marți, ianuarie 28, 2014

Să zicem...

Mă întreb când va deveni și competența o modă? Când vor realiza oamenii că nu șantajul și exemplul negativ dictează? Ci dimpotrivă... dacă cineva nu îți face rău, nu înseamnă că nu poate, ci pur și simplu optează pentru a nu o face. Puterea nu stă în cât de mult îi atacăm pe cei din jur, ci dimpotrivă, în cât ne putem smeri și abține în tot acest joc mizerabil în care fără voia noastră suntem implicați.

Uneori trebuie să ne scoatem cămașa... dar poate avem mai multă demnitate dacă o ținem în continuare pe noi și plecăm triumfători, lăsându-i mască pe cei ce ne-ar fi vrut umiliți.

I dk... I'm just sayin'

luni, ianuarie 27, 2014

Bla

În fiecare început există părți bune și părți mai puțin bune. Pasiunea rămâne pasiune.

Mi-aș dori să pot purta în permanență o mască de gaze pentru a nu mai suporta poluarea. Mă dor plămânii.


Atât. Sunt obosită.

sâmbătă, ianuarie 25, 2014

Peisaj de iarnă...

Afară ninge liniștit și-n casă arde...

SALSA!

Nu îmi place iarna. Nu mă încălzește zăpada, dar nici nu mă deranjează. Aș face un om de zăpadă... însă e frig. Frigul nu-mi place.
În locuința mea de vară... (d)e la țară curentul circulă, cu adevărat, alternativ: ba vine, ba pleacă. Alternează între a merge și a sta. Zăpada acoperă orice chef de a transmite ceva... pe care naveta spațială de la poartă l-ar putea avea.
Nici măcar Blacky nu e fericit. Nu mai poate lătra, i-au înghețat piciorușele și blana îl congelează încet, încet.

...

iar eu Dansez, Dansez... și puțin îmi pasă că afară e iarnă. Cald în casă e, Blacky acum are hăinuță, bateria de la laptop merge... curentul mai și vine... sistemul 6+1 bubuie.

...

La mine e vară și sunt pe plajă în Tenerife... Dansez!




vineri, ianuarie 24, 2014

Hey, you! Latino lover...

Sentimentul de a fi clandestin în propria ta viață poate fi uneori destul de ucigător... și atunci, tot ce rămâne de făcut e să lași jos paharul, fie el plin sau gol și să dansezi!

Latino rezolvă totul!




For me it works all the time :D.

marți, ianuarie 21, 2014

R... de la...?

Dacă a fi să evoluționez limba omână aș scoate cu siguanță litea „R” din uz. Îi detest ezonanța. Sună atât de agesiv... ne văsăm înteaga noastă supăae, mâhnie și ăutate pin intemediul acestei litee. Copiii mici și peltici îmi sunt atât de dagi tocmai pentu că le lipsește această uă implantată de ezonanța lui „r”. Măul discodiei stă în acesta.
Lumea a fi mult mai liniștită și mai calmă făă această consoană. Sunt destule altele cae să expime desule sentimente pozitive...
Plus că limba noastă a suna mult mai melodic și mai sofisticat... am ajunge mai apoape de limbile pe cae nu le înțeleg tocmai datoită asocieilor a pea multe consoane sau, dimpotivă, vocale. De exemplu usa. Îmi place cum sună limba usă. La fel limbile nodice.

hee hee

Îmi place lumea făă „”.

RRRR de la RRRRĂUTATE de la NENORRRRROCIRRRE de la ARRRRROGANȚĂ


...

aș vrea mai mult R în IUBIRRRRRE, CĂLDURRRĂ, CANDOARRRRRRRE!
Make the difference between a good and a bad R.

Faceți diferența între un R bine folosit și un R RRRRRRĂU!


luni, ianuarie 20, 2014

Choices...

Sunt momente în viața unui om când se află în fața unor decizii ce par poate mult prea greu de luat...
Într-o intersecție avem mai multe direcții posibile. Uneori unele dintre ele sunt din start scoase din calcul datorita restricțiilor... fie vorbim de interzis, limitare cu excepție specială, drum cu restricție temporară, limită de gabarit etc, însă de cele mai multe ori sunt totuși cel puțin două direcții posibile (viabile)

. Dacă știm exact unde vrem să ajungem, alegera se realizează aproape involuntar sau mai exact subconștient... când știm (măcar cu aproximație) unde vrem/trebuie să ajungem, dar nu știm exact drumul, ne poate lua o clipă să decidem în funcție de diferite coordonate: direcția de mers, distanță, trafic etc.
Dar când ne aflăm în fața unei intersecții, nu știm unde vrem să ajungem... și mai suntem presați și de cei din spatele nostru pe care îi blocăm... este cel mai rău. Trebuie să pornim... purtând anxietatea deciziei ce ar putea fi extrem de rea. Poate drumul ales ne va aduce exact în punctul din care am plecat.... și atunci nu am făcut decât să consumăm combustibil aiurea și să ne pierdem timpul. Poate că drumul ales ne duce într-o înfundătură, situație oarecum similară cu prima... dar mai există și varianta ca drumul ales să ne ofere foarte multe perspective.

Sunt momente când oricât de greu ar părea, trebuie să ne prindem de ceva, când nu ne mai putem permite luxul de a avea pretenții, jene ori rețineri. Uneori pur și simplu trebuie să acționăm, purtând în permanență în gând speranța că am făcut ceea ce trebuie.

E greu...

joi, ianuarie 16, 2014

And I would do anything...

În dragoste, ca la război, pentru a putea ieși victorios, trebuie să lupți chiar cu riscul de a-ți pierde viața...



Îmi plac florile. Pot spune chiar că le ador. E ceva din perfecțiunea lor care mă face să cred că niciodată nu ne vom putea compara cu ele. Florile iubesc cu adevărat: iubesc florile, cerul, ploaia, pământul... și se jertfesc pentru lacrimile, fițele, fasoanele ori talentele noastre, fără ca măcar să se vaite o dată. Ele tac și-și exprimă iubirea infinită... se jertfesc și după ce le rupem. Noi le curmăm viața, ele ne dau mireasma lor în dar... și nu se vestejesc decât când chiar și-au pierdut toată forța de a mai lupta. Mă fascinează orice floare... mi-aș dori să știu să le vorbesc. O văd pe mama primăvara cum se străduiește să se înconjoare de ele... fiecare cmp al curții ori al casei (incluzand balcoanele ori holurile) trebuie să aibă culoarea și magia lor. O văd cum le vorbește, le cântă: le iubește. Și ele o iubesc pe ea, de aceea se mențin vii, frumoase, înmiresmate. Nicăieri nu am văzut vreodată flori mai frumoase și mai înmiresmate ca la mami. Vara, curtea casei ei poate fi ușor confundat cu Edenul. Chiar și merii o iubesc și se străduiesc să le țină la aceeași înălțime... crescând fructe mari, multe și delicioase. Florile ne învață multe despre a fi umani... despre dragoste, despre devotament... despre sacrificiu. Florile și animalele. Cine nu iubește și nu se înconjoară de acestea nu va putea niciodată vedea frumusețea creației divine.

marți, ianuarie 14, 2014

Calambur

... Sunt convinsă că fiecare om, oricât de zăpăcit, are în viață un ideal... ori, în cel mai rău caz, când nu știe ce vrea, are măcar cea mai vagă idee în legătură cu ceea ce nu vrea.
Recunosc, niciodată nu am fost sigură pe dorințele mele... mereu am vrut mai mult, uneori poate mai superficial, adeseori m-am regăsit entuziasmată fără sens în fața unor proiecte cât de șterse, mereu a fost în mine ceva care să mă impulsioneze. Deși nepatologic bipolară, deși extrem de maniacă... mă caracterizează o exasperantă liniște și degajare. De unde și până unde... nu știu, și oricât m-aș amăgi că mă vindec, tind să cred că sunt incurabilă. Stresată și relaxată, implicată și degajată, nervoasă și calmă.
Vreau să le fac pe toate și totodată pledez împotriva tuturor.
Eu zic că m-am mai educat. Nu mai acționez împrăștiat, dar de gândit... gândesc la fel.

Acelaș!

Off.

luni, ianuarie 13, 2014

Fii Român!




Într-o societate gurvernată de duhul migrației, de rebeliune expansionistă și de nonconformism, pare a fi destul de greu de educat tineretul în vederea recunoașterii și aprecierii valorilor naționale. Astfel, în contextul social-politic actual, România are nevoie de forță din partea populației, de întărire și de recunoaștere, problema afirmării identității naționale fiind mai mult decât importantă.
Pentru început, un popor pe ale cărui origini încă se organizeză dezbateri și al cărui ADN în continuă (trans)formare nu poate certifica nicio teză ocupaționistă - datorită diversității etnice -, are nevoie de curaj. Este dureros ca români să privim indiferenți, ori chiar și răniți, cum identitatea noastră națională este asociată unor popoare ce doar s-au perindat pe teritoriul țării noastre, fără să facem nimic. Un popor ospitalier, o gazdă perfectă… s-a lăsat vandalizat, corupt, îngenuncheat tocmai de cei ce i-au furat buletinul și, deci, identitatea! Tot din prea multă cinste și – poate – frică, s-a închis în casă și a lăsat musafirii să-și facă de cap.   
Identitatea națională este o expresie ce a prins formă și înțeles în anii’80 ai secolului trecut, putând fi identificată și cu ideea de sentiment național ori conștiință națională. Ea presupune atât lupta indivizilor de recunoaștere a tradițiilor, a valorilor, sentimentelor naționale, cât și nevoia (ori dorința) de conservare a acestora. Unii sociologi afirmă că momentul oportun de afirmare a acesteia este criza, de orice fel: culturală, socială, politică etc. Dacă este astfel, atunci contextul actual este mai mult decât favorabil: în primul rând, economia României este deficitară. Nu trebuie să fim economiști pentru a observa că sunt deja ani buni de când visăm la mai bine, dar nu obținem decât mai răul. Taxele cresc, salariile scad. Disconfortul general atinge cote inimaginabile. Importăm scump, exportăm ieftin, investim în borduri, lăsăm clădirile de patrimoniu să se dărâme… căci nu avem fonduri. Pentru aceasta ar fi necesar de a se trezi sentiment național. A fost o perioadă în care s-a încercat promovarea produselor alimentare românești prin mediatizarea codului de bare EAN International aferent României: 594. Ar trebui insistat pe aceasta. Mai mult, sunt atâtea sectoare rămase neexploatate (sau slab dezvoltate), de care țara ar putea profita: agricol, turistic, cultural. O țară pitorească, mioritică, mai frumoasă și mai bogată poate decât multe altele ce au avut norocul înzestrării locuitorilor cu o mentalitate mult mai naționalistă, populistă și constructivă.
În al doilea rând, putem vorbi despre o criza socială, generată de îmbătrânirea națională, în contextul valurilor de migrații și al sărăciei. Este nevoie de luptă, de promovarea familiei, de combaterea fenomenului tot mai crescut de abandon al copiilor în grija altora, ori a abandonului școlar și postnatal. Social este mai mult decât nevoie de recunoaștere, de inovație – dar nu așa cum este românul obișnuit, pe principiul improvizației. Sunt tineri ce pleacă la studii în străinătate și își ascund originile, preferă să practice în afară meserii la care în țară nici ironic nu ar gândi, numai pentru că  astfel au posibilitatea să își creeze o familie, un viitor. Tineri buni, valoroși – arhicunoscutul model al eminenților medici școlarizați în țară și plecați în marile clinici și spitale din lume – pleacă să-și poată practica meseria onest, să se poată dezvolta, să capete reputație și recunoaștere. Dar sunt români, și România nu le oferă nimic! Medici, scriitori, oameni de știință de-a lungul istoriei au fost nevoiți să renunțe la glie pentru a putea deveni cei ce au fost, căci în țara lor nu erau doriți. Datorită contextului politic ostil, comunismul, o parte a elitei românești a luat drumul exilului, afirmând acolo identitatea națională și primind recunoașterea binemeritată: Constantin Brâncuși, George Enescu, Vintilă Horia, George Emil Palade, Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu, George Manu (sub coordonarea fizicianului Marie Curie susține la Paris prima teză despre fizica atomică, fiind prima contribuție importantă într-un domeniu ce era pe cale să se formeze) et alii.
Din punct de vedere spiritual, România se confruntă cu un fenomen extrem de important: se vorbește despre ecumenism, sincretism religios sub masca unității. Se desfășoară o luptă destul de puternică între un misticism susținut de masele de credincioși, închinători și sfinți – pe de o parte, și mulțimile de atei, samsari ai oștilor căzute – pe de altă parte. Un popor ortodox ce luptă fie cu sufletul, fie cu mintea, pentru o cauză. Se vrea desființarea religiei ca știință, păgânizarea. Se fac bilanțuri între numărul de spitale și cel de biserici, se caută orice formă de negare a existenței divine. Românii încep să uite de Apostolul Andrei, de războiul nevăzut, de suflet. Se vând pe sine hedonismului, degradării morale și spirituale. Sunt (sau tind să fie) goi, când pământul își plânge martirajele, sângele vărsat pentru mântuire, credința.
Și nu în ultimul rând, ar trebui stimulată identitatea națională în contextul crizei politice pe care o traversează România. Partidele nu au nimic de a face cu doctrinele clamate. Românii deja sunt familiarizați (cu) și indiferenți (la) campaniile electorale și promisiunile mincinoase. Nu mai există putere și opoziție, ci doar fasole cu ciolan și focuri de artificii. Cât mai frumoase, cât mai spectaculoase, cât mai stridente. Membrii partidelor migrează după cum se schimbă mandatul. Nu se poate vorbi despre statornicie față de interesele țării, ci doar de constanță în dobândirea propriei bunăstări. Papagali cu multe pene colorate politic conform ultimelor mode. Ne este greu să credem că au existat un Mircea cel Bătrân, un Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul, pentru ca țara să fie de vânzare.
Astfel, cu o țară cu orașe pitorești, cu munți, râuri, mare și rezervații naturale, cu oameni frumoși, cu o inteligență mai mult sau mai puțin explorată, într-un moment când clasa politică autohtonă ne îngenunchiază, livrându-ne altor spații, și viitorul ne acoperă, trebuie să ne amintim faptul că nu este suficientă o singură inițiativă. Identitatea națională trebuie să fie afirmată! Avem nevoie de tineri care să-și asume responsabilități referitoare la marile proiecte de reformare a țării. Avem nevoie să ne repatriem valorile, să formăm o nouă elită, să investim în prezentul și viitorul nostru, dacă tot nu mai putem schimba nimic din trecut. Avem nevoie să fim mândri că suntem români, să fim mândri că sunt și alții români și să-i ajutăm pe toți conaționalii noștri să trăiască în același spirit. E nevoie de fapte, de acțiune, de curaj și dreptate.
Capul plecat sabia nu-l taie…, dar nici soarele nu-l vede! Avem nevoie de România.


„Eu nu pot lua ca exemplu decât neamul nostru. De la daci, «cei mai viteji dintre traci», la daco-romani şi vlahi e ceva vreme, iar de la aceştia la români există toate popoarele migratoare şi invadatoare, până a se ajunge la munteni, moldoveni şi ardeleni, finalizându-se după sute de ani într-un popor român şi o ţară, România.” (Gheorghe Ionescu)




vineri, ianuarie 10, 2014

First things... first

Prima postare pe 2014. Cu întârziere... pentru a fi în spiritul responsabililor de luminițele din oraș, care nu se grăbesc să le demonteze deși au trecut cam toate sărbătorile. Mă gândesc că poate așteaptă anul nou chinezesc.
Este o variantă.

Oricum, eu sunt doar foarte leneșă ocupată, așa încât abia mai găsesc un moment de răgaz între două filme... Se întâmplă ceva foarte ciudat. Odată cu vârsta prioritățile se schimbă, gândurile se maturizeză, devin serioase (poate chiar triste dacă ar fi să le văd prin ochii unui copil... însă extrem de palpitante în realitatea mea). Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge să privesc cu atâta entuziasm și totodată seriozitate spre lucruri lumești atât de firești: serviciu, rate, casă, copii. Am crescut. Încep să îmi schimb prioritățile, încep să vreau, să sper, și poate uneori chiar să disper.

Deocamdată asta mi-a adus noul an: speranță, dorință de nou, încredere.

Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...