Iar cu mine în vis...

…Şi iar mi-a apărut în vis, sub aceeaşi formă clară, vrăjindu-mi inima sălbatică… şi-apoi dispărând odată cu venirea zorilor. Ca un fulg, şi-a aşternut uşor chipul peste imaginea mea şi s-a preschimbat în ceaţa ce este dincolo de vise… dar a rămas un semn indescriptibil în noaptea aspiraţiilor mele, mereu la fel, cu acelaşi zâmbet de fier îmi alină aceeaşi inimă supărată şi apoi dispare. Şi-a găsit moartea în trupul meu, în viaţa mea, în simpla-mi existenţă, îşi ascunde nemurirea dincolo de el, valorându-mi cu stupoare fiecare lacrimă scursă, dar o alungă încet, în vise…
Neschimbat se apropie de chipu-mi încremenit, şi-mi vorbeşte, dar urechile-mi sunt slăbite de magia lui şi glasu-i aurit îmi poleieşte mintea buimacă, aducându-mă pe drumul fără întoarcere al speranţei. Şi sper, însă când ochii mi se deschid, el dispare. Locuieşte doar la mine în gând, ameţindu-mi simţurile, lăsându-mă încremenită în faţa aceluiaşi tablou în care suntem amândoi, şi-mi prinde mana…
Pornesc cu mintea zăpăcită de sublimu-mi semn, spre şcoală, sperând într-o revedere. Ochii mi se aţintesc asupra celui din realitate şi se umezesc, fiindcă ştiu că nu vor fi niciodată comoara preţuită de el, ştiu că în univers, fiinţa inocentă se va resemna în glasul şi mâinile altcuiva, căutându-si moartea, ce va rămâne pururi ascunsă în visele mele…