duminică, octombrie 30, 2016

Sunt fericită când ești fericit!

Este foarte ciudat să mai exprimi ceva într-o lume in care ești continuu criticat. Autocenzura, în acest context, devine asasinul afirmării și al reușitei.
Cu toate acestea, riscând să pic în ghearele ascuțite ale criticilor... pot spune că iubesc oamenii fericiți. Dar așa, la modul cel mai puternic posibil.
Erau vremurile acelea în care să privesc un cuplu fericit, o familie fericită samd, m-ar fi umplut de invidie. Acum privesc la acele sentimente și mă amuz de nimicnicia mea, de cât eram de măruntă.
Cred că-ntre timp am învățat să-mi construiesc oaza mea de căldură interioară în baza tuturor zâmbetelor sincere pe care le remarc în jur... fie ele cu dedicație directă sau doar smulse pasager din alte colecții.
Ce rost mai are îndurerarea? Cândva m-aș fi hrănit cu ea... dar cand viața este și așa prea scurtă și se derulează cu o viteză de neinchipuit... când fiecare clipă se scurge pe nesimțite, și ne trezim in fiecare ieri expulzați deja-ntr-un mâine poate chiar necunoscut... dacă tot e să purtăm prin riduri a timpului amprentă nemiloasă, măcar, zic, să fie un rid de fericire, de zâmbet, de râs.
Cui îi mai pasă dacă râd sau dacă plâng? Cred că doar mie... așa că am să continui să fiu fericită, sincer, pentru fiecare fericire din jurul meu.
Greșesc oare?

marți, octombrie 18, 2016

Confuz

Încă o dată aici. Acțiuni repetitive formează un întreg. Este un fel de perpetuum mobile, în care eu încalc orice regulă a firescului... și cu toate astea reușesc mai mult. Dar, oare, chiar trebuie?
Sunt atâtea pauze în gândirea mea logică...și știu cât de enervant și neinteresant este abstractul, în care oricine spune orice, și totuși nimic constructiv. Într-o lume în care informația este infinit superioară timpului, probabilitatea ca undeva, la capătul unui fir, cineva chiar să fie interesat de aceste elucubrații este aproape nulă.
Și cu toate acestea, trebuie să înșir pe foaie, să ofer tensiunii interioare o formă, s-o îmbrac într-un cuvânt și să o trimit la plimbare.
Sunt șocată până la epuizare de modul în care sunt smulse acțiunile trecutului și arse cu praf de pușcă mult prea ieftin. Devoalarea filmului mă înnegrește mai tare decât mi-aș fi putut imagina vreodată. E ca și cum aș fi valsat cu o cămașă de noapte din in, umplută în golul său de vaporii fierbinți ai iluziilor mele. Îmi dau seama că m-am amăgit mereu... și confuză, uimită, marcată chiar, mă-ntreb ce mai este realitatea. Unde am fost atâta timp? Când nu mă pot întoarce la nimic din mine, la nimic din ce-am trăit....
Am coborât într-o stație de tramvai, luându-mă după culoarea blocurilor, fiind sigură de șina ce m-a purtat acolo... dar la destinație am constatat că mi-am uitat geanta și că eram, oricum, în tramvaiul greșit. Problema este că nu-i mai știu numărul... și că nu-l voi mai vedea vreodată.
...
Păcat de frumoasele peisaje prin care m-a purtat.

duminică, octombrie 09, 2016

Puțin, sau chiar deloc

Mă întreb... oare tu ce simți?
Eu nu mai știu. Eu doar mai pot...
...și uneori nici măcar atât.
M-am înconjurat de un preaplin ce-mi dă dureri de stomac
și grele arce de preagol.
Chiar de-am zâmbit și sunt ok,
e drept,
că sunt.
Sunt bine,
numai că uneori,
din mult prea mult senin...
mi-e dor.
Și când mi-e dor, mă zvârcolesc,
și simt cum universul tot
în golu-i infinit și sec...
... mă înghite.

Nu am nevoie de nimic,
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu simt.
Sunt bine-n general,
dar chiar și-așa,
patetică și fără ritm,
purtată de un cer preaplin,
mă zvârcolesc cu-n suflet gol,
și mă sufoc în mii de rânduri,
că-i toamnă
și aș da orice...
... pentru puțin și chiar nimic
din tot.

luni, octombrie 03, 2016

Noi începuturi

Un nou început, într-un cadru vechi... ce, în fond, este atât de familiar încât mi-era imposibil să nu caut priviri uitate cândva din preaplin. 
M-am întors în timp... spre a-mi mai da o șansă. Nimic important nu s-a schimbat: sunt stăpânită de aceeași energie creatoare de altădată, doar că acum nu vă mai opri. Acum numai trecutul îmi mai poate pune piedică. 
Nu zic nicio clipă că este ușor. E greu... dar sunt conștientă că orice lucru important se face numai cu efort. Dacă nu doare, nu contează.

Uneori mi-e dor, mi-e frig, mi-e frică... dar totul merge înainte. Sunt uși ce se așteaptă a fi deschise și zăvoare ce se doresc acționate. Știu că în timp tensiunea va dispărea. Știu că vocile din mintea mea vor amuți... iar atunci nu voi mai căuta priviri pe coridoare înghețate, iar drumul de întoarcere prin noapte nu va mai avea mirosul de altă dată.
A trecut puțin, dar se simte ca o veșnicie. 
Azi m-am întors înapoi... și am căutat.
Mâine voi merge înainte și nu voi mai privi spre ieri.

Ajunge.

Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...