Despre Adevăr

Voi repeta de foarte multe ori anumiți termeni în mod intenționat pentru a putea fi explicită :).

Argument:
Ieri încercam să explic faptul că de cele mai multe ori vorbim fiecare din perspectivă proprie. Pentru fiecare, adevărul, realitatea... sunt lucruri subiective. Acesta este motivul pentru care și istoria este tratată din mai multe perspective. Nu degeaba se cere și într-o anchetă consultarea părților. Fiecare are dreptul să prezinte „povestea sa”, cu alte cuvinte, fiecare are libertatea/dreptul de a exprima adevărul său. Nu mi se pare corect să definim gesturile, mentalitățile, ideile și reacțiile în funcție de sistemul nostru de valori, atâta timp cât fiecare individ este, prin natura sa, unic, liber... nu este constrâns de societate sau de principii impuse să gândească sau să reacționeze într-o anumită direcție. Astfel, eu consider că adevărul este subiectiv și fiecare din noi are dreptul să și-l exprime. E firesc să reacționăm în funcție de ceea ce respectăm noi înșine, dar mi se pare imoral să cerem celorlalți să aibă aceleași valori și același adevăr.

Teză:
Întâmplarea de astăzi vine foarte bine în continuarea ideii pe care o dezbăteam ieri, idee legată de proprietatea adevărului: ce este, în fond adevărul? Îmi amintesc de vremea când studiam filosofia și analizam silogismele Aristoteliene. Atunci mă rătăceam în „O propoziție este adevărată când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau că nu este ceea ce nu este”. Din păcate acesta este adevărul științific, ce depășește natura ideii pe care încerc să o dezbat. Nu pot folosi acest raționament pentru a explica un lucru atât de profund precum credința, opinia, sufletul (și nu vorbesc în termeni de religie). William James susține că adevărul este legat de utilitate. Cu alte cuvinte, un lucru este adevărat dacă este util. Se pare că nu latura pragmatică mă interesează totuși în momentul de față, având în vedere că analizez cât de adevărate sunt anumite afirmații și afinități... ori chiar reacții. Teoria deflaționistă mai explică valorile acestui termen, însă merge mult prea aplicat pe concret: un lucru este adevărat dacă respectă anumite condiții: X i-a dat în cap lui Y, deci este vinovat. Este adevărat că i-a dat în cap lui Y. Se vede balta de sânge, a fost filmată scena, știe toată lumea, recunoaște și el... dar nu asta mă interesează. Nu vreau lucrurile evidente. Pe mine mă interesează, în fond, ce l-a determinat pe X să-i de a în cap lui Y. Este oare cu adevărat vinovat? Este oare vinovat în totalitate de faptul că i-a dat în cap? Nu cumva are și Y partea lui de vină? Ei bine, cam despre asta este vorba... că adevărul nu este palpabil. Nu doar ceea ce se poate dovedi brut este adevărat, așa că voi depăși de asemenea momentul.

După o foarte lungă și, poate, plictisitoare introducere voi modela discuția pe un exemplu. De ce zic că este grăitoare fapta? Din ea am învățat două lucruri (dacă nu cumva chiar mai multe...): 1. Niciodată să nu îți treci semnătura pe o un lucru de care nu ești în totalitate sigur; 2. Adevărul meu nu este mereu adevărul aproapelui.

Despre ce este vorba... am scris un articol acum ceva timp, în ziar, despre un individ X care a comis o faptă mai mult sau mai puțin demnă de laudă. Ideea este că am primit o sesizare, m-am deplasat la fața locului, am analizat cele două opinii și am scris. Nu pot spune că îmi păsa neapărat de subiect, nu era neapărat de competența mea, în condițiile în care fusesem delegată să mă ocup, în acest caz, de anchetarea unui teren necunoscut. Poate nu mi-am făcut suficient de bine treaba, căci nu mi-a păsat, realmente, decât de adevărul actual, nu de trecutul individual. Am considerat adevărat ceea ce am văzut a fi adevărat: avem în fața mea doi oameni, pe rând: un pârât și un reclamant. Pârâtul nu prezenta prea multă consecvență în idei și, sincer, nici prea multă încredere. La o vârstă destul de exagerată pentru funcția pe care o deținea, cu o istorie destul de controversată (asta cel puțin din adevărurile celor din jur: pârât, „juriu” și alți indivizi ce au intrat în contact, mai mult sau mai puțini credibili ... dar, încă o dată, cine poate fi credibil când vorbim de adevăr și de subiectivism?), nu prezenta o prea mare garanție. Sigur, meseria pe care o am îmi dă libertatea de a fi un fel de „judecător”, dar și constrângerea ori, din alte perspective, puterea de a (hai să o spun franc, că doar nu zic noutăți) manipula. Termenul „manipulare” nu trebuie privit numai în primul sens de dicționar, cel cu o accepțiune pur negativă, căci din câte știu încă nu reușesc să manevrez această tehnică. Mă refer astfel la puterea de a manipula, adică de a mă folosi de anumite detalii pe care să pun un accent mai mare decât, poate, pe altele... și să las lucruri mari într-un plan secund, ca și când ar fi mai puțin important, când, de cele mai multe ori, situația stă exact invers. Cam asta e știrea de  senzație în general. Știre bombă: mare fâs. Nu pot spune că mă caracterizează, dar oricum nu despre asta era vorba.

În orice caz. Revin. Astăzi, după... să zicem... o lună (căci sincer nu știu cât a trecut de când a apărut materialul), m-am întâlnit, într-un context total aleator, cu un membru al familiei pârâtului. Trec peste limbajul total neadecvat, care, dacă stau să mă gândesc bine s-ar putea să întărească și mai mult convingerile că, vinovat sau nu, pârâtul nu era tocmai ușă de Biserică. Această persoană începe să explice cum în vremurile apuse, tatăl deținea o funcție de conducere care i-a dat puterea să facă din Râmnic ceea ce este acum, jumătate de veac mai târziu. Recunosc, din poveste am înțeles cum a dat din coate încă de tânăr, urmărindu-și cu o foame nemărginită interesele. Îmi amintesc chiar aprecierea față de încercările continue de îmbogățire. Vorbim despre o legendă, de care un jurnalist de doi lei a îndrăznit să se ia. Acum revin la adevăr. Este oare plauzibilă ipoteza în care adevărul acestei persoane - că pârâtul a făcut, a dres, a fost cine a fost când încă se afla în deplinătatea fizică și, de ce nu, psihică - reprezintă un pilon în analiză. Desființează oare adevărul în care un individ vine și reproșează o anumită atitudine agresivă și necooperantă? Se intersectează oare undeva cele două viziuni astfel încât să se poată extrage ceva concret? Influențează cumva convingerile personale, încrederea și orice alte elemente ce ar forma adevărul (pe care de altfel nu îl pot nega) fiului, exprimarea unei fapte sau a unui comportament agresiv (ce reprezintă adevărul altcuiva, pe care de asemenea nu îl pot nega)?

Dacă ar fi să ne lăsăm sufletul de fiecare dată să reacționeze și să judece, nu am ajunge oare în situația în care să fim debusolați sau prea egocentrici? Oare adevărul nostru nu limitează  cumva posibilitatea noastră de a ne autoîmbunătăți, de a ne forma, modela continuu? Oare rolul presei nu este acela de a da semnalul de alarmă? Sigur, nimănui nu îi place să fie criticat. Mai ales public. Eu una adesea mă regăsesc în situația în care simt că turbez dacă sunt criticată. Nu știu neapărat să reacționez. Și atunci e firesc să mă apăr... fiindcă știu că adevărul meu este periclitat. Asta este problema. Fiecare om are dreptul să-și susțină motivul. Dar, atunci... încă o dată mă întreb: ce este adevărul și cine, în afară de Dumnezeu, îl poate știi? „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, spune Iisus... dar până la abordarea vieții din perspectivă creștină, avem și noi problemele noastre, umane, pentru care trebuie să existe un răspuns pe pământ, până să vină un răspuns de la Dumnezeu. În această situație... ce ne rămâne?

„Nimănui nu îi place adevărul”, „Adevărul doare”...

 

Spune adevărul, chiar dacă îți tremură vocea.

Poate că atâta timp cât pot spune ceea ce cunosc, chiar dacă este sau nu corect... înseamnă cu nu sunt coruptă. Când vor să schimbe canalul de transmitere a informațiilor din cauza formei mesajului, înseamnă că nu s-a putut corupe. Asta este.