marți, mai 27, 2014

Școală... care mă bagă-n boală!

Astăzi am realizat că, în ceea ce mă privește, nu șoferii agresivi sunt cei mai puțin agreați participanți la trafic... ci, mai curând, cei de pe școală.
Eu nu sunt tocmai cel mai bun, dar nici cel mai prost șofer. Sunt liniștită la volan, nu fac imprudențe... nu-mi place nici să dorm dar nici să le dau emoții pasagerilor. Merg cu drumul. Nu aleg niciodată cel mai scurt traseu, ci pe acela care mi-e cel mai cunoscut sau cel mai plăcut, chiar dacă poate înseamnă să mă deplasez mai mult. Mă simt bine când „mestec” la schimbătorul de viteză și nu am un drum monoton...
DAR
... toate aceste lucruri sunt generalități. Sunt cheap. Mă uit de fiecare dată la consum în timp ce merg... și treaba asta devine poate iritantă. Nu depășesc o anumită turație și nu scad prea mult, dacă asta ar însemna creșterea consumului. Îmi place să mă autodepășesc, atâta timp cât nu îmi bat joc de motorul mașinii. Uneori îmi reproșez condusul meu de tip scoțian dar nu mă pot abține.
Ei bine, astăzi am avut ghinionul ca pe un tronson de drum să mă aflu în spatele unei mașini de școală, care nu depășea 35 km/h, dar nici nu avea o consecvență a stilului de mers. Ba îmi dădea speranțe că va începe să depășească mersul „tot pe loc, pe loc, pe loc”, ba credeam că se retrage în dreapta, mă lasă să trec și apoi... treaba lui ce face. Mno... și așa am mers câțiva km cu 35 km/h aflându-mă în imposibilitatea de a depăși (căci țin la permisul meu), iar marea mea frustrare nu era -culmea!- dată de viteza cu care mă deplasam, ci de faptul că îmi crescuse deja consumul cu 0,3%!!!

Așa că data viitoare când voi vedea o mașină de școală, voi trage pe dreapta, voi citi ziarul și voi aștepta să se depărteze suficient de tare încât să nu mă mai încurce.

joi, mai 22, 2014

Un nou Arhiepiscop la Râmnic

Pe 9 aprilie, cu puțin timp înaintea Săptămânii Patimilor, Înaltpreasfințitul nostru Gherasim a obosit să mai lupte printre păcătoși, astfel că pe brânci, cu forța ultimelor metanii s-a retras în Grădina Domnului pentru mult așteptata odihnă veșnică.
Acum, la ceva mai mult de 40 de zile, Sinodul a decis înscăunarea unui nou Arhiereu la Vâlcea: Varsanufie Prahoveanul. Tânăr cărturar, numit la o vârstă destul de fragedă pentru renumele și pretenția așteptărilor, despre care nu pot decât să sper că va face o echipă bună cu celălalt tânăr Episcop Vicar: Emilian Lovișteanul.

Nu vreau să scriu știri. Nu am să-mi pierd dreptul la opinie... așa că voi personaliza puțin ideea: mă pronunț. Nu pot spune că am avut vreo așteptare... sau vreo reacție în momentul numirii. Am ținut la ÎPS pentru blândețea pe care o avea în ochi, pentru zâmbetul senin și pentru că ne binecuvânta de fiecare dată corul. M-am obișnuit în atâția ani cu el... de aceea poate am avut o urmă de dezamăgire. A venit un bucureștean tânăr. Aveam așteptarea unor candidaturi ceva mai mature. E drept, am crescut duhovnicește cu arhierei vârstnici. Am citit povești cu bătrâni înțelepți, pelerini pe care mi-i imaginam smeriți, gârboviți, storși de energia rugăciunii continue. Isihaști... mi-am imaginat mereu că fruntea bisericii sunt sfinții bătrâni. Nici pe evangheliști nu mi-i pot imagina tineri. Nici măcar de vârsta a doua. Îi văd bătrâni. Și-mi palce așa.

În fine, s-a ales un tânăr. Coordonat la doctorat de ÎPS Irineu al Craiovei. Sper să existe o colaborare fructuoasă cu vâlcenii, pe linie socială, morală și mai ales spirituală. Astfel sper ca Dumnezeu să îi dea forță să fie corect, blând și iubit de cetățeni.

Doamne ajută!



marți, mai 20, 2014

Trei arhierei şi 20 preoţi au slujit la Biserica Sfinţii Apostoli „Petru şi Pavel”

Duminică, 18 mai, parohia Sfinţii Apostoli „Petru şi Pavel” din Nord s-a bucurat de prezenţa deosebită a ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului şi PS Emilian Lovişteanu, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. Nu au lipsit nici preoţii şi diaconii mai multor eparhii locale şi naţionale, care, la invitaţia părintelui paroh Ion Bănuţă, s-au alăturat înaltelor figuri bisericeşti menţionate şi coralei dirijate de pr. diacon Petre Bărănguţă, construind atmosfera specifică slujbelor arhiereşti. În cuvântul de învăţătură rostit la finalul Sfintei Liturghii, ÎPS Teodosie a arătat sensurile duhovniceşti desprinse din pericopa evanghelică din duminica samarinencei, în care Sfântul Ioan Evanghelistul relatează dialogul de la Fântâna lui Iacov dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi o femeie samarineancă. „Liturghia care tocmai s-a sfârşit ar putea fi denumită şi Liturghia bucuriei, pentru că azi avem trei motive de sărbătoare: astăzi s-au împlinit 40 de ani de când slujesc Biserica şi pe Dumnezeu. Tot astăzi, ÎPS Teodosie împlineşte 20 de ani de când a fost numit episcop la Tomis, iar ÎPS Calinic sărbătoreşte alături de noi 50 de ani de arhierie la Argeş. Aşadar, în acest moment de mare sărbătoare, mă bucur să vă am alături în număr atât de mare şi sper ca împreună să realizăm lucruri minunate", a precizat pr. paroh Ion Bănuţă. 

sâmbătă, mai 17, 2014

E liniște

E liniște. S-a înseninat... undeva în depărtare, la capătul drumului. Se mai văd doar câțiva nori albi, în spatele dealurilor.
Case, pomi, o clanță și țevi. Asta e tot ce văd pe fereastră. Am gândurile atât de risipite încât mi-e aproape imposibil să le adun.
Sunt obosită... prea obosită să mai notez ce mă doare sau ce mă face fericită.
Cred că mi-e somn.
Îmi place ploaia... dar e bun și soarele.

joi, mai 15, 2014

Fără campanie.

Mai nimeni nu are chef de perioada pe care o traversăm. Toate posturile de televiziune vorbesc numai despre politică. Votăm, dar habar nu avem ce votăm. Nici nu ne interesează. Oricum nu avem cu cine să votăm. Așa, din principiu.

Vorbesc în numele țării. Asta este realitatea.

E deja prea mult.

marți, mai 13, 2014

Despre Adevăr

Voi repeta de foarte multe ori anumiți termeni în mod intenționat pentru a putea fi explicită :).

Argument:
Ieri încercam să explic faptul că de cele mai multe ori vorbim fiecare din perspectivă proprie. Pentru fiecare, adevărul, realitatea... sunt lucruri subiective. Acesta este motivul pentru care și istoria este tratată din mai multe perspective. Nu degeaba se cere și într-o anchetă consultarea părților. Fiecare are dreptul să prezinte „povestea sa”, cu alte cuvinte, fiecare are libertatea/dreptul de a exprima adevărul său. Nu mi se pare corect să definim gesturile, mentalitățile, ideile și reacțiile în funcție de sistemul nostru de valori, atâta timp cât fiecare individ este, prin natura sa, unic, liber... nu este constrâns de societate sau de principii impuse să gândească sau să reacționeze într-o anumită direcție. Astfel, eu consider că adevărul este subiectiv și fiecare din noi are dreptul să și-l exprime. E firesc să reacționăm în funcție de ceea ce respectăm noi înșine, dar mi se pare imoral să cerem celorlalți să aibă aceleași valori și același adevăr.

Teză:
Întâmplarea de astăzi vine foarte bine în continuarea ideii pe care o dezbăteam ieri, idee legată de proprietatea adevărului: ce este, în fond adevărul? Îmi amintesc de vremea când studiam filosofia și analizam silogismele Aristoteliene. Atunci mă rătăceam în „O propoziție este adevărată când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau că nu este ceea ce nu este”. Din păcate acesta este adevărul științific, ce depășește natura ideii pe care încerc să o dezbat. Nu pot folosi acest raționament pentru a explica un lucru atât de profund precum credința, opinia, sufletul (și nu vorbesc în termeni de religie). William James susține că adevărul este legat de utilitate. Cu alte cuvinte, un lucru este adevărat dacă este util. Se pare că nu latura pragmatică mă interesează totuși în momentul de față, având în vedere că analizez cât de adevărate sunt anumite afirmații și afinități... ori chiar reacții. Teoria deflaționistă mai explică valorile acestui termen, însă merge mult prea aplicat pe concret: un lucru este adevărat dacă respectă anumite condiții: X i-a dat în cap lui Y, deci este vinovat. Este adevărat că i-a dat în cap lui Y. Se vede balta de sânge, a fost filmată scena, știe toată lumea, recunoaște și el... dar nu asta mă interesează. Nu vreau lucrurile evidente. Pe mine mă interesează, în fond, ce l-a determinat pe X să-i de a în cap lui Y. Este oare cu adevărat vinovat? Este oare vinovat în totalitate de faptul că i-a dat în cap? Nu cumva are și Y partea lui de vină? Ei bine, cam despre asta este vorba... că adevărul nu este palpabil. Nu doar ceea ce se poate dovedi brut este adevărat, așa că voi depăși de asemenea momentul.

După o foarte lungă și, poate, plictisitoare introducere voi modela discuția pe un exemplu. De ce zic că este grăitoare fapta? Din ea am învățat două lucruri (dacă nu cumva chiar mai multe...): 1. Niciodată să nu îți treci semnătura pe o un lucru de care nu ești în totalitate sigur; 2. Adevărul meu nu este mereu adevărul aproapelui.

Despre ce este vorba... am scris un articol acum ceva timp, în ziar, despre un individ X care a comis o faptă mai mult sau mai puțin demnă de laudă. Ideea este că am primit o sesizare, m-am deplasat la fața locului, am analizat cele două opinii și am scris. Nu pot spune că îmi păsa neapărat de subiect, nu era neapărat de competența mea, în condițiile în care fusesem delegată să mă ocup, în acest caz, de anchetarea unui teren necunoscut. Poate nu mi-am făcut suficient de bine treaba, căci nu mi-a păsat, realmente, decât de adevărul actual, nu de trecutul individual. Am considerat adevărat ceea ce am văzut a fi adevărat: avem în fața mea doi oameni, pe rând: un pârât și un reclamant. Pârâtul nu prezenta prea multă consecvență în idei și, sincer, nici prea multă încredere. La o vârstă destul de exagerată pentru funcția pe care o deținea, cu o istorie destul de controversată (asta cel puțin din adevărurile celor din jur: pârât, „juriu” și alți indivizi ce au intrat în contact, mai mult sau mai puțini credibili ... dar, încă o dată, cine poate fi credibil când vorbim de adevăr și de subiectivism?), nu prezenta o prea mare garanție. Sigur, meseria pe care o am îmi dă libertatea de a fi un fel de „judecător”, dar și constrângerea ori, din alte perspective, puterea de a (hai să o spun franc, că doar nu zic noutăți) manipula. Termenul „manipulare” nu trebuie privit numai în primul sens de dicționar, cel cu o accepțiune pur negativă, căci din câte știu încă nu reușesc să manevrez această tehnică. Mă refer astfel la puterea de a manipula, adică de a mă folosi de anumite detalii pe care să pun un accent mai mare decât, poate, pe altele... și să las lucruri mari într-un plan secund, ca și când ar fi mai puțin important, când, de cele mai multe ori, situația stă exact invers. Cam asta e știrea de  senzație în general. Știre bombă: mare fâs. Nu pot spune că mă caracterizează, dar oricum nu despre asta era vorba.

În orice caz. Revin. Astăzi, după... să zicem... o lună (căci sincer nu știu cât a trecut de când a apărut materialul), m-am întâlnit, într-un context total aleator, cu un membru al familiei pârâtului. Trec peste limbajul total neadecvat, care, dacă stau să mă gândesc bine s-ar putea să întărească și mai mult convingerile că, vinovat sau nu, pârâtul nu era tocmai ușă de Biserică. Această persoană începe să explice cum în vremurile apuse, tatăl deținea o funcție de conducere care i-a dat puterea să facă din Râmnic ceea ce este acum, jumătate de veac mai târziu. Recunosc, din poveste am înțeles cum a dat din coate încă de tânăr, urmărindu-și cu o foame nemărginită interesele. Îmi amintesc chiar aprecierea față de încercările continue de îmbogățire. Vorbim despre o legendă, de care un jurnalist de doi lei a îndrăznit să se ia. Acum revin la adevăr. Este oare plauzibilă ipoteza în care adevărul acestei persoane - că pârâtul a făcut, a dres, a fost cine a fost când încă se afla în deplinătatea fizică și, de ce nu, psihică - reprezintă un pilon în analiză. Desființează oare adevărul în care un individ vine și reproșează o anumită atitudine agresivă și necooperantă? Se intersectează oare undeva cele două viziuni astfel încât să se poată extrage ceva concret? Influențează cumva convingerile personale, încrederea și orice alte elemente ce ar forma adevărul (pe care de altfel nu îl pot nega) fiului, exprimarea unei fapte sau a unui comportament agresiv (ce reprezintă adevărul altcuiva, pe care de asemenea nu îl pot nega)?

Dacă ar fi să ne lăsăm sufletul de fiecare dată să reacționeze și să judece, nu am ajunge oare în situația în care să fim debusolați sau prea egocentrici? Oare adevărul nostru nu limitează  cumva posibilitatea noastră de a ne autoîmbunătăți, de a ne forma, modela continuu? Oare rolul presei nu este acela de a da semnalul de alarmă? Sigur, nimănui nu îi place să fie criticat. Mai ales public. Eu una adesea mă regăsesc în situația în care simt că turbez dacă sunt criticată. Nu știu neapărat să reacționez. Și atunci e firesc să mă apăr... fiindcă știu că adevărul meu este periclitat. Asta este problema. Fiecare om are dreptul să-și susțină motivul. Dar, atunci... încă o dată mă întreb: ce este adevărul și cine, în afară de Dumnezeu, îl poate știi? „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, spune Iisus... dar până la abordarea vieții din perspectivă creștină, avem și noi problemele noastre, umane, pentru care trebuie să existe un răspuns pe pământ, până să vină un răspuns de la Dumnezeu. În această situație... ce ne rămâne?

„Nimănui nu îi place adevărul”, „Adevărul doare”...

Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.
Poate că atâta timp cât pot spune ceea ce cunosc, chiar dacă este sau nu corect... înseamnă cu nu sunt coruptă. Când vor să schimbe canalul de transmitere a informațiilor din cauza formei mesajului, înseamnă că nu s-a putut corupe. Asta este.


luni, mai 12, 2014

Din lumea... credințelor

De multe ori lucrurile sunt ciudate. Rău.
Mai am câteodată vreo sclipire... când cred că în drumul meu întâlnesc oameni cu care aș putea rezona în vreun fel, oameni ce ar putea avea aceleași viziuni sau credințe ca mine. Însă nu rare sunt momentele când în urma unei astfel de „umflări în pene” ajung să îmi schimb rapid părerea. Nu toate pietrele ce lucesc în apă sunt diamante.

Azi am fost într-un loc unde am cunoscut un om. Simplu, modest, zâmbitor. Auzisem că e puțin mai „dificil”, dar de fiecare dată acest lucru nu poate decât să mă bucure, căci iubesc oamenii considerați de alții a fi „dificili”. De cele mai multe ori sunt cei mai buni și mai frumoși oameni. Doar nu lasă loc pentru toată lumea... sunt ceva mai greu de abordat întrucât ceilalți nu se pot ridica la nivelul așteptărilor acestora sau pur și simplu nu au răbdare sau voință.

În orice caz. Am întâlnit acest om. Am fost surprinsă când discuția a patinat pe o pistă legată de credință, Dumnezeu, întoarcere la valoare, Adevăr... cu atât mai mult cu cât nu eu inițiasem conversația. Am continuat. Îmi plăcea. Vedeam în acest om un potențial partener de discuții pertinente. Vorbea de Scriptură, de Liturghie, de credință, fără ca eu să fac vreun demers. Radiam. Eram în extaz să văd credința în popor. Am început să pronunț exaltată titluri de cărți, martiri, sfinți. Am remarcat că nu reușesc să stârnesc reacții. Singur, nu altele decât aceleași zâmbete veșnic afișate. M-a alarmat puțin. Intuiția mea începe deja să dea semnale. Mă avertiza că e ceva în neregulă... dar mă gândesc că mântuirea constă tocmai în aceste lucruri simple. A început să citeze pasaje din Biblie... ok. Continuăm, în timp ce scriam o factură, să vorbim despre mântuire. Încă o dată, nu la îndemnul meu... când, deodată, a ajuns la epicentrul discuției. Acolo unde, probabil vroia să ajungă de la început: „un prieten” care practică: SPIRITISMUL.

Să mor, nu alta.
Apoi a început să povestească despre neamuri care plăteau prețul păcatelor din vieți anterioare... că așa spunea spiritul acela în timpul ședințelor. Fusese Mafalda într-o viață anterioară. Sigur, am încercat să explic de ce se contrazice această practică, în fond, cu credința noastră, ortodoxă.
Degeaba. Omul continua poezia memorată deja cu patosul specific unui autor de memorii nepublicate.
Mâna mea mergea din ce în ce mai repede pe hârtie. Scrisesem deja și chitanța. Le și rupsesem. Simțeam cum se „convoacă” spiritele și se încinge încăperea la 50 grade. Ardeam. Cred că în focul iadului în care mă adusese conversația.
Spre final, după alte „povești nemuritoare” cu spirite, rupte parcă dintr-un thriller japonez, a exprimat diferența dintre un om născut în sărăcie, poate chiar țigan, cu frați și surori... cu lipsuri șamd, și un om bogat, fără nici un fel de griji șamd. Se pare că, în conformitate cu spusele acestui domn, primul plătește păcate din vieți anterioare. Este un fel de pisică trezită în tomberon după ce a căzut de la etajul zece al unui bloc de suburbie... în timp ce al doilea este răsplătit pentru bunătatea, generozitatea și altruismul vieților precedente.
Am rămas mască. Încercările mele de a explica ceea ce, în fond, exprim de fiecare dată când am ocazia... cum că Dumnezeu dă fiecăruia după sufletul său atât cât are nevoie pentru mântuire... cum că pe acel copil sărac îl poate ajuta astfel să câștige Împărăția Cerurilor sau că acele bogății pot sărăci, de fapt, sufletul și că de multe ori este mult mai fericit omul sărac ce are o familie și o bucată de mămăligă pe masă, în detrimentul celui ce se scaldă în avuții și parcă tot nu îi mai ajunge... pe principiul pildei cu săracul Lazăr ce-i întinde omului bogat mâna, din Rai.... toate aceste încercări se loveau de o mască de inocență perfectă, de un chip sedat parcă, un chip ce știa una și bună: sufletele plătesc pentru păcate din vieți anterioare... și spiritismul e bun. E acceptat de Biserică.

În final am realizat că nu am cu cine. Mă luptam cu morile de vânt mai ceva decât Don Quijote. M-am ridicat politicos cu un zâmbet blând, m-am rugat în sinea mea pentru sufletul rătăcit... i-am întins mâna și m-am scuzat frumos că trebuie să ajung altundeva. Mi se întunecare destul cerul cu aceste erezii.

Când am ieșit, sufletul părea mai greu cu mult. Și picioarele păreau împiedicate la gândul că poate altădată aș fi susținut reîncarnarea. Poate altădată m-ar fi tentat teribil povești de acest gen. Poate aș fi „pus și botul” la astfel de anecdote. Acum, însă... nu.
M-am îndreptat spre mașină, am oftat... și am trecut mai departe.
Credeam că s-a luminat laicatul.
Nu știu dacă așa lucrează masoneria sau nu... dar am rămas cu o piatră.
Sufletele alor-noștri sunt în ceruri, ne privesc... și se minunează. Trebuie să le lăsăm liniștite și să așteptăm să le vorbim când vom ajunge acolo. Până atunci nu ne rămâne să comunicăm decât prin rugăciune.

Doamne ajută!

duminică, mai 04, 2014

Draga mea Românică

Lumea asta este atât de ironică... Îmi vine să râd, însă nu sunt suficient de sigură că zâmbetele nu mi se vor transforma în lacrimi.
Văd în jur atâta prostie că mă doare capul. Atâția oameni goi care ne iau de fraieri... oameni sus puși cu grade multe își coboară gentil pletele spre „gloată”. Cu ton fragil și false compătimiri ne vrăjesc ca pe copii, cu ciocolată. O adunătură de zâne fermecate cu gene lungi și false, și feți frumoși ai unor blocuri politice – papagal, traseiști de ocazie, își probează cu mișelie costumul nereușit de miei. Pentru cei fără experiență și pentru aceia care vor dobândi împărăția cerurilor fiind săraci cu duhul, asemănarea este izbitoare. Pentru restul lumii, în schimb, totul nu reprezintă decât un teatru ieftin și jenibil.
Mă întreb când va veni momentul în care imaginea generală a acestei biete țări va fi cât de cât acceptabilă?
Bucureștiul declară că are 10.000 de taxiuri care transportă animale. Restul sunt mașini cu șoferi personali ale politicienilor. E atât de nedrept ca într-o țară să existe o prăpastie atât de mare între clasele sociale... La noi sunt oameni foarte bogați și oameni foarte săraci. Oameni foarte șmecheri și idioți. Există copii pentru care bucurie înseamnă și o simplă oră de joacă pe câmp sau o jucărie improvizată din cârpe… în timp ce la polul opus se află copii născuți în avioane, plimbați în toată lumea în cea mai luxoasă ambianță, născuți cumpărați și morți sufletește. Aceștia din urmă sunt cei mai nefericiți, căci au totul și încă nu s-a inventat ceva care să le mai stârnească fie și cea mai mică urmă de curiozitate, zâmbet sau bucurie.
Atât de multe ironii, atât de multe paradoxuri, atât de multe subiecte care ne pot provoca greață. Mai trist e că suntem nevoiți să păstrăm liniștea. Să înghițim în sec și să închidem ochii. O clasă perversă ne reduce la tăcere. Așa învățăm să nu mai gândim. E preferabil, căci dacă ne dăm frâu liber părerilor ne poate costa. 
E plină țara asta de fete rătăcite care-și doresc un trai mai bun… sătule de cartofi copți și mămăligă, dornice de luxul protuberanțelor carnale și al degradării spirituale, în formele cele mai fine ale complezenței sociale, sau fete care pur și simplu au fost crescute în duhul mizeriei umane și nu au știut vreodată ce înseamnă verticalitate, corectitudine, frumusețe interioară. Oricum ar fi, sunt multe fete în țara asta săracă, ce-ar vrea să-și consolideze poziția, sau să-și depășească mizera condiție… care poate ar vrea să trăiască visul occidental și se prostituează, în regim de lux. Fotografii disperate pe toate site-urile, videochat la greu, fete fără suflet și cu trupuri fragede transformate în plastic, care investesc totul în acele priviri libidinoase și vulgare ale unor boșorogi cu creierul stafidit sau tinerei condamnați încă dinainte de-a se naște, de niște părinți criminali și fără duh. Sigur, aceste fete rătăcite sunt creația unor bețivi bolnavi, perverși imorali, onaniști de serviciu. Hoți, Sintioniști, găinari care distrug femei, familii, suflete. Stau și salivează în fața unor pipițe fără creier care tânjesc după apreciere corporală. E dracu gol în lumea asta… și-a făcut lucrarea bine aici. Atâția oameni s-au vândut hedonismului, focului Gheenei, atât de cald, de strălucitor și de tentant.
Și uite cum am trecut de la politică la oameni. Din păcate legătura este mult prea solidă și vizibilă. Asta este lumea. O lume în care formatorii de opinie publică sunt cumpărați de politicieni, în care li se dictează încotro. O lume nebună controlată de oameni bolnavi, prostită și schilodită de capitalism. Cât mi-aș dori să ne putem întoarce la vremurile inocenței, în care singurele griji erau cele ale culturilor din câmpuri, a hrănirii animalelor din curte și a asigurării educației copiilor. În fond, aceasta rămâne în continuare problema esențială a zilelor noastre, doar că noi am cam uitat. Am uitat de unde am plecat și, cum este mai rău, am uitat încotro ne îndreptăm.
E perioada alegerilor eroparlamentare… alegeri ce vor fi câștigate tot de cei ce cumpără cei mai mulți călăi. Nimeni nu știe ce votează. S-a încercat informarea. Structuri mici visează la salvarea a ceva. Dar ce, oameni buni? Ce se mai poate salva când nu există nici un fel de alternativă plauzibilă? Majoritatea electoratului nu se va prezenta la vot. Cei mai mulți oameni vor prefera să facă greșeala de a lăsa aceleași javre meschine să ne fure drepturile, să ne arunce în batjocură acadele și eugenii și să ne prezinte raiul. Ne mulțumim cu orice, fiindcă știm că nu există mai bine. Toți ne dorim binele, dar nici nu știm cum este, căci de-am ști, la un momentdat ne-am ridica, ne-am șterge de noroiul ancestral în care suntem înrăcădinați și am începe să trăim. Am începe să luptăm. Am deschide ochii și am avea încredere în ceva plauzibil. Am crea acel ceva. Am putea fi chiar noi înșine. Cine știe ce valoare se află în interior?
Mă plictisesc spoturile astea cu oameni zâmbitori care ne vor binele… pe care noi ni-l lăsăm atât de ușor luat. M-am săturat și de campaniile mascate de pe site-urile de socializare în care se înjură mereu ceilalți, care n-au făcut, domnle! Dar ei or să facă… la fel! E suficient cât au furat predecesorii. Acum e rândul lor… să fure! Orice om întreg la minte vede mesajul sincer din spatele oricărei campanii. Doar nu mai suntem atât de naivi încât chiar să mai credem că se va face și pentru noi ceva… de aceiași oameni care au făcut atâta rău. Sunt încrezătoare. Chiar cred că la un momentdat ar putea veni cineva care să ne salveze, dar acest lucru este imposibil până ce nu ne vom debarasa de hoții care nu se mai sature să ne mai fure. Paraziți, căpușe… ne lasă fără sânge, energie ori resurse.
Ascult de atâtea ori în timpul liturghiei cum ne rugăm pentru martirii căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și închisori, în revoluții... căzuți pentru libertate, demnitate, credință și adevăr... și-mi vine să plâng. Bieții oameni, se zvârcolesc în mormânt când văd în ce și-au pus ei speranțele, pentru ce au îndurat atâtea, pentru ce s-au sacrificat... pentru cine au murit: pentru niște proști, niște lași, niște hoți. 
Dar, sigur, nu am spus nimic nou. Poate sunt eu frustrată, poate nu mă pot adapta. Așa mă bucură de fiecare dată când mai aud că a mai fost închis câte un mai mare de al cărui nume chiar mă săturasem. Și nu, nu mă bucur că e vorba de X sau de Y, mă bucur că mai funcționează, din când în când, justiția. Sigur, ar fi și mai bine dacă s-ar legaliza confiscarea averilor. Altfel e totul ca o mică vacanță. Cui nu-i convine să stea trei ani într-o cameră de hotel, să scrie, să ne uite la TV și să aștepte să se termine ca apoi să-și continue vacanța ăn Hawaii. Dacă pușcăria ar mai fi ce era în vremurile apuse… dacă și-ar mânca bătaie până ar rămâne fără suflu, dac-ar rămâne fără tot ce ar fura, atunci da! Atunci ar fi dreptate.
Dar nu este așa. Până una alta rămânem România: săraci, frustrați, batjocorâți, umiliți, înșelați și prostiți de niște mișei. Suntem niște proști, căci le facem jocul, îi susținem pentru un kg de orez și un litru de ulei. Vai de capul nostru cum am ajuns. Bună era melodia aia pe care mă trezeam dimineața pe la începutul anilor 2000 și care îmi marcase deja întreaga existență: ROMÂNIA, TREZEȘTE-TE! Păi da… mai trezește-te odată că te-au îngenuncheat încornorații ăștia, și te-au bătut, te-au violat… ți-au mai făcut și poze și te-au pus pe youtube! Ridică-te! Recâștigă-ți demnitatea și arată-ți valoarea. Te rog. Am încredere în tine! Pune-i pe boșorogii perverși să joace baba oarba cu politicienii și împinge-i în prăpastie. Răsari din nou pe culmile cele mai înalte ale succesului și fii mioritică, pitorească, porumbesciană, eminesciană, enesciană, brâncușiană… dragă Românie!


Faptele ne definesc

Nu este zi în care să nu am cel puțin un lucru pe care să vreau să îl fac public... și cu toate astea, cu greu găsesc un moment să mai înre...