joi, noiembrie 29, 2007

Trece vremea...


Am îmbătrânit. Sufletul mi se pustieşte cu fiecare vorbă, lăsând în urmă trupul tânăr. Sunt iar marcată în faţa oglindei şi nu înţeleg de ce cu fiecare secundă mâinile, părul, zâmbetul, ochii… se schimbă. Mă înstrăinez de corp şi mă trezesc brusc blocată între pereţii pustii ai unui morman de vitalitate. Cum a ajuns sufletul meu inconştient şi încă speriat, într-o asemenea entitate? Fiecare dungă ce-mi străbate palma, fiecare punct roşu de pe chipu-mi crud… orice trandafiriu semn ce-mi învioaie buzele, mă îndepărtează tot mai tare de ceea ce ştiam, de ceea ce credeam ca sunt. Aşa mă trezesc acum un boboc plăpând într-o lume nouă de care nici măcar nu ştiam că există şi descopăr speriată, timpul ce s-a aşternut peste tulpina mea.
Rămân o enigmă. Un necunoscut… chiar şi pentru propria-mi persoană. Nu înţeleg cine îmi manevrează personalitatea până mai ieri incontestabilă. Acum, încerc singură să mă descopăr. M-am rătăcit. Privesc tabloul din faţa mea ce este atât de nedesăvârşit şi totuşi atât de perfect… Creatura aceea al cărui păr negru contrastează cu sclipirea sidefie a ochilor, a cărei piele pare unsă cu un strop de dimineaţă punând în evidenţă buzele arse de ger… Acea fiinţă ce stă în tablou speriată şi mă examinează ridicând braţul firav asemenea unei crengi ce aşteaptă să înverzească, îmi pare atât de străină şi totuşi atât de cunoscută. În corpu-i firav se citeşte o teamă, o protecţie faţă de picioarele-i lungi şi finuţe. Ce creatură!
Dar insistă. Nu-mi dă pace şi se mişcă, da… e un tablou ce mă priveşte … prea insistent. O simt parcă… simt vibraţiile inimii ei, în mine, şi ochii mi se apropie de ochii ei. Privirea fetei din tabloul mişcător… Are o doză de puritate şi recunoştinţă ce-mi trezeşte în ochii minţii imagini din trecut, în care apar eu. Mă regăsesc în ea, în privirea ei, dar nu pot fi eu. Sunt doar un copil, nu pot trăi în trupul gingaş al unei adolescente. Mi-e frică să nu rup ceea ce natura a lăsat pe pământ… Şi mă retrag. Cad.. rămân pe pământ… respir. Trupul ei, chipul ei… imperfecte, nocive dar totuşi imposibil de creat… îmi aparţin. Ce poate face un suflet atât de inconştient şi de pudic, naiv într-o lume sălbatică, necunoscută ce începe încă din ea?

luni, noiembrie 26, 2007

O pagină de jurnal...

Trec zilele... Din păcate nu în timp util. Simt că fiecare secundă ce se scurge, ce trece pe lângă mine, va fi ultima. Mă apropi cu siguranţă de nebunie. Mă aflu într-o continuă stare de panică în care mă scufund inconştient.
Îmi lipseşte şi ultima formă de luciditate. Sunt asemeni unui morman de nisip... Mă deplasez iresponsabil... mă înşir în lume, înfăţişez numai o latură ce nu mă caracterizeatză, după care realizez prostia proprie şi regret.
Tot ce fac, fiecare gest, orice mişcare, mă aduce într-o melancolie grea, mai mult decat atat, mă împinge spre autodistrugere...

Regret fiecare secundă pe care o las să mă ocolească. Nu mai pot nici dormi de stres... mă epuizez şi nu înţeleg totuşi de ce. Da, ştiu că ar trebui să gândesc pozitiv, să fiu optimistă, dar nu pot. Picioarele mă dor, mă apasă greu făcându-mă să mă doresc mai curând oloagă. Pieptul îl simt ca blocat într-o armură grea, o piatră - nu pot respira şi din lipsa aerului mă asfixiez. Mâinile-mi sunt tot mai grele, apasă barbar trunchiul mic, blocat. Vreau să evadez... Şi e numai luni. Mi-e teamă să mă gândesc la zilele ce urmează având în vedere că pe zi ce trece oboleala se acutizează, în loc să îmi dea pace.

Dar, e târziu, e 23:00 (un târziu ce de obicei îmi părea ca ora cea mai bună pentru activitatea mea... dar nu mai pot)... Voi asculta sfatul blând al mamei şi îndrumările protectoare ale tatei... şi mă voi scufunda în pat, încercând mâine să-mi reîncep activitatea.

miercuri, noiembrie 21, 2007

Excursie...




























Week-end-ul trecut am fost împreună cu doamna dirigintă, doamna profesoară de matematică şi doamna de chimie, împreună cu elevii dumnealor, într-o excursie… la munte.
Am plecat sâmbătă, 17 noiembrie, de la ora 8.30 … Prima oprire a fost la Mănăstirea Curtea de Argeş. În drumul nostru spre Braşov, am făcut un popas la Mausoleum, unde am putut urmări un atac de noapte (simulat). Nu ne-am mai oprit pe drum, decât la Castelul Bran, unde, am stat ceva mai mult. De la castel ne-am dus direct în Poiana Braşov. Aici, am reuşit să ne jucăm cu zăpada deja îngheţată şi să intrăm în conflict cu oamenii ursuzi care nu au fost niciodată copii.
În cele din urmă am ajuns după ce soarele a plecat la culcare, la Zărneşti pentru a ne caza. A fost discotecă, au fost distracţii care să ne fure din timp astfel că nu am adormit decât la 7 dimineaţa, fiind nevoite să ne trezim la 8. Din cauza somnului am fost puţin cam iritată dar…mi-a trecut pe parcursul zilei, după un ceai cald oferit de gazdă.
Dacă la dus am pornit pe Câmpulung, acum am mers pe Sibiu.
Furaţi de peisaj, am oprit undeva pe traseu (nu mă întrebaţi că n-am habar unde), într-o pădure îngheţată unde nu puteai să treci fără să observi ciudăţeniile naturii… păcat de frig şi de poveştile cu urşi, ce ne-au determinat să ne întoarcem la autocar.
Am mai oprit la Făgăraş să mâncăm. Dacă tot eram în localitate, am ajuns şi la mânăstirea ctitorită de Constantin Brâncoveanu, respectiv Sâmbăta de Sus.
După câteva ore de mers cu maşina, fără întrerupere, am ajuns la Sibiu unde… era noapte şi ploua, lucru ce ne-a determinat să ne vedem de drum, până când obosiţi, am ajuns acasă.
Este adevărat, nu am spus nimic de peisajele ce ne-au furat ochii, de nebuniile noastre sau orice alte impresii. Am lăsat totul cât mai ştiinţific cu putinţă. Poate în alt articol voi detalia această drumeţie pe care o consider cea mai reuşită din toate la care am participat.



miercuri, noiembrie 14, 2007

Ultima scrisoare...

Dragul meu,

Poate c-ar fi timpul să fiu sinceră şi să-ţi spun deschis gândul ce-mi traversează conştiinţa. Ţi s-a urcat iubirea mea modestă la cap. Te-ai văzut în vârful muntelui, un zeu suprem ce-a pus iremediabilă amprentă pe inima mea. Oare chiar acesta să fie adevărul? Chiar crezi că gândul meu se învârte în permanenţă în jurul fiinţei tale de lut! Ha,ha,ha, ce copil! Mi-a plăcut cum te învârteai convins de victoria ta, în propria-ţi cuşcă şi-ţi admirai orgoliul ros cum dădea târcoale fiinţei moarte.
Dar oare… chiar a fost mai mult decât un gând menit să te testeze? A fost oare mai mult decât o vorbă?! Mă bucur că nu mi-ai lăsat atunci această ocazie, fiindcă probabil m-aş fi pripit mai târziu. Mi-ai respins sentimentele şi m-ai ajutat să îmi îngrop inima, dar nu dragule, nu acum, cum poate crezi, ci cu mult înainte să te desemnezi singur, fără voia mea, alesul… dar nu ţi-am spus, îmi plăcea să te ţin în suspans, să te văd atât de puternic aprins în patetismul ce te caracteriză şi te priveam umil cum te jucai cu propria-ţi prostie.
Mă amuzi, în inocenţa ta prefăcută, nu eşti decât un maestru al deghizării. Eşti nesincer şi simt asta, aţâţându-mi mai tare răutatea. Te-am urât, dar te iubeam totodată. Acum, de la o vreme, te-am şi uitat… trăiesc doar pentru mine, te las în urmă, în orgoliul tău inefabil.
Poţi evada, ţi-am deschis cuşca, m-am plictisit şi eu să joc un rol în sceneta asta ce ne-ar putea plictisi o eternitate. Dor necuprins, rămâi nestins!
Ce să-ţi mai spun? Cred că am cuprins tăcerea, rămâne poate numai o apreciere, dar oricum zadarnică. Te-am admirat destul dar cred că e timpul să te las să zbori! Deci, cuprinde gândul cu aripa ta şi… evadează, porneşte spre un alt cer plin de nori!

luni, noiembrie 12, 2007

Călător prin lume…

Am pornit în lunga-mi călătorie prin veşnicie… Mi-am luat zborul traversând o mare de lacrimi, lăsând-o în urmă, ca pe o umbră dăinuind pururi peste vreme. Mi-am privit speriată braţele ce mă dureau. Spatele-mi suferea o groaznică transformare… In locul în care obişnuiam să-mi îngrădesc visele, s-au înălţat tainic, angelice aripi. Păşeam pe stele şi luna mă veghea, ca un glob de cristal îmi încălzea inima tremurândă.
M-am trezit prea brusc un înger, dar cât am visat această clipă. M-am înălţat şi am profitat de ocazia mult aşteptată, gonind fiecare negură din calea cerului meu.
Eram fericită, însă chaosul nu a rezistat imaginii vindecătoare şi a trimis un potop de dureri ce m-a zdruncinat şi m-a aruncat mai departe de orice închipuire, într-un cimitir inundat al cărui salvator urma să fiu eu. Am devenit astfel războinică neînfricată şi în lupta cu răul, aripile mi s-au umplut de uzură, devenind chiar eu un demon ce calcă peste cadavre…
Lumea despotică a cuvântului nu m-a încântat şi, în jocul laşităţii marcat de lacrimile-mi albe, m-am hotărât să-mi reneg viaţa crudă. Astfel, am coborât din infern şi, din spuma mării şi apusul soarelui, am devenit, un om printre oameni, trăind într-o existenţă tulburătoare.

vineri, noiembrie 09, 2007

Un simplu gând...

M-am minţit, m-am înrămat, o simplă copilă nevinovată, într-un tablou complex, într-un haos ce nu mă reprezintă. Am încercat să scot negura sufletului meu şi s-o arunc, s-o-ndepărtez, s-o trimit la distanţă de orice lacrimă şi orice suferinţă, căci mi-a ajuns simpla tortură de a mă fi născut şi de a supravieţui. Trăiesc pururi sub un intens conflict cu mine şi tot ce îmi rămâne e să cedez. Durerea ce îmi apasă inima nu mă mai poate lăsa să mă zbat printre nuferi, într-un lac îngheţat, să încerc să mă afund prin sticla ce îl acoperă şi aşa, iar, am căzut în camera mea întunecată.Zâmbind am încercat să alung orice greutate din calea mea, am încercat să mă iert şi să îmi complic existenţa cu lucruri simple, dar ştii tu Doamne, numai tu ştii cine sunt eu cu adevărat şi ce e în sufletul meu sfâşiat. Numai tu ştii cum tânjesc după acel cuvânt ce mi se zbate prin minte şi cât sunt de incompetentă şi cât mă strofoc pentru o mustrare. Doar tu, bunule, ştii cum, în sufletul meu războiul Troian a început cândva şi nu are să se sfârşească până când zidurile cetăţii nu au să cadă, dar... cu sufletul meu, cum rămâne? Sunt om, da... şi am adunat în mine toate lacrimile universului şi toate durerile, dar am căzut. Sunt iar înconjurată de tăcere şi mâhnire şi doar eu sunt vinovată, că mă ascund în firea mea.De-aş putea, aş zămisli o lume, în care numai eu să vieţuiesc, în care gândurile să-mi alerge neîntrerupte, în care să nu existe perfecţiune, suferinţă sau căinţă. Sunt o fire slabă, un om incapabil dar cu vise mari, ce se agită mult pentru puţin, dar, asta sunt eu...De fapt, cândva, am fost o stea, dar în viaţa-mi lungă şi monotonă, atinsă de glorie şi plictiseală, am coborât pe pământ, am căzut, am devenit om. Din coasta cerului mi-a fost creată inima şi din rădăcina pământului: trupul. Aşa am răsărit, neiertătoare floare, un boboc închis şi plăpând. Aşa, patetică şi simplă petală mi-este mintea, comoara vieţii-mi neînţelese.Of, dar greu e să fii om, să fii spirit, să trăieşti într-o junglă însetată de puritate... să lupţi când eşti doborât şi, în întristarea ta să ţi se arunce cu o piatră ce ar putea reporni avalanşa ce te macină...Dar, trebuie să accept moartea forţată şi, să supravieţuiesc în continuare, să mă denigrez şi să mă zbat, până când, într-o zi fericită, mă voi rupe şi fiecare petală se va lăsa uşor pe pământul rece şi mă voi întoarce la originea mea, voi fi iar, o stea între stele, pe-un cer fără durere...

miercuri, noiembrie 07, 2007

Bacovia

Zilele acestea la ora de limba şi literatura română l-am studiat pe Bacovia. După ce am analizat câteva dintre poeziile sale am fost provocaţi de doamna dirigintă, să-i scriem acestuia o scrisoare.
Trebuie să recunosc faptul că ideea m-a încântat şi a venit ca o provocare cu atât mai mult cu cât mereu mi-a plăcut stilul acestuia şi m-am regăsit oarecum în versurile sale. Aşadar, mi-am lăsat mintea liberă şi am enunţat următoarea epistolă…

„Mortuar stăpân,

Privesc pe fereastra pictată violet, ploaia ce cade
frenetic în parcul ros de durere şi-ngân cu ea, singurătatea din juru-mi. Parcă
te vad, nepătat, în umbra glasulu-ţi fără ecou, cum te înalţi în amurg şi te
ascunzi printre frunzele ude, aşteptând ca frigul să-ţi aline şi ultima urmă de
sentiment din suflet.
Dar zadarnic te aştept, nu pot invada singurătatea
cavoului tău şi nici nu-mi permit să-ţi zdruncin amorul mort. Decât cu un marş
funebru ţi-as putea prinde stafia, contrastând roşul acesteia, cu albul zăpeziu
al colii ce-mi străpunge mâna.
Te privesc din depărtare, în cimitirul ud, şi
plâng şi eu tremurând, ascultându-ti clavirul mort ce-şi jeleşte groaznic
melancolia. De ce nu-l opreşti? Dar ştiu că m-auzi, şi-n nepăsarea ta râzi
pătat, un cadavru obscur în cuvinte, ironizezi durerea mea. Vreau să te-aud şi
te ascult, însă continui să-mi înjunghii cu aceleaşi flori de plumb,
contemplarea şi-mi ironizezi mâhnirea, despotic glas de gheaţă!
Tremur, căci
te afli în tot ce mă-nconjoară în acest anotimp ud şi laşi în urma ta, strada
mucegăita, trezind disperarea umbrelor ce şi-au pierdut odaia, şi a sufletelor
animalelor moarte de cancerul ce a distrus oraşul. Mi-e frică şi frig. Păşesc
spre un decembrie greu, în care tu-mi inunzi gândurile cu nopţile-ti potcovite
de acelaşi funebru târziu şi aceiaşi plopi ce-ţi stau în cale.
Te regret,
trecător permanent, stafie ce oropseşti străzile pustii ale inimii mele şi-ţi
ascult tăcerea haotică, ce se scurge uşor spre o plumburie eternitate…”

vineri, noiembrie 02, 2007

Iar cu mine în vis...

…Şi iar mi-a apărut în vis, sub aceeaşi formă clară, vrăjindu-mi inima sălbatică… şi-apoi dispărând odată cu venirea zorilor. Ca un fulg, şi-a aşternut uşor chipul peste imaginea mea şi s-a preschimbat în ceaţa ce este dincolo de vise… dar a rămas un semn indescriptibil în noaptea aspiraţiilor mele, mereu la fel, cu acelaşi zâmbet de fier îmi alină aceeaşi inimă supărată şi apoi dispare. Şi-a găsit moartea în trupul meu, în viaţa mea, în simpla-mi existenţă, îşi ascunde nemurirea dincolo de el, valorându-mi cu stupoare fiecare lacrimă scursă, dar o alungă încet, în vise…
Neschimbat se apropie de chipu-mi încremenit, şi-mi vorbeşte, dar urechile-mi sunt slăbite de magia lui şi glasu-i aurit îmi poleieşte mintea buimacă, aducându-mă pe drumul fără întoarcere al speranţei. Şi sper, însă când ochii mi se deschid, el dispare. Locuieşte doar la mine în gând, ameţindu-mi simţurile, lăsându-mă încremenită în faţa aceluiaşi tablou în care suntem amândoi, şi-mi prinde mana…
Pornesc cu mintea zăpăcită de sublimu-mi semn, spre şcoală, sperând într-o revedere. Ochii mi se aţintesc asupra celui din realitate şi se umezesc, fiindcă ştiu că nu vor fi niciodată comoara preţuită de el, ştiu că în univers, fiinţa inocentă se va resemna în glasul şi mâinile altcuiva, căutându-si moartea, ce va rămâne pururi ascunsă în visele mele…

joi, noiembrie 01, 2007

A venit noiembrie...

A căzut şi ultima frunză din copacul vecin… Admir acum, o pustietate cărămizie, îmbinată cu ceaţa grea şi stropii mărunţi ai burniţei. S-a dus toamna… Am rămas pe drumul slinos şi difuz al noroaielor vremii târzii şi noaptea se lasă. Rămâne în urma decât o pată ştearsă a celui ce obişnuia să fie oraşul meu cel vesel, căzut acum într-o iremediabilă dezolare.
A venit noiembrie geros şi trist, aşternându-si mantia de mucegai peste urmele noastre de bucurie, lăsând o pată de mercur în sângele ce e mai rece ca niciodată. Pulsează norii, fragede stele pe pământ, dezvelind încet umiditatea naturii… Şi burniţează mărunt, plânge cerul, aleargă infernal spre o lume concretă, spre un paradis cald ce a plecat dintre noi şi urmează sa-şi vândă visele unui alt univers.
Rătăcitor se învârt frunzele în văzduh şi nedezvăluite imagini apar acum pe cerul oval, dar merg, şi vântul îmi udă aripile. Cu durere continui să păşesc pe scheletul pământului ce a fost verde, şi cu glas de harpă, îngân cantul văzduhului.
Şi merg pe poteca vieţii mele, printre gropile plouate, ce mă înalţă spre cer. Un nor de plumb îmi alină mizantropia, ridicându-mi aripile doborâte de vremea grea şi mă reintegrează în societatea visului meu… Văd parcă, printre norii vizi, umbra duhului ce atinge luna şi păşesc.. m-ascund sub un secular prieten, aşternându-mi toamna în rădăcina eternităţii sale.
Privesc bolnavă cu ochii mici, pentru ultima dată acest miraj ros de cancer şi ftizie… ploaia măruntă îmi scaldă trupul doborât. O frunză ruginită se desprinde uşor de creanga ce a crescut-o şi-mi acoperă molcom trupul ucis de vreme… Epilogul mi-a sfâşiat ultima respiraţie, ce s-a întipărit adânc în ceaţa deasă … ce înconjoară scheletul copacului vecin…

Halloween

Dacă tot este 31 octombrie, este Halloween. Desigur, nu ne aparţine această „sărbătoare” însa aşa este românul, profită de orice ocazie ce se iveşte, pentru a se distra… foarte frumos din partea lui.
De mult am aşteptat aceste 2 ore de engleză pe care doamna profesoară le „sacrificase”, deci am făcut tot ce ne-a stat în puteri să nu o dezamăgim. Astfel, au fost prezenţi medici, zâne, vrăjitoare… Din păcate nu au lipsit nici ţiganii (se putea?!) şi pentru ca ordinea să se poată păstra, am avut prin preajma doi medici şi un jandarm. Surpriza serii? Da.. îmi place să mă numesc astfel, de ce nu ?! Celebrul cuplu Ceauşescu…

Sper să pot aduce pe parcurs mai multe poze…









Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...