luni, aprilie 25, 2016

As zice ca asta este maturizarea...

A trecut ceva timp de cand n-am mai simtit cat poate fi de enervant sa iti vibreze telefonul, sa ti se incordeze intreg corpul, sa ramai fara respiratie...pentru ca apoi sa constati ca nu e cine ai fi vrut. N-am mai asteptat de mult sa sune. De fapt chiar ma enerveaza vorbitul la telefon... Iar pana acum nu mi-am mai dorit de mult sa mai aud o voce care ajunsese sa ma plictiseasca...
... Dar cred ca asa se intampla in lumea reala...
Am inteles acum ca atunci cand te maturizezi... Nu inseamna ca iti pasa mai putin sau te doare mai putin. Maturizarea presupune doar o reactie mai putin. Infranare si interiorizare. Liniste si abtinere.
Maturizare e atunci cand stai pe peronul meroului si astepti sa ajungi undeva unde nu vrei neaparat sa ajungi...si-ti amintesti de-o strangere in brate pe care ai primit-o candva... Si te cutremura, dar tot gasesti curajul sa zambesti persoanei de langa tine si sa mergi mai departe fara sa lasi nici macar un indiciu, fara sa arati ca doare.
Maturizare e cand te bantuie amintirile dar...preferi sa muncesti, sa te afunzi complet in sarcini si, culmea! Sa dai si randament! Faci asta nu neaparat fiindca trebuie ci doar pentru a evita o discutie, vreun gest imprudent... Sau ganduri criminale.
Te maturizezi cand stii ca doare, dar plasezi ratiunea mai sus decat un gand evadat din suflet.
Se zice ca verigheta sta pe inelarul mainii stangi pentru ca pe acolo trece singura vena care merge direct la inima... Si te maturizezi cand o porti acolo, o amintire pe care o crezi neterminata, moarta inainte de-a se desavarsi... Un gand ratacit intr-un oftat.
Maturizarea este, astfel, produsul cerebralizarii si interiorizarii exagerate a simturilor. E-o moarte exterioara inviata in interior.

Timpul nostru...

...si din toata lumina pe care o aprindeam cu speranta si nerabdare intr-un final de aprilie la fel de obscur...n-a mai ramas decat intunericul unei camere prea calde si lumina discontinua a unui ceas dereglat.
S-a luat curentul o secunda, cat am uitat sa mai respir. Si a repornit, odata cu bataile inimii mele mult prea zdrenturoase.
Cand esti mic iti imaginezi ca viata de "om mare" te va face sa fii mai puternic. Atunci crezi ca scapi de monstrii ascunsi in spatele dulapului si de umbra proiectata de cate-un far ratacit, pe tavan... Ei bine, in realitate se pare ca monstrul creste odata cu noi...si fiindca dulapul nu ii mai este suficient ca ascunzis, vine pe furis, in intunericul noptii si se ascunde in noi. Asa se face ca adultii ajung sa aiba suflete negre si sa le fie cel mai frica de ei insisi...

... Si ceasul continua sa licareasca rosu. Intr-un intuneric mult prea negru. Linistea asurzitoare imi fierbe sangele. Uit unde sunt, uit ce-am in jur, ma mut intr-un camp de lupta interior de unde ma mai intorc, din cand in cand, trezita de-un oftat senin. Doarme copilul... Si nici nu stie ca langa el se duce o lupta pe viata si pe moarte. N-are habar ca atunci cand va deschide ochii, lumea ii va smulge aripile cu o brutalitate incredibila si-l va transforma din inger in muritor... Si va avea griji, si-i va curge sange rosu prim vene negre... Cu 60 de batai pe minut...cam cum curge si timpul rosu de pe televizor... In prea negrul intuneric... E dereglat. M-as ridica sa il aduc in prezent, caci a ramas in trecut... In urma... Mult prea in urma... Intr-un timp pe care oricat l-ar indica, nu-l va mai putea retrai vreodata. Si ticaie...si eu, ca intotdeauna, aman. Si-l las asa. In loc sa-l corectez, ma chinui o noapte sa traiesc debusolata in intuneric, fara a-mi recunoaste prezentul mult prea umbrit de un timp trecut... In speranta ca pana dimineata se va regla, sau poate pana la urma va veni cineva si-l va seta... Sau poate nu va mai fi nevoie...
Si uite-asa ma trezesc tarziu si fug sa recuperez un timp pierdut... Si alerg sa fac ceva ce nu am facut la timp din comoditate... Dar e mai greu. Asa ca ma intorc acasa cu gandul de a regla ceasul... Dar e tarziu. Altcineva a facut-o deja. Dupa propriul ceas. Si chiat daca nu corespunde in totalitate ceasului meu...ma complac in ideea ca niste minute nu sunt neaparat importante... Si asa aleg sa traiesc timpul altcuiva. Pana intr-o zi cand se ia din nou curenul pret de-o reapiratie...iar timpul o ia de la zero. Oare acum voi regla ceasul?
E intuneric. Vad in fundal un licarit rosu mascat de un intuneric infernal. E noapte...si trece...

Dar vine dimineata si dimineata intotdeauna doare.

vineri, aprilie 15, 2016

Încotro?

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să tragă linie. Nimic nu se trăiește de două ori și prea puțini sunt suficient de fericiți încât după ce au urmat un drum, să se poată întoarce înapoi în intersecție să meargă pe celălalt drum, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat...
Timpul trece iar deciziile ne definesc. Sufletul rămâne, totuși, o entitate incomensurabilă care își lezează extremitățile de fiecare dată când picăm în abis...
Și totuși, totuși... niciodată nu e prea târziu să te ridici. Ocaziile au fost ratate, timpul irosit, împrejurările favorabile ratate. Nu va mai fi niciodată la fel, ce a fost pierdut, pierdut rămâne... dar fiecare drum aduce un câștig și o nouă șansă. Chiar și o înfundătură poate fi o oportunitate daca te întorci până la prima potecă. Cine știe unde va duce? Sigur, obida lăsată de finitul primului drum te poate deznădăjdui... dar fiecare tunel are luminița sa. Indiferent că este la capăt sau pe parcurs. Si o gaură în tavan poate fi o salvare ... cum și un felinar poate lumina o cale.
Așa că mai poți face o încercare să te regăsești și, de ce nu, să te salvezi.

... Niciodată nu e prea târziu să pornești la drum. Nici chiar când picioarele nu te mai ascultă.

Faptele ne definesc

Nu este zi în care să nu am cel puțin un lucru pe care să vreau să îl fac public... și cu toate astea, cu greu găsesc un moment să mai înre...