Confuz

Încă o dată aici. Acțiuni repetitive formează un întreg. Este un fel de perpetuum mobile, în care eu încalc orice regulă a firescului... și cu toate astea reușesc mai mult. Dar, oare, chiar trebuie?
Sunt atâtea pauze în gândirea mea logică...și știu cât de enervant și neinteresant este abstractul, în care oricine spune orice, și totuși nimic constructiv. Într-o lume în care informația este infinit superioară timpului, probabilitatea ca undeva, la capătul unui fir, cineva chiar să fie interesat de aceste elucubrații este aproape nulă.
Și cu toate acestea, trebuie să înșir pe foaie, să ofer tensiunii interioare o formă, s-o îmbrac într-un cuvânt și să o trimit la plimbare.
Sunt șocată până la epuizare de modul în care sunt smulse acțiunile trecutului și arse cu praf de pușcă mult prea ieftin. Devoalarea filmului mă înnegrește mai tare decât mi-aș fi putut imagina vreodată. E ca și cum aș fi valsat cu o cămașă de noapte din in, umplută în golul său de vaporii fierbinți ai iluziilor mele. Îmi dau seama că m-am amăgit mereu... și confuză, uimită, marcată chiar, mă-ntreb ce mai este realitatea. Unde am fost atâta timp? Când nu mă pot întoarce la nimic din mine, la nimic din ce-am trăit....
Am coborât într-o stație de tramvai, luându-mă după culoarea blocurilor, fiind sigură de șina ce m-a purtat acolo... dar la destinație am constatat că mi-am uitat geanta și că eram, oricum, în tramvaiul greșit. Problema este că nu-i mai știu numărul... și că nu-l voi mai vedea vreodată.
...
Păcat de frumoasele peisaje prin care m-a purtat.