Trece vremea...

Am îmbătrânit. Sufletul mi se pustieşte cu fiecare vorbă, lăsând în urmă trupul tânăr. Sunt iar marcată în faţa oglindei şi nu înţeleg de ce cu fiecare secundă mâinile, părul, zâmbetul, ochii… se schimbă. Mă înstrăinez de corp şi mă trezesc brusc blocată între pereţii pustii ai unui morman de vitalitate. Cum a ajuns sufletul meu inconştient şi încă speriat, într-o asemenea entitate? Fiecare dungă ce-mi străbate palma, fiecare punct roşu de pe chipu-mi crud… orice trandafiriu semn ce-mi învioaie buzele, mă îndepărtează tot mai tare de ceea ce ştiam, de ceea ce credeam ca sunt. Aşa mă trezesc acum un boboc plăpând într-o lume nouă de care nici măcar nu ştiam că există şi descopăr speriată, timpul ce s-a aşternut peste tulpina mea.
Rămân o enigmă. Un necunoscut… chiar şi pentru propria-mi persoană. Nu înţeleg cine îmi manevrează personalitatea până mai ieri incontestabilă. Acum, încerc singură să mă descopăr. M-am rătăcit. Privesc tabloul din faţa mea ce este atât de nedesăvârşit şi totuşi atât de perfect… Creatura aceea al cărui păr negru contrastează cu sclipirea sidefie a ochilor, a cărei piele pare unsă cu un strop de dimineaţă punând în evidenţă buzele arse de ger… Acea fiinţă ce stă în tablou speriată şi mă examinează ridicând braţul firav asemenea unei crengi ce aşteaptă să înverzească, îmi pare atât de străină şi totuşi atât de cunoscută. În corpu-i firav se citeşte o teamă, o protecţie faţă de picioarele-i lungi şi finuţe. Ce creatură!
Dar insistă. Nu-mi dă pace şi se mişcă, da… e un tablou ce mă priveşte … prea insistent. O simt parcă… simt vibraţiile inimii ei, în mine, şi ochii mi se apropie de ochii ei. Privirea fetei din tabloul mişcător… Are o doză de puritate şi recunoştinţă ce-mi trezeşte în ochii minţii imagini din trecut, în care apar eu. Mă regăsesc în ea, în privirea ei, dar nu pot fi eu. Sunt doar un copil, nu pot trăi în trupul gingaş al unei adolescente. Mi-e frică să nu rup ceea ce natura a lăsat pe pământ… Şi mă retrag. Cad.. rămân pe pământ… respir. Trupul ei, chipul ei… imperfecte, nocive dar totuşi imposibil de creat… îmi aparţin. Ce poate face un suflet atât de inconştient şi de pudic, naiv într-o lume sălbatică, necunoscută ce începe încă din ea?