visat atunci dar ştiu că am dormit ca un prunc şi am aşteptat cu cea mai mare nerăbdare să vină seara să îl revăd.
18 august: Zi de lucru. Fluturi nebuni roiau în stomacul meu. Număram secundele ce se scurgeau până la 19-20... când în sfârşit... aveam să ies afară. Lucram la living dar gândurile îmi zburau spre el. Pauză de a privi muntele pe fereastră. „Ce?” Credeam că am vedenii. În curtea „vecinului” ... era Ionuţ. Mi se părea imposibil să fie atât de buni prieteni deşi parcă se strecurase la un momentdat vorba unei rudenii căreia nu-i acordasem atenţie. Nu înţelegeam dar îl vedeam cum mă urmărea şi el. Îmi venea deja să vomit de emoţie... e acel sentiment ciudat că toată nonmateria ar vrea să se desprindă de materie şi să îi facă în ciudă că trăieşte în libertate, în perfectă armonie cu universul.
Am continuat câteva ore să rătăcesc priviri... până ce, într-un final... am avut libertatea de a pleca (chiar dacă treaba nu era încă gata). Încet ne strângeam mai mulţi... la lemne şi pe pătura de lângă. Cosmin adusese lemne să facă focul... în şanţ. Se numea operaţiunea „porumb copt”... mă prefăceam şi eu interesată deşi, pe bună dreptate, am o anumită antipatie faţă de acest preparat.
Stăteam pe lemne şi îl priveam în jos, pe pătură cum o stresa pe Sana... şi cum îmi făcea semn să cobor, să iau loc lângă el. După câteva ezitări m-am aşezat. Stătea întins pe spate între mine şi ea. La un momentdat (profitând de ceea ce am observat şi ceea ce mai intuiam eu din astrologie) mi-am strecurat, cu intenţia de a părea greşeală, mâinile foarte fin, pe gâtul lui... după care le-am retras. Aşa cum mă aşteptam, a funcţionat. Mi-a solicitat să îl mângâi pe gât. Eram cu totul ruptă de realitate... nu mai simţeam nimic decât o dorinţă nebună de a-l lua în braţe sau de a-i săruta gâtul extrem de fin. Zburdau hormonii în mine, ştiam atunci că vom fi împreună... tot mai mult cu fiecare atingere nouă de el... şi-a dat jos bluza şi mi-a solicitat să îi fac la fel pe spate... ochii curioşi râdeau... sperau că se va petrece... ai mei străluceau (cum poţi să-ţi dai seama mai mult despre o fată că este îndrăgostită dacă nu privind sclipirea din ochii ei?). Vroiam să ştiu că acel corp perfect îmi va permite să îl ating oricând voi vrea... dar mă omora ideea că încă o dată... mă cuprinde nesiguranţa. Eram fericită, ruptă de lume şi de ceea ce ne face să fim umani. Priveam spre cer şi parcă mi se spunea că la facerea universului am participat împreună...
...din visare sunt oprită brusc de chemarea tatei. Avea nevoie de ajutorul meu pentru a prinde triunghiurile cu spoturi pe tavan şi apoi... puteam să revin. Nici nu mă puteam concentra. Radiam de fericire şi de nerăbdare. Ba mai mult, văzând cum stau lucrurile şi din teama de a nu pierde momente preţioase i-am trimis Roxanei mesaj să nu plece. Orice ar fi fost, aveam să mă întorc.
Lucru care se şi petrecuse. Terminaseră porumbii, aşadar stătusem ceva. Mi-a solicitat încă o dată să mă aşez lângă el şi, fără a mai spune ceva, şi-a făcut curajul de a-mi prinde mâna şi a şi-o aşeza pe gât. Nu trebuiau cuvinte. Şi aşa pentru timiditatea sa... totul era enorm, depăşa toate barierele. Dar s-ar părea că nu doar inima mea vibra de fericire, ci şi a lui putea simţi vibraţiile cosmice care se reflectau mai departe în intensitatea bătăilor inimii. Puteam simţi în gât. Normal, bucuria creştea considerabil.
Păcat doar că... lumea se retrăgea... şi de această dată am rămas doar noi, singuri, pe pătură. Ce era să ne spunem? Amândoi timizi... eu încercam să scot câteva cuvinte în timp ce continuam să îmi învăţ degetele să danseze pe gâtul său. Şi-a făcut curajul de a-şi aşeza capul în poala mea. Dar nu a durat mult. Exista riscul să fim văzuţi... iar eu deja băteam câmpii calumea înspre a-i acoperi complet liniştea. Dar tremuram. Şi nu de frig... ci de frică, de emoţie.
S-a aşezat lângă mine, foarte aproape şi, cu tremurul din voce... a îndrăznit: „dă-mi şi mie numărul tău!”. Aleluiah! L-am tastat dar... nu ştiam cum să mă trec. Toată lumea îmi spunea „Graţiela” el era singurul care, fără a ştii cum prefer şi cum îmi spun apropiaţii a ales „Graţi”... aşadar am zis să îl las pe el. Vedeam cum apărea la nume „ubi...”. Nu înţelegeam. Era cumva un avans mascat? Nu. Tastatura lui era în olandeză şi nu reuşea să înţeleagă nici el de ce nu apare „gra”... până la urmă am dezactivat eu dicţionarul şi s-a înregistrat „Graţi”. S-a ridicat, mi-a întins mâna ca un adevărat cavaler şi mi-a replicat, pe un ton cald şi dulce „păi te sun eu mâine, da?”. Ce era să mai spun... ştiam că nu are credit... aşa că am zâmbit şi am confirmat. A strâns pătura, s-a îndreptat spre scooter, timp în care eu am intrat în curte şi am continuat să îl urmăresc şi, de pe treptele casei l-am obsevat cum se uita spre mine... Ne-am luat de la distanţă „la revedere” şi am pornit în noapte, fiecare spre drumul său. Radioul exterior cânta în tandem cu voia inimii mele: Holograf – Să nu-mi iei niciodată dragostea. De fapt, toată seara, din momentul în care rămăseserăm singuri, numai melodii romantice se auzeau.
Oricum, era un semn. Ştiam că nu are credit. Mi-am spus... dacă avea să mă sune a doua zi... era clar că mă place şi că şi-a încărcat cartela special pentru mine. Simţeam că o va face... era prea mare bucuria din inima mea.
Aşadar... împreunăDimineaţa ritualul meu începea foarte devreme. Aveam atâtea de făcut... dar niciun semn. Mi-am lăsat telefonul în mansardă şi... regulat... o luam la fugă pe scări sperând că mă va suna. Într-un final, pe la 13... când după o perioadă mai lungă de muncă, am revenit la mobil... am remarcat două mesaje de la un număr de cosmote. Cam piţiponceşti dar... ştiind că sunt din partea lui... „ce faci frumoaso?”... nu am putut decât să răspund voios. Am continuat discuţia o perioadă, până ce am fost chemată înapoi.
Seara s-a lăsat şi, mai nerăbdătoare ca niciodată am ieşit. Singură ce-i drept... m-am apucat să chem pe toată lumea şi... deşi am vrut să îl las pe el să vină, ca de obicei, nu m-am putut abţine şi i-am trimis mesaj: „vii afară?” ... „dacă mă chemi tu” ... „am făcut asta deja” ... „vin în 20 minute”... şi într-adevăr... cele mai lungi 20 minute din viaţa mea. A sosit. Elegant, parfumat... eu retrasă... cu treburile mele... ne aruncam priviri şi apoi le retrăgeam. Încercam să discutăm dar ne rezumam la bisericuţele create: fete şi băieţi. Eu explicam despre astrologie... dar trăgeam cu coada ochiului spre el...
În cele din urmă Silvia mi-a cerut să o însoţesc pe drum... şi el a venit cu noi. Toată lumea se aştepa ca magia să se petreacă. Dar nu... pe drum am vorbit de ale noastre, la întoarcere, dar nimic magic. Paşii ni se grăbeau deopotrivă. Ajunseserăm foarte repede înapoi. „Cum, deja aţi venit? Aşa repede?” ... „Păi dacă Graţi s-a grăbit?!” răspunde el. Dar de unde? Frica şi timiditatea erau mai curând de partea lui decât de a mea.
În fine... rămăseserăm decât noi doi, Sana şi Roxana. Ele două faţă în faţă pe lemne şi noi, după modelul lor... la fel. Îmi ţinea mâinile într-ale lui... şi ne jucam cu degetele... şi pentru prima dată ne priveam în ochi. Ştiam că am mai fost cândva împreună, deja devenea ceva normal existenţa noastră. Din când în când o mişcare iresponsabilă a Roxanei despărţea mâinile noastre dar, de grabă, le unea la loc... după ce îşi cerea scuze. Noi nu mai ştiam ce spuneau ele. Eram în lumea noastră, amândoi... chiar dacă în realitate eram toţi patru.
Roxana a plecat şi, rămaşi trei... ne-am îndreptat spre oraş în aşteptarea Duiei şi a lui Bogdan. Era mai mult un pretext. El între noi, ne ţinea de braţ – umăr-... ei îi dăduse drumul dar pe mine continua să mă ţină. Parcă uitaserăm şi noi că nu suntem împreună... era un sentiment mult prea plăcut. Dar a trebuit să ne întoarcem. Şi noi, în sfârşit amândoi... ne-am găsit liniştea pe lemne. „Mai rămâi?” am întrebat. „Da! Normal!” mi-a răspuns privindu-mă duios. Ne-am aşezat şi... am vorbit despre noi. Era deja evident. Ciudat... nu îi mai păsa că putem fi suspectaţi. Deja era sigur şi el că vom fi împreună.
Deodată se remarcă două siluete îndreptându-se spre noi. „E varu-meu”. Fir-ar! S-au aşezat şi ei (verişorul şi... celălalt individ) lângă el... iar el... parcă orbit, cu mintea spălată... mă cuprinde încet de mijloc... mă ţine în braţe... se joacă în părul meu... atent fiind şi la cei doi şi, când mintea-mi era în momentul de plutire supremă, simt atingerea moale şi caldă a buzelor lui. Uitasem să mai respir. Aveam ochii instinctual închişi. Nu mai ştiam unde sunt ori ce se îmtâmplă... nu mai vedeam decât lumina sufletului meu şi o aură stălucitoare ce întruchipa un sfânt – nici până acum nu ştiu dacă era el, dacă era unul adevărat sau doar o prezenţă imaginară. Nu era cel mai reuşit sărut... dar era sincer şi cald... plin de bucurie şi inocenţă.
În cele din urmă deschid ochii, îl văd zâmbind şi mă dezmorţesc auzind nişte voci pe care nu le mai credeam de mult timp acolo: „băi, hai să ne cărăm... să-i lăsăm că suntem în plus”. Şi atunci am rămas amândoi... împreună... parcă după o veşnicie în care ne aşteptam şi ne căutam. Au urmat confesiunile... am aflat magia dragostei reciproce „la prima vedere”, am aflat multe lucruri la care nu m-aş fi gândit niciodată şi... am aflat, din prima clipă acel sincer şi de nepreţuit „te iubesc.”
