miercuri, decembrie 31, 2014

Ce-am avut şi ce-am pierdut ... în 2014

În ultima perioadă am simţit de multe ori că am inspiraţia necesară conceperii unui număr extrem de însemnat de materiale pentru blog... însă duc lipsă de energie. Aşa că de fiecare dată am ajuns în situaţia de a abandona orice proiect pe care mi l-am propus şi de a mă afunda în mediocritatea mea.

Totuşi, cum este finele anului şi cum în mai puţin de 14 ore îi vom îmbrăţişa strâns pe cei dragi ai noştri bucurându-ne că ne-a mai prins încă un an nou împreună... am să fac bilanţul lui 2014, urmărind efectiv ceea ce mi-am propus cu exact un an în urmă (vezi aici)

Aşadar îmi propun ca în 2014:
- să urmăresc fiecare film ce apare... ca la final de an să fac, într-adevăr, acel top 10.
Da... am urmărit foarte multe filme noi. Pot spune că le-am văzut pe APROAPE toate. Mi-au scăpat numai cele ale căror titluri nu au fost pe placul nostru, sau care erau horror sau thriler.
Rectific. Uitandu-mă acum pe lista filmelor apărute îmi dau seama că nu am văzut nici măcar a zecea parte. Aşadar ... nu mă pot pronunţa.

- să  mănânc mai puțin
În prima jumătate a anului este posibil să se fi împlinit această dorinţă a mea. Continuarea a fost mult mai dramatică însă. Cântăresc mai mult cu aproximativ  17 kg faţă de momentul în care am scris această rezoluţie.
- să citesc mai mult
Nici aici nu cred că am excelat. Am citit mai multă presă... mai multe articole şi tâmpenii. La capitolul romane, în schimb, am păstrat media prestabilită.
- să fac măcar un lucru memorabil
Asta am făcut. M-am angajat, am făcut o serie de cursuri pe care mi le-am dorit de muuult... şi am legat prietenii importante. Plus, încă lucrez la cel mai memorabil lucru pe care l-aş fi putut face. Finalitatea e în 2015, dar cel mai mare efort l-am depus în 2014 aşa că presupun că se pune.

- să cânt mai mult
Probabil am cântat mai mult... în cor. Dar cam atât. În rest nu m-a prea scos talentul afară din casă.
- să-mi înving nou instalata frică de oameni
 Am făcut progrese. Tot nu sunt unde aş fi vrut, la capitolul acesta... dar e un început.
- să îmi scriu toată lucrarea de licență
Terminată de muuuult.

- să reușesc ceea ce nu am reușit anul acesta ... și care mi-a adus multă suferință...
 Finalitate în ianuarie...dar ce a fost mai greu, zic eu, a trecut.
- să ies mai des cu prietenele
Aici pot spune că stau mai prost ca anul trecut. Am ieşit ieri... am mai ieşit de câteva ori tranzitoriu, cu ceva timp în urmă. În rest nimic.
- să mă vait mai puțin
Nu cred că se va întâmpla vreodată.
- să ajung la mare
Nup. Al doilea an la rând. Deja devine deprimant. Condiţia nu mi-a permis. Daaar! Am ajuns la munte! Se pune?
- să pot vorbi cursiv franceza...
Haha... am avut un început grozav. Apoi, cum toate minunile ţin 3 zile... s-a dus.
- să scriu mai mult
Am scris foarte mult :)))... dar nu ce aş fi vrut. Totuşi, am scris muuult mai mult.
- să scriu studiul...
Studiul? L-am abandonat de mult. Nici nu mai ştiu unde e schiţa, în ce sobă o fi ars ori la ce gunoi o fi ajuns. Vai de capul meu.
- să pot salva ceea ce a constituit terenul de formare a copilăriei mele...
:(


Mda, per ansamblu pare că nu am făcut nimic anul acesta. Am lucrat, am studiat, am mâncat, am dormit, am vomitat, am stat degeaba... dar în mare măsură, deşi nu am făcut ce mi-am propus, mă declar mulţumită. A fost un an extrem de greu, cu foarte multe încercări, însă cu tot la fel de multe reuşite... şi până la urmă asta este tot ce contează, nu?

Acum, de la 2015 cer doar linişte sufletească. Îmi doresc o viaţă mai plină de zâmbete, energie să pot schimba scutece fiind cât mai entuziasmată... şi multă sănătate. Atât. În rest nu mă mai interesează nimic. Ce vrea Dumnezeu să-mi ofere, primesc cu toată căldura.


Iar vouă, cititorilor mei, vă mulţumesc pentru fidelitate, înţelegere şi răbdare. 
Astfel vă doresc un 2015 plin de realizări, iubire, căldură sufletească, sănătate şi încredere!!!
LA MULŢI ANI!

duminică, decembrie 21, 2014

Ce înseamnă Revoluția pentru tine?

An de an, decembrie de … decembrie, ne amintim de libertate, credință și luptă. Pentru români, decembire echivalează libertății. Pe 1 decembrie 1918 am căpătat identitate națională, pe care ne-au jerpelit-o anii.
După jumătate de veac de subjugare, în 16 decembrie 1989, vestul extrem al țării a oferit prima jertfă de sânge, primele picături de sacrificiu pentru un viitor mai bun. De atunci și până la Crăciun, românii s-au aliniat Europei revoluționare, au lăsat în urmă orice fel de smerenie față de cuvintele Psalmistului (Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi – Psalmul 50) și au decis că e vremea să își ia soarta în mâini, să nu se mai lase călcați în picioare și să viseze la blue jeans și ciocolată belgiană.
Nu știu dacă morții revoluției s-au gândit neapărat la capitalism. Nu știu dacă asta și-au dorit, dar presupun că au vrut să aibă libertate: de gândire, de circulație, de exprimare. Ce a urmat? Iliescu. Degeaba au apărut ziare cu tiraje fragmentate, cancanerii de prost gust și zeci de firme de băuturi carbogazoase, degeaba s-a dat libertatea importului, astfel că românul și-a permis o pereche de blugi Levi Strauss second hand sau o grămadă de gadgeturi chinezărite. Ceva din mine îmi spune că martirii noștri au murit pentru mai mult de atât. Familiile lor au rămas vitregite. Copii orfani pretutindeni, lacrimi vărsate pentru ei.
Mă distrează teribil când aud că în Vâlcea a fost revoluție... când aud că sunt câteva person(u)alitati care primesc lunar indemnizație de revoluționari pentru că au trecut de pe un coridor pe altul. Aceea nu a fost revoluție. Aici nu s-a tras niciun glonț. Totuși, unii își șterg obrajii rumeni și groși cu amintirile bieților proști care au murit degeaba.
Eu nu eram nici măcar în schițe la Revoluție. Când cerul se înroșea sub praful de pușcă străin, când frații se omorau între ei, eu nu eram nici fum. Frații mei erau prea mici să-și amintească ceva. Doar mama mi-a povestit cum stătea în sufragerie în genunchi rugându-se la bunul Dumnezeu să-l oprească pe tata din expansionismul lui stupid, să-i taie elanul și să nu poată ajunge la Timișoara. Din fericire, rugăciunile i-au fost ascultate, iar tânărul și nebunul meu tată a fost azvârlit din mașină și trimis acasă... să-și vadă de nevastă și copii. Asta a fost revoluția la Vâlcea. Dacă el ar fi apucat să plece, eu nu mai scriam acest text acum.
În orice caz... an de an, din 16 decembrie, zi de zi, timp de o săptămână, românii care în 89 erau conștienți  de lumea înconjurătoare sărbătoresc. Pentru fiecare din ei înseamnă ceva. Eu mă uit la documentare, ascult bătrâni ninși, cu lacrimi în ochi... cum povestesc. Eu nu știu, nu cunosc, nu înțeleg. Pentru mine sunt povești. E ca un obicei: de Crăciun văd Singur Acasă 1,2,3 la ProTV an de an, ascult Paula Seling ridicându-și ochii la ceruri, poate din greșeală mă izbesc și de Lerul lui Hrușcă... și împodobesc bradul cu Fuego și cu maică-sa. Ei bine, așa cum fac aceste lucruri an de an, așa, înainte de Crăciun mă uit la Revoluție. Dar nu înseamnă nimic. Aud o grămadă de anticomuniști declarați cum aclamă... dar ei nu au murit la Revoluție, ei nu au avut nici măcar curajul să încerce să moară. Nu, majoritatea au stat în casă, la căldurică (câtă avea fiecare pe vremea aia) și, în cel mai fericit caz, ascultau la România Liberă cum îl împușcă pe Ceaușescu. Și poate că e bine că a fost așa. Oare?
Pentru noi, pentru nouăzeciști, toate acestea sunt povești. Pentru ei, pentru ignoranți... sunt tot povești. Dar ce a fost Revoluția cu adevărat și ce înseamnă? Doar cei ce acum aprind lumânări gropilor comunale, care varsă lacrimi pentru soții sau copiii măcelăriți... doar cei ce au fost acolo și au simțit mirosul carnagiului, au văzut cum i-a cruțat Dumnezeu când poate erau siguri că nu vor mai ajunge acasă. Doar aceia pot ști cu adevărat ce înseamnă Revoluția. Pentru cei ce au simțit diferența, pentru cei ce au sperat și au crezut... pentru ei a fost revoluția. Pentru noi, capitaliștii din născare... e doar un obicei de Crăciun. Oare vom ajunge și noi să facem revoluția noastră? Vom putea și noi lupta pentru o soartă mai bună?

Pentru tine ce înseamnă revoluția? Ce făceai la Revoluție?

miercuri, decembrie 17, 2014

Lumină prea multă...dar nu în suflete

Zilele astea sunt pusă pe critici faţă de conducerea locală, aparent. Pentru mine sărbătorile de iarnă sunt perfecte... şi nu îmi place să văd niciun fel de imperfecţiuni.
După ce în articolul precedent m-am legat de luminiţe şi de economia stupidă pe care chipurile ar face-o primăria, acum pot nota că am constatat cu stupoare că, pe o vreme extrem de senină şi luminoasă, ziua în amiaza mare, anumite străzi ale Râmnicului umpleau buzunarele celor de la Electrica inutil. Cum? Prin ţinerea unor reţele întregi de iluminat aprinse. Se mai întâmplă, toţi mai lăsăm becurile aprise, dar ... fratele meu, pe cinci străzi (numai câte am observat eu), o zi întreagă?

Mai mult, azi am intrat în panică la ora 10 când m-am uitat la ceasul din centru (care şi aşa a luat-o razna de ceva timp, sunând la fiecare 15 minute), care arăta 12 fără zece. Cred că a enervat pe cineva atât de tare încât l-a deconectat. Sau poate funcţionează pe baterii 777. Sau a ieşit din garanţie.

Ne-a stat ceasul :)). Nouă sau domnului primar. Hee hee...
Sau acum, dacă domnul preşedinte s-a urcat la ceruri, nu trebuie să mai meargă nimic calumea? Or fi mai marii preocupaţi cu jelitul sau nu mai au timp de noi în încercarea de obţinere a ciolanului?

duminică, decembrie 14, 2014

Luminiţe de criză


După o săptămână de terapie intensivă şi ceaiuri fierbinţi, mi-am făcut curaj să ies la o plimbare de seară cu iubitul meu soţ, pentru o ultimă aventură de iarnă în doi şi jumătate.
Surpriza serii a constat în aceea că deşi mă aşteptam să văd o feerie de culoare, am găsit un peisaj relativ deprimant. Nu ştiu ce economie încearcă Primăria Râmnicului să facă, nu ştiu în curtea căror politicieni s-au mutat îngeraşii, moşii ori celelalte figurine de la Tribunal... şi totodată nu ştiu unde sunt instalaţiile de pe bradul de anul trecut, dar acum totul este sărăcăcios şi de prost gust.
Calea lui Traian nu mai este la fel de frumoasă ca în anii trecuţi. Centrul s-a restrâns la zona ceasului şi atât. Au dispărut multe din scenele amenajate anii trecuţi. Totuşi, nu înţeleg cum se poate ca ledurile din brad să dispară. Nu ştiu cine a gândit "design"ul din centru. Brad verde şi strâmb, îmbrăcat în ... verde... cu două dungi galbene. Parcă ar fi fost gândit pentru naţionala Braziliei. Doar că la un nivel de lumea a III-a.


Interesant e că au dispărut toate instalaţiile frumoase, albastre şi albe de pe arterele centrale... şi au fost înlocuite de altele uzate şi în dizarmonie: apar nişte combinaţii urlătoare, de-a dreptul hidoase, de galben, roşu şi violet. E trist.
Îmi lipsesc câteva din părculeţele amenajate strategic din zone precum Nord şi Traian. Nădăjduiesc că anul viitor va veni cu mai multă culoare şi mai mult bun gust.

Acum nu pot decât să sper că anul viitor va exista şi o persoană mai inspirată căreia să-i pese şi de aspect, nu doar de "respectarea unei tradiţii" aşa, în doru lelii.

Sincer, mi-a fost şi jenă să fotografiez ceva. Ar fi derutantă involuţia.
Aşa că am să las un articol fără culoare şi de prost gust. Aşa cum e şi oraşul nostru acum.

miercuri, decembrie 10, 2014

La o ceaşcă de... iarnă!

E decembrie... am depăşit deja prima jumătate a postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne aflăm în plin anotimp al iertării, al meditaţiei şi regăsirii de sine... peste tot ceaţa hibernală naşte frisoane ale conştiinţei. Un felinar aburit, o vitrină împodobită şi un copil îmbujorat, atârnat zâmbitor de câte un părinte grăbit. Poate nu zăpadă... poate nu polei, dar sigur ceaţă. Sigur copaci goi, seri matinale, dimineţi întârziate şi oameni grăbiţi. Toate acestea formează peisajul perfect al începutului de iarnă. Decembrie - frig.
Şi totuşi, totuşi iarna este un minunat anotimp al contemplării, al regăsirii de sine, al iubirii de aproapele. Iarna, printre mesele bogate în fibre vegetale, prin înfometarea de cruditate şi canibalism, prin renunţarea la plăcerile noastre meschine... iarna se presupune că ni se oferă posibilitatea meditării la tot ceea ce ne formează pe noi ca oameni, la tot ce ne deosebeşte de suratele noastre patrupede şi la tot ce încă mai avem timp să mărturisim, schimbăm şi iertăm. Sunt multe amintiri ce-mi străfulgeră conştiinţa iarna. Sunt mulţi fulgi rătăciţi şi multe grămezi de zăpadă ce încă mi se mai păstrează în conştiinţă. Un parc, un lac îngheţat, o barcă. Toate iarna se personifică, prind viaţă şi aşteaptă naşterea, aşteaptă iertarea, aşteaptă recunoaşterea.
Iarna înţelegem că suntem oameni, şi în această calitate adesea greşim. Ne lăsăm mânaţi de multe porniri caracteristice. Dacă nu ar exista aceste greşeli, dacă nu ar exista trăirile pătimaşe ori imboldurile nejustificabile... nu am fi cu nimic diferiţi de mediul ambiental. Dumnezeu ne-a dat puterea şi libertatea de a greşi, tocmai pentru ca noi să ne dezvoltăm conştiinţa, puterea şi libertatea de a ne recunoaşte greşelile şi a ne căi. Atunci când vieţuim, atunci când omenim, atunci dăm frâu liber celor mai frumoase - chiar şi în forme stâlcite - reacţii şi trăiri. Când iubim aprins, când plângem din suflet, când ţipăm şi suferim, când ne doare carnea pe noi şi ne strigă sângele în vene, când temperatura creşte atât de mult încât aproape că-l evaporă, lăsând în urmă dâre grena... atunci ştim că trăim.

Sufletul, într-adevăr, ne anim[a]ează. Prezenţa sa exagerată reuşeşte să ne ridice până pe cele mai înalte culmi ale fericirii şi, deopotrivă, să ne afunde în cele mai adânci depresii. Pentru un om ce se lasă condus de latura sa emotivă, chiar şi numai pentru o clipă, orice acţiune poate deveni fatală.
De multe ori sunt emise judecăţi nerealiste de persoane ce privesc din exterior un plâns "mult prea" dramatizat, fără a fi înţeles fundamentul. Nu puţine sunt situaţiile în care oameni din jur reacţionează împinşi de duhul impulsivităţii spre direcţii mai greu de înţeles. Acestea sunt situaţiile în care fondul interior al unei realităţi exterioare ar fi bine să se retragă şi să nu emită judecăţi. În fiecare suflet activat, în fiecare suferinţă manifestată, în fiecare dragoste animată... există un mic spiriduş care îşi revarsă magia şi face ca raţiunea să dispară. Nu este un păcat trăirea intensă, iubirea până la refuz, ori distrugerea interioară de dragul unei pasiuni... Nici chiar veşnicul îndrăgostit Eliade nu reuşeşte să înţeleagă cum dragostea, cu tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste (Nuntă în cer). Toată viaţa m-am autoschilodit sufleteşte în căutarea unei pasiuni atât de ucigătoare ca aceea eliadescă. Trăirea în infinit nu este pentru oricine, nu-i pentru un suflet călâi, raţional, regăsit în pasiuni de vară. Dragostea extremă aparţine sufletelor ce speculează frigul, cerul, noaptea, stelele şi gheaţa, sufletelor ce reuşesc să încălzească în zborul lor orice iarnă, oricât de rece... şi să însufleţească orice toamnă, oricât de bacoviană.
E greu de înţeles cum iarna pare atât de persiflată de atâţia muritori hibrizi. Iarna cu greu mai poate fi considerată un anotimp când e îngropată în atâta artă, atâta dragoste, atâta trăire. În iarnă, într-un staul rece, focul cel arzător s-a umanizat. Deificarea s-a realizat în sens retrovers. Un Dumnezeu a coborât printre oameni şi s-a dat pe sine oamenilor. A început să trăiască. Iarna presupune o jertfă din pasiune, o dragoste mai greu de înţeles, pe care fiecare ardere interioară ar putea-o percepe în limitele cognoscibilului personal, individual.


Şi iar revine mirosul clopoţeilor. Toate aceste amintiri ale unor trăiri pătimaşe par poveşti la o ceaşcă de vin fiert. Se simte mirosul scorţişoarei disipat printre fulgii de nea. Se simt zborurile întrerupte ale păsărilor zgribulite. Iarna doar cugetul mai zburdă liber. Acum e vremea când suntem îndemnaţi să iubim pasional, să trăim intens, să iertăm orice şi să dăruim din suflet.
Pe cap am iarnă, în suflet am primăvară eternă (V. Hugo).
Nimic nu-i mai frumos ca iarna-n parc.

luni, decembrie 01, 2014

La mulţi ani, Români!

Astăzi este ziua românilor... al treilea an consecutiv în care pierd parada. Sunt tristă. Nu simt nimic special care să mă facă să conştientizez data. Deşi mi-am propus încă de ieri să scriu un text emoţionant despre România mea şi despre speranţa schimbării... acum sunt lipsită de inspiraţie. Nu am ieşit deloc din casă astăzi. Frigul şi ... contextul... m-au ţinut captivă. Azi n-am privit România decât de pe fereastră.

Toată ziua am lucrat pentru facultate. Mâine am un examen. De-abia aştept să treacă anul acesta să scap şi de licenţă şi să mai văd încotro mă mai îndrept. Cine mă aude poate râde cu poftă de mine. Nu mă vait de dificultate, căci nu întâmpin astfel de probleme, dar mă vait de monotonie, plictiseală şi repetiţie. Aşteptarea mă oboseşte mai rău decât acţiunea în sine.

 Nu prea am chef de mare lucru. Ieri la opt şi ceva am picat ca moartă. Am adormit, m-am trezit, pentru ca în final să adorm la loc. Mă simt extrem de obosită. Parcă fiecare zi devine mai apăsătoare, cu atât mai mult cu cât acţiunile devin mai agresive. De ieri am fost nevoită să deszăpezesc maşina. A fost ploaie de gheaţă la Călimăneşti. Azinoapte a nins şi în Râmnic. E depus un strat fin, pudrat, suficient pentru a transforma pământul într-o imensă gogoaşă.

 Mi-e cam foame. Trebuie să revin la învăţat... dar cel mai rău mi-e somn.

La mulţi ani, românilor! La mulţi ani, Unire! La mulţi ani!

luni, noiembrie 17, 2014

Habemus Imperator

Am stat ieri până aproape de miezul nopţii să urmăresc reacţiile. Radiam de bucurie. Eu şi probabil milioane de tineri care au luptat pentru ţara şi viitorul lor. Este pentru prima dată când cu adevărat sunt mândră de generaţia mea, când recunosc că am curaj să privesc înainte. Nu ştiu dacă e vorba de rigoarea nemţească, de spiritul puternic sau un altceva, dar am avut încredere şi sper să nu îmi fie înşelată. Văd cum s-a metamorfozat Sibiul. Văd cum în 25 ani ţara a devenit o epavă. S-a furat tot ce putea fi furat.  Mă bucur să văd că totuşi nu ne-au fost furate sufletele! Mă bucur să văd că ne permitem să decidem viitorul nostru. Aveam nevoie de un om care să lupte independent pentru binele ţării... şi mai puţin pentru cel personal.

Acum aş vrea să văd că eforturile acelor tineri frumoşi din diaspora şi din ţară, care au ieşit în stradă, sunt fructuoase. Aş vrea să cred că pe Ponta nu-l va mai prinde 22 decembrie în fruntea Guvernului. Aş vrea să cred în dizolvarea Parlamentului. Politica românească ar trebui să se transforme în politica poporului căci, pentru prima dată în 25 ani, s-a dovedit că tinerii nu mai pot suporta nedreptatea. Ne-am săturat toţi de politică şi de politruci. Vrem dreptate pentru toţi. Vrem corupţie zero... vrem să trăim într-un stat de drept.

Chiar şi ei, membrii de partid... chiar şi ei se tem. Când puhoiul de oameni revoltaţi striga în faţa sediului de campanie al PSD, am trăit emoţiile decembriste. Un Iliescu scos prin spate, un Ponta morcovit şi un Dragnea negru de supărare. Sunt conştienţi că majoritatea vor ajunge să-şi îmbrăţişeze fraţii de partid în puşcării... Se va face dreptate!

Sunt fericită şi încrezătoare. Îmi place să cred că în sfârşit copilul meu se va naşte într-o Românie a lucrului bine făcut. Nădăjduiesc că aşa va fi!

Felicitări popor! Felicitări domnule preşedinte!

vineri, noiembrie 14, 2014

Fiţi români responsabili!


Dragi români de pretutindeni,

Ştiu că nu reprezint vreo autoritate competentă pentru ca vorba mea să vă influenţeze prea tare, însă îmi fac datoria de cetăţean responsabil care vrea să trăiască într-o Românie ce la ora actuală se află pe marginea prăpastiei.
Îmi este sincer frică pentru soarta ţării. În primii ani de după revoluţie eram mult prea mică pentru a putea înţelege ce se întâmplă în jurul meu. Eu nu cunoşteam decât spaţiul meu ludic, imaginarul în care lumea trebuia să fie perfectă. Nu mai ştiu care era percepţia mea asupra perfecţiunii la acel moment, însă prin spectrul copilăriei îmi imaginam că fiecărui om ar trebui să îi revină libertatea morală şi materială de a-şi putea întemeia o familie, de a o putea întreţine printr-un trai decent, de a putea avea copii, a le oferi o educaţie şi a transmite mai departe minime valori umane.
Mai târziu am început să înţeleg ce înseamnă politica. Nu la Iliescu 3, poate nici la Băsescu 1... dar de ceva timp am început să simt pe propria-mi persoană implicarea acestui malefic mecanism politic în viaţa noastră privată. Nu e mult de când am realizat că banii sunt cei ce decid pentru noi, sau mai exact de când am realizat că în absenţa lor suntem nevoiţi să facem sacrificii mult mai mari în toate domeniile vieţii. Ahtierea teribilă a politicienilor şi a grupurilor politice după putere a fost de fiecare dată în detrimentul oamenilor de rând care nu au avut aspiraţii meschine ci şi-au dorit dreptate, libertate şi un trai decent. Sunt convinsă că nu suntem puţini cei ale căror doleanţe se regăsesc în această afirmaţie.
Au trecut mulţi ani de când tot sperăm la o schimbare... pe care totuşi nu o încurajăm. Nu ştiu dacă este vorba de frică sau de neînţelegerea fenomenelor. E drept, există o tendinţă generală în mecanismul psihic uman, o chestiune moştenită de la fraţii noştri de regn, de a merge mereu cu turma. Uneori e greu să ieşim în evidenţă, e dificil să ne manifestăm individual şi să răzbatem, dar trebuie să încercăm. Primii paşi sunt cei mai grei, iar dacă direcţia este suficient de convingătoare, mulţimea ne va urma.

Suntem pe ultima sută de metri. În doar câteva zile ni se va decide soarta. Nu ştiu de ce, însă emoţiile mă năpădesc cumplit. În ultima vreme am reuşit să-mi pierd răbdarea, să dezvolt sentimente contradictorii şi să intru chiar în panică la gândul că ne aşteaptă poate cea mai grea perioadă, în cazul în care nu suntem responsabili. De obicei presentimentele mi se adeveresc. Poate de aceea sunt şi atât de îngrijorată. Mă uit în jurul meu şi văd o mulţime de oameni trişti. Sunt familii întregi care nu-şi găsesc de lucru, oameni care sunt apţi şi vor să lucreze însă nu au unde. Am şi neşansa în acest moment crucial de a trăi într-un judeţ vitregit de politic. Rata şomajului este mult mai mare decât aceea declarată. Sunt valuri întregi de şomeri ai anilor de criză 2010-2011 care acum trăiesc doar ei ştiu cum, fără speranţe prea mari că se va schimba ceva. Aceştia sunt tăiaţi de pe toate listele, sunt aproape morţi. Ei nu mai există nicăieri, decât pe listele de votare. Statul nu îi mai înregistrează pentru a putea susţine că a scăzut şomajul. În realitate e colosal!
La celalalt pol se află tinerii absolvenţi de liceu. Unii nu au reuşit să treacă examenul maturităţii, alţii l-au trecut însă fără posibilitatea de a-şi urma vocaţia. Oricine orice ar spune, dacă eşti bun nu înseamnă neapărat că ai viitorul asigurat. Ba dimpotrivă. În această ţară mori cu inteligenţa de gât şi cu diplomele în buzunar. Nu te ajută nimeni.
Mai rău este că aceia de sus... indiferent cum au reuşit să se impună... au uitat de cei de jos. S-au zbătut puternic pentru sine, au depăşit condiţia economică degradantă prin furturi şi minciuni, reuşind să-şi distrugă sufletul. Ei nu mai pot privi în jos, spre milioanele de oameni care nu mai au nicio speranţă. Ne consideră idioţi... şi pe bună dreptate că suntem. Suntem nişte idioţi că mergem cu aceleaşi structuri de partid, că votăm în continuare nişte cuvinte împrăştiate şi nişte atitudini de mahala. Noi nu avem nevoie de oameni care să ne mintă frumos... căci din păcate cu himere şi cu minciuni nu ne putem creşte copiii. Avem nevoie de o conducere care să realizeze că ne dorim să nu mai fim proşti. Vrem să depăşim această condiţie.
Eu una nu mai vreau să mai aud de creştere economică şi de excedent bugetar... căci vă rog să mă credeţi că nu îl simt. Dacă e să fi reţinut şi eu un lucru din facultate de la orele de economie... acela este că se poate vorbi de creştere economică numai atunci când simt acest lucru în buzunarele mele. Putem vorbi de excedent când ţara e înfloritoare, nu când e pe jumătate moartă, în recesiune tehnică. E îngrozitor! Uitaţi-vă în familiile voastre. Simţiţi creşterea economică? Aveţi toţi locuri de muncă şi măcar salariile pe care le meritaţi? Vă permiteţi să mergeţi într-un magazin şi să luaţi tot ce aveţi nevoie sau poftă fără să vă gândiţi că veţi fi nevoit să strângeţi din dinţi mai târziu? Da? Atunci vă felicit, înseamnă că pentru voi sistemul merge cum trebuie... şi atunci mă întreb unde am greşit eu, familia mea şi restul de câteva mii, sau chiar mai mult, de familii care se gândesc cu groază la perioada ce va să vină.

Dragi români... din ţară şi din diaspora, dacă este atât de bun sistemul actual, dacă trăim într-adevăr într-o ţară prosperă... de ce sunt atâţia tineri nevoiţi să lucreze în străinătate pentru a se întreţine şi a-şi întreţine familiile? De ce sunt cozile atât de mari la indemnizaţii de căldură, şomaj şi la ajutoare sociale? De ce este corupţia atât de înfloritoare? De ce nu ni se dau bonuri la magazine şi acceptăm fraudele fiscale? De ce închidem ochii şi ducem atenţii medicilor? De ce nu primim medicamente în spitale? De ce ne mor rudele pe capete în urma unor neglijenţe ale sistemului? De ce suntem trişti? De ce suntem bolnavi? De ce nu ne permitem să mergem la operă, teatru sau cinema aşa cum ne-am dori? De ce nu ştim ce este acela concediu? De ce nu ne primim salariile la timp? De ce mâncăm lapte lungit cu apă sau fiertură de orez când dăm bani pe el? De ce nu îşi permit micii comercianţi să aducă pe piaţă produse de calitate? De ce sunt atâţia oameni care cerşesc pe stradă? De ce plâng atâţia bătrâni la colţuri? De ce, de ce, de ce? Vă întreb... oare chiar e atât de eficient sistemul acesta cu care noi vrem să mergem în continuare? Oare este normal ca o ţară de asemenea dimensiuni, cu resurse de toate felurile, să fie vândută chinezilor, ruşilor, americanilor şi oricui altcuiva? E normal ca pădurile noastre să aparţină Universităţii Harvard şi casei regale engleze? Noi ai cum mai rămânem? E normal să devenim sclavi vânduţi în propria noastră ţară? Până când vom mai accepta lucrurile acestea?
Se vorbeşte de unitate... şi totuşi suntem rasişti şi xenofobi. Vrem unificare dar nu putem accepta în fruntea ţării un om născut în ţară dar cu origini ceva mai sănătoase decât ale noastre. Noi nu am fost niciodată conducători. Noi la origine suntem ciobani, agricultori şi ce mai vreţi voi...dar nu conducători. Noi suntem petrecăreţi, suntem delăsători, suntem comozi. Avem nevoie de rigoare, indiferent că ne place sau nu.

Eu una m-am săturat să aştept să se schimbe ceva de la sine, fără să iau atitudine, fără să mi-o doresc. Nimic nu se face de pe o zi pe alta, dar pentru a se putea întâmpla ceva deosebit este necesar să permitem acest lucru. De aceea, dragi români, vă îndemn cu inima deschisă şi cu toată sinceritatea... ba chiar vă implor, MERGEŢI LA VOT! Votaţi responsabil, gândindu-vă la familiile voastre. Nu ştiu câţi aveţi copii, câţi mai aveţi părinţi... dar ştiu că toţi aveţi un viitor înainte, la fel ca mine. Vă rog, haideţi să îmbrăţişăm schimbarea, haideţi să ardem regimul actual, să scăpăm de clasa politică plină de corupţi şi să ne luptăm pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri!

Duminică, 16 noiembrie 2014, aş vrea să fie o zi care să intre în istorie ca momentul de început al schimbării noastre. Aş vrea ca în câţiva ani să văd mai mulţi oameni la muncă, mai mulţi copii la joacă şi mai multă culoare în sufletele noastre.
Dragi români, votaţi responsabil! Îmbrăţişaţi schimbarea!

joi, octombrie 30, 2014

Cum îşi bat unii joc de ce a mai rămas din valorile noastre


Am vrut de multă vreme să mă pronunţ, dar am preferat să mă abţin. Am zis că în acest moment ce ar trebui să fie ceva mai liniştit pentru existenţa mea, nu are niciun rost să mă agit. Totuşi, nu! Suntem în plină campanie electorală. Duminică (2 noiembrie 2014)  mergem să ne exercităm dreptul la vot. Trec peste faptul că nu avem niciun candidat curat, niciun lider evident care să se remarce prin puterile sale. Sunt câteva figuri care poate, cu mai multă susţinere şi cu un ochi închis ar merita funcţia, dar oricum au şanse limitate. Şi ştiţi ce? Până când să mai închidem ochii? Este evident că ne aflăm, încă o dată, în situaţia de a merge la urne numai pentru a avea o ştampilă lipită pe spatele cărţii de identitate. Este evident că nu avem ce schimba cu opţiunile actuale. Toţi au scheleţi... sau poate chiar cimitire... în spate.
Prin natura mea şi dată fiind pregătirea pe care încerc să mi-o formez, am tendinţa de a ierta. De fapt, acesta este un mare handicap al românului. Suntem împăciuitori şi fiindcă oricum ne calcă toţi în picioare, ne retragem uşor şi lăsăm să treacă. Până când, fraţilor? Am spus de atâtea ori că ţara asta frumoasă, o ţară pentru care se rostogolesc în mormânt un Decebal, un Eminescu, un Brâncuşi sau un Porumbescu... o ţară pitorească plină de valori, ţara unor ţărani simpli, muncitori, credincioşi... această ţară este subjugată şi călcată în picioare de nişte nonvalori, de nişte barbari care au câştigat prin delăsarea unor oameni simpli.
Românul a fost mereu un om bun. De-asta s-au ridicat câte unii pe spatele românului. Şmecheria, hoţia şi manipularea s-au ridicat împotriva românului de rând care îşi vedea săracul, mai mult sau mai puţin liniştit, în continuare, de oile sale. Bun. Am făcut o introducere cam lungă şi vă răg să mă iertaţi. Aceasta este România noastră frumoasă! Nu aceea pe care încearcă să ne-o unească un plagiator, un hoţ sau o blondă.
Am fost acuzată de mai multe ori că aş avea o anumită apartenenţă politică. Da, din punct de vedere istoric şi cultural am simţit mereu o atracţie faţă de o filosofie politică pe care nici măcar membrii respectivului partid nu o mai cunosc. Aşadar se anulează. Partidul pe care l-aş susţine, din păcate, este mort. Traseismul politic centrist-fundist este valabil astăzi pentru orice partid. Nu am găsit nici măcar un om politic care să mă reprezinte, deci cu atât mai mult nu un partid. Stăm cu toţi în umbra unor incompetenţi cu buzunare gigantice care nu se mai satură de furat.
Şi totuşi... până acum am tăcut. M-am mai exprimat pe alocuri...dar tot domol. Am înghiţit toate atacurile politice din ultima perioadă. M-am uitat cu scârbă la politruci care se împroşcau cu noroi numai în speranţa că astfel vor minimiza gunoaiele din ograda proprie. Am asistat la un meci de box continuu, plin de lovituri care mai de care mai impresionante... şi totuşi, toate, înscenate. Fiecare adversar a ştiut la ce să se aştepte. Nimeni nu a fost luat prea tare prin surprindere. Locurile vulnerabile erau mult prea evidente.
Ne-am străduit în atâtea rânduri să ne alegem un candidat, un favorit. Am pornit de la ideea răului mai mic şi am ajuns să ne dăm seama că fiecare are în spate o Sodomă. Am privit cu scârbă gunoaiele din campanie, jocurile de scenă, denigrările subite şi tot ce a mai venit. Am privit cum diverşi candidaţi s-au arătat de-a dreptul imbecili, considerându-ne pe noi mai cretini decât suntem... am văzut un Ponta care, dincolo de milioanele motive pe care mi le-a dat să îmi doresc să îl antipatizez, s-a găsit să îmi pozeze în creştin. Încerca să ajungă la inima electoratului simplu, frumos, curat, pur românesc, prin intermediul unor pretexte de-a dreptul jenante: într-o ţară ortodoxă, Klaus Iohannis nu poate fi preşedinte întrucât are altă profesiune de credinţă. M-am amuzat apoi, cu mult sarcasm, pe seama imaginilor ce împuiaseră facebookul, cu un Ponta monahizat. S-a găsit el marele apărător al credinţei! Nu e prost băiatul... Ştie că avem o ţară protejată de Dumnezeu. A văzut cozile infernale ce se formează la moaştele sfinţilor şi cum bisericile devin neîncăpătoare de sărbători. Ştie că suntem atât de săraci şi de bătuţi de soartă încât singura noastră speranţă rămâne Dumnezeu. Într-o lume în care statul nu ne asigură nimic, nici măcar un loc de veci la sfârşitul vieţii, o lume în care trebuie să plătim şi apa care cade din cer, o lume atât de infectă încât trebuie să îmbogăţim buzunarele parlamentarilor în timp ce noi nu avem ce pune pe masă... e firesc ca singura noastră speranţă să rămână Providenţa. E firesc să ajungem să ne rugăm pentru minuni, să aşteptăm ca sfinţii să facă ordine şi să-i alunge pe cei care nu se mai satură de furat!
În orice caz, nimic nu m-a provocat şi nu m-a iritat atât de tare precum ultima veste. Cum îşi poate permite acest impostor, plagiator şi mincinos cu figură de Micky Mouse să îşi bată chiar în halul ăsta joc de noi?
Am auzit, întâmplător, că ultima găselniţă a PSD-ului este icoana Părintelui Arsenie Boca, pe spatele căreia scrie "Sfinţit - Votaţi PSD!". ???????????????????????????????
Nu găsesc nici onomatopee, nici cuvinte potrivite pentru a exprima ceea ce simt acum. Nu înţeleg. Efectiv, nu înţeleg cum îşi pot permite să fie atât de mizerabili! Un partid care este descendent din comunism, un partid care, în 28 noiembrie 1989, a omorât pe acest om, acest sfânt care nici nu are nevoie de recunoaşterea BOR pentru a se ridica deasupra întregii ortodoxii româneşti, un sfânt la care întregul popor are evlavie... Cât de ticălos poate fi acest partid să se folosească şi de ultima valoare a românului simplu??? Părintele Arsenie Boca nu ar fi acceptat nici într-un milion de ani să îi fie asociată imaginea mamonei. Chiar nu au nici măcar o limită?
Ne-au fost călcate în picioare toate valorile: morale, intelectuale, sociale, culturale, economice, politice... acum şi spirituale? Noi chiar nu mai avem dreptul la nimic? Cât vom continua să ne mai afundăm în temniţa aceasta? Până când ne vom mai lăsa martirizaţi politic de nişte torţionari fără suflet, de nişte oameni care şi-ar omorî şi propria mama pentru bani şi putere, de nişte monştri ahtiaţi după putere şi aur. Acum chiar cred că profeţia lui Ioan se împlineşte: fiara roşie cu chip de miel se arată!
Românilor, până când vom mai trăi în mizerie şi sărăcie? Până când ne vom mai lăsa omorâţi prin spitale de anumiţi medici dezinteresaţi, şperţari sau măcelari? Până când vom mai alege să votăm găleţi şi pixuri? Uitaţi-vă puţin în interiorul vostru, uitaţi-vă în jur... gândiţi-vă la ce vă doare, gândiţi-vă la ceea ce vă doriţi şi nu puteţi avea... şi acum gândiţi-vă la ce veţi face duminică. Ştiu, timpul este mult prea scurt. Suntem confuzi şi ameţiţi. Avem nevoie de puţină muncă de cercetare şi de autoconvingere. Încotro ne îndreptăm? Ne mai lăsăm manipulaţi şi fraieriţi? Oare chiar suntem atât de slabi...?
SĂ NE FIE RUŞINE CĂ AM LĂSAT ASEMENEA SCURSURI SĂ AJUNGĂ SĂ CONCUREZE PENTRU BINELE NOSTRU!

joi, octombrie 23, 2014

De toamnă

 Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de linişte

...
De fiecare dată când plouă tomnatec şi cerul este acoperit de nori cenușii, când atmosfera miroase a frunze uscate şi a prospeţime... mi se face dor de grădiniță sau de plimbările lungi prin campusul de la MV. Atunci ploua mereu... şi eu, doar cu şorţul de un alb imaculat... şi câteva cărţi în braţe... mergeam agale spre un alt laborator. Uneori simt că mi-am ratat cariera în ziua în care printre lacrimi am semnat lichidarea. Ştiam că nu fac bine... dar mă autodeterminam să cred că fac asta pentru a avea ce-mi doream atât de mult. Ştiu că balanţa a fost înclinată corect, ştiu că dragostea unui suflet ce se dezvoltă în tine depăşeşte orice piedică şi remuşcare...dar viaţa oricum nu este niciodată aşa cum o visăm...
... acum văd norii plumburii şi-o pânză de păianjen în gard. Mai cade câte-o frunză arămie din bolta vecinilor, aşa cât să mă trezească. Să nu cred că urmăresc un simplu tablou. Şi păsările rătăcite zboară frenetic. Nici ele nu ştiu încotro.
Tu dormi... dormi suflet împăcat şi visezi la viaţa ce va să vină. Visează, puiule, acum cât încă mai poţi, cât încă ţi-e visul ne-ntinat, căci va urma o vreme când doar în vis vei mai putea contura speranţe.

luni, octombrie 13, 2014

M-am săturat de politruci!

Fraţilor... m-am săturat de pălăvrăgeli politice.
M-am săturat să trăiesc într-o ţară de parşivi, de idioţi şi de susţinători ai lor.
Mi-a ajuns cuţitul la os. Cel sătul se ţine cu mâinile de burtă şi face pe grozavul în timp ce flămândul e prost şi nu are voie să scoată două cuvinte.
Trăim într-o ţară ce nu ne mai plăteşte existenţa...
... într-o ţară plină de intelectuali, de doctori plagiatori şi incompetenţi, de profesori slab pregătiţi dar cu pretenţii de respect...
... într-o ţară în care trebuie să iertăm bieţii politicieni din funcţii care nu fac nimic decât să ne promită. DA MAI DUCEŢI-VĂ ÎN MAMELE VOASTRE! Voi cei ce faceţi şi voi cei ce susţineţi şi încurajaţi aşa ceva... nu ştiţi ce înseamnă foamea, ce înseamnă durerea, ce înseamnă să nu aveţi unde să mergeţi acasă, ori să nu aveţi ce pune copiilor pe masă. Voi ştiţi cum este România noastră? A muritorilor de rând care trăiesc de pe o zi pe alta aşteptând să-şi primească salariile de la nişte angajatori care doar promit, a celor ce nu îşi permit luxul de a visa la ziua de mâine şi ajung să dea mai mult pe medicamente decât primesc... a celor ce caută locuri de muncă şi deşi au studii acceptă joburi ce nu necesită calificare şi se mulţumesc cu salariul minim pe economie.
SĂ VĂ FIE RUŞINE tuturor celor ce încurajaţi astfel de comportamente şi nu luaţi atitudine.

De când e drept să nu avem aspiraţii? Să ştim că nu vom avea pensii... că nu ne vor lăsa măcar să ajungem la pensie că ne îmbolnăvim de inimă până atunci. De când e corect să ne despărţim familiile pentru a putea supravieţui? Familiile ne pleacă în afară că aici nu mai au nicio şansă de a-şi câştiga nici măcar pâinea cea de toate zilele. Ne pierdem onoarea, ne pierdem curajul, pierdem tot. Suntem reduşi la tăcere de nişte inculţi, nişte imbecili, nişte hoţi, nişte şmecheri care ştiu exact cum să manipuleze "prostimea"! Noi, în viziunea lor, suntem prostimea! Aşa am ajuns. Murim pe capete. Ne pierdem sufletele. Suntem depresivi şi o ducem îngrozitor.
Şi ei ne spun nouă că au făcut pe mama lor să o pieptene. Chiar aşa oligofreni suntem? Şi mai sunt unii care ne interzic să vorbim. Vă trimit şi pe voi în mamele voastre să fiţi muritori de foame, să aveţi cuţitul la os, să nu vă puteţi ţine copiii în facultăţi, să vă mai văd dacă mai puteţi susţine ce susţineţi şi mai puteţi reduce pe cineva la tăcere când îşi exprimă minima părere. Să vă fie ruşine!


Şi aşa... de final... de când într-o ţară normală un om ce doar citeşte ziarele sau se uită la ştirile de la ora 5 ori îşi bea cafeaua de dimineaţă pe Antena 3 este îndreptăţit să se considere expert în chestiuni de jurnalism, Mass-media sau relaţii publice? Faceţi-vă fraţilor treaba în domeniile noastre şi nu vă mai consideraţi experţi în ceva ce nici măcar nu ştiţi cu ce se mănâncă. Când veţi avea studii de specialitate, lecturi de profil sau publicaţii în domeniu voi accepta să îmi predaţi mie. Până atunci reţineţi-vă măcar intenţiile de a face pe docţii.

miercuri, septembrie 17, 2014

Bacovia și Dumas... care este legătura?

Azi am avut o zi destul de bizară... plină de emoții combinate și trăiri încrucișate. Nu am prea înțeles mare lucru din starea mea de spirit de azi. Dacă stau să mă gândesc bine, azi ar fi fost ziua de naștere a bunicului meu, ar fi făcut 84 ani. Din păcate are deja 16 de când nu mai simte mirosul aerului proaspăt de toamnă... De asemenea, ar fi fost ziua celui ce mi-a patronat gândurile și mi-a creionat trăirile din timpul adolescenței: ziua lui Bacovia. Din fericire, pot spune că per ansamblu nu am avut o zi tocmai rea ci, dincolo de caruselul emoțional, am întreprins doar acțiuni favorabile. Cu întristări și reveniri... cred că și faptul că am citit ultimele 100 pagini din cartea lui Al. Dumas - fiul: Dama cu camelii a contribuit la înnourarea mea sufletească. Îmi plac din ce în ce mai mult dramele. Am observat acest amănunt bizar: de când am reușit să depășesc adolescența am prins un gust teribil pentru acest stil ce înainte îmi provoca plictis și poate chiar dezgust. Acum sorb cu multă implicare orice poveste reală, orice fapt de viață, orice urmă de trăire. Cu cât mai intensă, cu cât mai complicată... cu atât mai savuroasă.


femeii căreia educația nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări care o duc spre tărâmul binelui ; aceste cărări sunt durerea și iubirea. Astfel, nu trebuie să disprețuim femeia care nu este nici mamă, nici soră, nici fiică, nici soție, ci să arătăm indulgență față de cei pe care dorințele pământești i-au pierdut.

joi, septembrie 11, 2014

Septembrie... in sufletul meu

Dintotdeauna luna septembrie a fost una din preferatele mele. Încă o dată primesc vești bune în septembrie...

So... don't wake me up when september ends!

Sa fie septembrie mereu!

vineri, septembrie 05, 2014

Și afară plouă, plouă...

Nu m-am putut abține. Zilele astea am fredonat continuu refrenul melodiei ăsteia:



Mă distrează teribil.
În rest, ce pot zice? În ciuda aparențelor și a insistențelor contrarii ale celor din jur, mie tot îmi place toamna... și tot am cele mai frumoase amintiri pe vreme posomorâtă! Nimeni nu poate lua asta :).

miercuri, septembrie 03, 2014

Trecutul suntem noi

Vin momente în viață când dacă privești în urmă realizezi că ai trăit atât de mult... de intens... și totuși atât de solitar. Mereu ai trecut singur prin toate. Oamenii sunt niște variabile: într-o clipă întregul nostru univers gravitează în jurul lor, pentru ca în clipa următoare să se piardă cine știe prin ce galaxii îndepărtate. Totul ține de clipă. O zi, o lună și chiar un an nu înseamnă nimic. La fel de repede se șterg, la fel de puțin valorează atunci când se transformă în trecut... și nu rămâi cu nimic, decât cu niște fiori ciudați care te cuprind când își amintești, cu imagini clandestine ce se derulează ca într-o peliculă cinematografică și cu o melodie pe fundal. Ai încheiat atât de multe capitole. S-au închis atâtea uși... acolo unde cândva îți depozitasei toată speranța.

Adolescența este atât de frumoasă. Nu îmi vine să cred că am gonit-o în grabă. Am fost într-un permanent conflict cu sursa inspirației mele existențiale. Frumusețea, tinerețea, independența, reușita... toate stau și mă privesc din trecutul adolescentin pe care mi-l uram la vremea sa. Cât de ciudată și deformată era oglinda în care mă priveam atunci... și ce dor îmi este să mă mai întorc o zi. Să regăsesc oamenii dragi, să fiu rebela pasională cu părul lung și 48 kg. Acum îmi place să cred că nimic nu s-a schimbat... că sunt doar cu vreo 5 kg mai matură, dar nu despre asta este vorba.

... e vorba că viața nu stă pe loc. Nu ne întreabă de două ori. Pentru timp noi nici nu existăm. Suntem infimi. E foarte important gustul pe care ni-l lasă amintirile și melodia ce se derulează în timpul fiecărui capitol. Dacă trăiești intens e bine. Important e ca la final să putem privi înapoi și să zâmbim. Să facem timpul să tresară, să înțeleagă că am existat.


marți, septembrie 02, 2014

we all have that one friend who...

Ați cunoscut vreodată persoane care oricât de tare v-ar enerva la un momentdat și oricât de mult ar contrazice prin gesturi dorințele voastre personale ... tot vă sunt simpatice? Să știți că aveți a face cu oameni pe care nu îi interesează ceva ce vă interesează pe voi, să vedeți de la o poștă că nu au cine știe ce cultură, mai fac și gafe teribile... și totuși să vă rămână simpatice? Să vă amuze stângăciile sau prostiile respective? Să nu știți dacă să vă plângeți de milă sau pur și simplu să abandonați proiectul.
De regulă așa sunt prietenii noștri. Cred că asta înseamnă prietenie... să-l iubești pe celălalt în ciuda faptului că e un idiot  socially unadapted.

.. și dacă nu ai acel prieten.. probabil că ești chiar tu :)).

luni, septembrie 01, 2014

Tu cum sărbătorești intrarea în Noul An?

Nu multă lume oferă vreo importanță deosebită zilei de astăzi. De ce să pozez, nici eu nu am oferit. Totuși, așa realizez ce înseamnă omul, firea noastră animalică, gregară... orientată preponderent spre mulțime, alinierea la tradiții și trenduri etc. etc. etc.
Dacă astăzi ar fi fost 1 ianuarie... majoritatea străzilor erau libere în această zi, populate doar de bieții funcționari de la 416, nevoiți să strângă urmele unui homo petrecărețus lipsit de maniere, bun simț și respect față de societatea în care trăiește. Mulțimea confetiilor, a paharelor de unică folosință împrăștiate și a sticlelor de șampanie cu urme de alcool de proastă calitate ar fi populat până la refuz drumurile. Pe șosele dominante ar fi fost femeile... ar fi fost printre singurele zile din an în care toți cei doi-trei pietoni rătăciți și probabil bulversați ar fi primit prioritate. Liniștea ar fi domnit pretutindeni. De muncit munceau doar cei nefericiți și artiștii.
 Așa este de 1 ianuarie, așa este de anul nou... de sărbătoare.

Totuși, este 1 septembrie. Nu e anul nou chinezesc să urmărim parade. Este anul nou bisericesc. Mă uit în jur și aud drujbe, ciocane, oameni ocupați. Mă gândesc la tot ce am făcut eu azi, la tot ce aș fi făcut de „anul nou”, la lipsa extravaganței sau măcar a noutății hainelor cu care sunt îmbrăcată. De afară nu vine miros de sărbătoare ci doar de fum, murături proaspăt puse în borcane, hasna scoasă la uscat și indiferență. De ce ne-ar interesa să celebrăm această zi dacă nu este considerată liberă, dacă nu au ieșit comercianți în stradă cu mici expirați și bere răsuflată, dacă nu e nici măcar un concert de manele sau un foc de artificii? Cui îi pasă?

Așa realizez cât suntem de superficiali. Îmi amintesc acum doi ani când eram la Cluj și dis de dimineață m-am îmbrăcat cu haine mult mai puțin neglijente decât cele pe care le-am îmbrăcat azi și am plecat împreună cu familia în „pelerinaj” la una din cele mai frumoase așezări monahale de pe teritoriul țării noastre: Mănăstirea Nicula. Schimbarea anului Bisericesc a fost primită de mii de oameni, care mai de care mai acoperiți și mai dornici de mântuire. Modești, liniștiți, evlavioși... primeau Duh Sfânt. Glasurile celor peste zece preoți prezenți acopereau întreaga întindere. Din verde și albastru văzduhul devenise aur.
A fost singura dată când am ținut cont să celebrez anul nou bisericesc. Acum degeaba mă gândesc, căci azi, în loc să țin această zi măcar cu minimul creștinesc, am stat în pat, cu laptopul în brațe... și am lucrat de zor la un proiect important. Nici nu am ținut cont că e sărbătoarea ortodoxiei. Nici nu am realizat ce zi este până mai adineaori când m-am uitat la ceas și am văzut data.

Dacă era 1 august, cu siguranță aș fi știut. Aș fi celebrat. Nu religios, ca pentru Sf. Vasile. Poate nici nu m-aș fi dus la citirea moliftelor, dar cu siguranță aș fi considerat că e zi mare.

Recunosc, sunt o ignorantă.
Tu cât de ignorant ești? Cum ai sărbătorit 1 septembrie?


sâmbătă, august 30, 2014

De ce Făt Frumos a fost sabotat

Găsesc plăcut faptul că am prietene care mă roagă să le răspund în scris, pe blog, anumitor probleme... nu sunt un filosof și nici nu am cine știe ce experiență de viață grozavă, dar am câteva idei de împărtășit. Mulțumesc celor ce mă încurajează să mai scriu, chiar dacă în ultima vreme m-am cam culcat pe o ureche. Așadar articolul acesta este răspuns despre întâlnirile fericite și nefericite în viață, adresat prietenei mele Iulia.

Se întâmplă uneori să întâlnim oameni cu care să formăm o conexiune extraordinară, aproape celestă, fără a cunoaște măcar acel om. Un fel de „dragoste” sau „prietenie” la prima vedere. Am mai citit și eu diverse studii și am înțeles că unii autori consideră fenomenul acesta un fel de regăsire a unui partener dintr-o viață anterioară.

TOTUȘI, conform statisticilor, aceste relații nu se vor materializa niciodată. Vor fi doar niște întâlniri fericite în intersecții cu direcții opuse. Prea puține sunt cazurile în care există o finalitate, și cu atât mai mici sunt șansele ca aceasta să fie fericită.

Acum abordând problema altfel... sunt momente în viață când poate găsim astfel de persoane ale trecutului și în drumul nostru. De multe ori ne lăsăm ghidați de fantezia perfecțiunii și, deși știm că nu vom avea niciodată niciun fel de relație, credem orbește că ni s-ar potrivi perfect. Credem că am putea avea viziuni comune, pasiuni apropiate... interese similare.

...

Și așa purtăm cu noi regretul neșansei. Dăm vina pe soartă pentru lipsa sincronizării și ne complacem cu gândul că trăim o proastă glumă karmică. Totuși, ce-ar fi dacă am avea ocazia să ne apropiem de „sortitul eșec”? Oare dacă am avea posibilitatea să ne conturăm singuri destinele, persoana respectivă ar mai fi cu adevărat modelul idealului? Am putea spune că da. Ei bine, eu cred că nu. Sunt oarecum convinsă că Dumnezeu (asta ca să nu vă mai plictisesc cu Providența) ne ferește cu un scop de anumiți oameni așa ziși perfecți, și ne pricopsește cu jumătăți imperfecte... cu jumătăți care nu ne ascultă chiar toate balivernele pe care le debităm, cărora nu le pasă chiar atât de mult dacă roșul pantofilor se asortează sau nu cu acela al gentuței... care se strâmbă din când în când atunci când nu avem dreptate și poate chiar se mai enervează când stăm cu orele la telefon. Poate că jumătatea noastră imperfectă ciofăie la masă. Poate este neatentă și ne murdărește ușor. E posibil ca aceasta să nu aibă cele mai alese maniere în public și să nu fie fascinată de vernisate, de operă sau de teatru... să nu suporte prietenele noastre bârfitoare sau să stea prea mult în fața televizorului la meci când noi am vrea să ne uităm la un film romantic. Pe deasupra te trezești că mai și sforăie, nu știe să schimbe un scutec și își lasă ciorapii împrăștiați prin toată casa... vai cât de multe imperfecțiuni prezintă acela pe care soarta ni l-a adus înainte. Poate că a fost o glumă proastă... am zice. Noi, femeile, am fi tentate să credem că ne-am pierdut Făt Frumosul și ne-am trezit, după un somn ca al Frumoasei Adormite, lângă un *căpcăun verde, gras și urât mirositor.
De mică m-a fascinat problema asta. Niciodată nu am înțeles care e faza cu femeile și Făt Frumos. Mi se pare un personaj atât de plictisitor! Și ca să revin și să contextualizez... imaginați-vă acel om pe care îl considerați perfect: printr-o minune aveți ocazia să îl cuceriți și să vă fie „ursit” în locul „căpcăunului”. Vă treziți că domnul perfecțiune nu este nimic altceva decât un egoist narcisist, poate manierat până la grotesc, plictisitor peste măsură. SAU, este exact cum vi l-ați imaginat: prietenos, vesel, zburdalnic... dar obsedat sexual. Nu îl interesează nici cine ești, nici ce ai făcut, ce pasiuni ai, ce talente... ce hobby-uri. Nu îl interesează nici măcar unde ai fost sau de unde vii. Tot ce vrea e să te vadă goală. Atât. SAU un alt Făt Frumos... prietenul perfect: you name it... plin de vicii descoperite ulterior, la fel de neinteresat de orice ar putea ține de casă... și poate și cu un trecut în urmă...
... și lista poate continua.

Ideea mea era următoarea... oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par. Teoria mea se aplică în egală măsură celor ce suspină după Ilene Cosânzene rătăcite pe cai sălbatici. De cele mai multe ori oamenii după care nutrim sunt doar aparența dată de micile imperfecțiuni ale firii noastre. Sunt himerele imaginației noastre bolnave, sunt imaginea unui ideal pe care ni l-am creat mai mult mai mai puțin conștient... și care întâlnește similitudini.
E trist când realizezi adevărul... dar atunci revii cu zâmbetul pe buze, mulțumești Cerului că te-a ferit de un eșec și-ți îmbrățișezi cu și mai multă dragoste partenerul imperfect, pentru care mai mult ca sigur și nu ești jumătatea ciuntită și chinuită să formeze un întreg. Pe principiul reclamei la bere... nimeni nu-i perfect. Imperfect este perfect. Cred că o lume de oameni perfecți ar fi de-a dreptul plictisitoare.
De-asta nu m-au fascinat niciodată poveștile cu prinți. Rigoarea castelană mi s-a părut mereu mult prea anostă pentru mine. Un blond perfect decupat din revistă, cu trăsăturile perfecte... un prinț manierat și fără defecte... a reprezentat mereu plictisul în persoană, pentru mine. Asta îmi amintește puțin de romanul lui Jane Austen, „Pride and Prejudice” (Mândrie și prejudecată).
Oamenii sunt diferiți tocmai pentru a fi capabili să formeze doar cu anumite persoane un sincron.

Dacă nu ai lângă tine un om perfect, mulțumește-i lui Dumnezeu... mai mult ca sigur a știut mai bine decât tine de ce aveai nevoie. Nu trebuie să plângi pentru șansele ratate. Nu au fost să fie.

Gândurile bune se materializează

Foarte multe așa zise „coincidențe” și reacții întârziate la gânduri de mult nutrite... e ciudat modul în care toate lucrurile vin atunci când te aștepți mai puțin, când credeai că nu mai există speranțe sau chiar când uitasei complet acele doleanțe.
Personal nu cred în coincidențe... acesta este și motivul pentru care sunt convinsă că totul se întâmplă în viață într-un anume moment cu un scop. Providența știe mult mai bine decât noi, muritorii de rând, cum se vor așeza lucrurile și chiar dacă ne-a fost lăsat un liber arbitru, Adevărul absolut cunoaște exact direcția în care îl vom orienta. Trăim uneori visele copilăriei într-un moment apus... și totuși le savurăm cu aceeași plăcere. Maturitatea ne face mai goi, dar în fiecare există o urmă a omului pur de la început, trebuie doar să îi lăsăm ocazia să se exprime.

În fiecare zi avem parte de minuni... și de ispite.
Universul nu ne trimite lucrurile atunci când le vrem...ci atunci când ne sunt benefice!

PS: La mulți ani sărăbătoriților patronați de Sf. Alexandru!

miercuri, august 13, 2014

Fără titlu

Am ajuns la concluzia că viața este un lung șir de ocazii pierdute, de momente irosite, cuvinte nerostite și, dimpotrivă, vorbe aruncate fără milă.
Trăim în fiecare clipă resturile momentelor precedente, pășind în ritm constant pe umbrele unor viitoare acțiuni. Doar noi știm încotro ne îndreptăm, și uneori chiar nouă ne este greu să stabilim cu exactitate direcția. Fiecare nouă inițiativă ne duce mai departe, spre un ceva mai mult sau mai puțin cunoscut. Mai devreme sau mai târziu înțelegem ordinea lucrurilor și intenția pe care a avut-o Providența.

vineri, iulie 18, 2014

Mare cât inima mea...

Nu mă mai supăr... nu mai are rost. Fiecare contracție rătăcită e un semn că gândurile mi-au alunecat încă o dată. Inima pulsează același sânge încărcat de poluarea umană mult prea nocivă din jur.
Totuși, e bine când mai există un moment de respiro. Fiecare semn, cu atât mai mult unul palpabil, mă împinge să cred. Să sper. Să vreau.

Fiecare om e egoist. Toți putem privi realitatea numai prin ochii noștri. Există o singură perspectivă, un singur adevăr: al fiecăruia în parte. Mai rău este când empatia nu ne permite nici măcar să înțelegem cât de mult rănesc cuvintele pe cei din jur. O mână întinsă spre ajutor, sau o palmă oprită la timp... pot aduce atât de multe beneficii. E oare atât de greu să fim umani?
179 bpm...

duminică, iulie 13, 2014

Eh...

Oare cum de încă mă mai surprinde ceva în viaţă? Am trecut cam prin toate încercările posibile, am văzut exact cum sunt oamenii, şi cu toate astea încă mai am naivitatea unui copil de gimnaziu. Încă nu pot să cred că lumea este chiar în totalitate făcută din oameni falşi, mincinoşi, egoişti şi nesinceri. De cele mai multe ori îmi place să văd în fiecare partener de discuţie un potenţial om frumos, un om în care să mă pot încrede, căruia să-i împărtăşesc sufletul meu... să nu trebuiască apoi să sufăr o nouă dezamăgire. În condiţiile astea e foarte greu să găsim oameni buni. Nu mai ştim pe cine să credem, în cine să avem încredere şi cui să ne adresăm. E o vânătoare continuă. Toată lumea e parşivă. Toţi aşteaptă să te întorci cu spatele pentru a te îngenunchia şi a te vinde. Noi, oamenii, suntem mai răi decât animalele.
Ducem o luptă pe care numai cei ce şi-au pierdut simţirea o mai pot câştiga. Nu este cel mai sigur loc pentru visători, melancolici şi oameni drepţi. Inutil aştepţi să fii apreciat. Nimeni nu o va face. Cât eşti bun, eşti luat de prost. Când intrii în jocul lor, rişti să-ţi pierzi şi tu sufletul.
E trist. Mi-aş fi dorit să nu fim subiectul răzbunării, să putem crede ceea ce ne spunem unii altora, să avem aceeaşi implicare... iar ceea ce vorbim, să fie ceea ce simţim. Nu minciuni, linguşeli sau bazaconii...

marți, iulie 01, 2014

Lume, încotro?

Uneori nici nu mai știi încotro să te îndrepți în viață.
„Interesu-și poartă fesul”, e o vorbă atât de valabilă și de reală. M-am săturat de prostia asta. Când ești bun, ești luat de prost. Toată lumea se folosește de tine atâta timp cât te poate hămăli, cât poți fi fraierul de serviciu. Când nu mai poți, nu mai ești bun de nimic.

Atâta timp cât poți servi oricărei nevoi: materiale, umane, emoționale, de suport, sexuale, de apartenență etc... ești bun. Pe urmă ești nimeni. Uită că mai exiști, sau chiar își lustruiesc posterioarele cu tine. Cam așa funcționează societatea. Să spunem lucrurilor pe nume. Ne-am ascuns destul după o perdea. Oare lumea asta chiar numai la atât a ajuns să se rezume? La a folosi unii pe alții și apoi a-i arunca la tomberon?

Mă întreb...

duminică, iunie 29, 2014

Stai liniștită, e „iubibil”!

Citesc adesea, întâmplător, tot felul de texte referitoare la cât de mult a iubit ea, cât de fraier a fost el... cât de... nu va mai găsi. Sunt lucruri pe care mai mult ca sigur obișnuiam să le scriu și eu cu ceva ani în urmă când nu mă maturizasem, când nu mă izbisem încă de praguri și nu pășisem pe cărările reale ale vieții.
Nici acum nu sunt cine știe cât de matură. Sunt încă o copilă destul de necoaptă și de naivă, dar dacă e să fi învățat un lucru, acela este cu siguranță că orice om poate fi fericit. Acum și mereu. Tot ce trebuie să facă e să vrea. Să își permită. Să nu se mai autocenzureze.

Nu știu dacă există cu adevărat „suflete pereche”... iar dacă există, nu știu dacă sunt menite să trăiască împreună. Poate se întâlnesc întâmplător: un el și o ea care la un moment dat își zâmbesc, dar pleacă mai departe. Pot fi amândoi căsătoriți și fericiți, sau poate unul locuiește în Paris și celălalt în Moscova și se întâlnesc întâmplător în stația de metrou de la Eroilor... trec unul pe lângă altul, simt un cutremur puternic, se cunosc... din priviri... și totuși pleacă mai departe. Nu știu. Dar un lucru știu sigur: oricare doi oameni se pot îndrăgosti și pot fi fericiți împreună, în ciuda tuturor diferențelor caracteriale, sociale, morale. Dragostea nu te prea întreabă dacă ești de acord cu obiceiurile celuilalt, cu stilul de viață, cu părul rasta sau cu cercelul din limbă. În general ne îndrăgostim și atât. Apoi avem impresia că doar noi am putea iubi persoana respectivă atât de mult. E firesc. Sentimentele sunt abia scoase din cuptor. Nu ne putem imagina viața fără persoana respectivă. Ne punem sufletul pe tavă, etc etc etc. Și când inevitabilul se produce... când (să punem varianta extremă) se plictisește și pleacă... la alta... suntem convinse că „fufa aia” nu îl va putea iubi niciodată. Suntem sigure că nu va putea fi niciodată iubit cum l-am iubit noi... de parcă ar fi handicapat și noi am fi Mama Milosteniei. Mai bine am recunoaște că ne e frică de faptul că am putea rămâne, de fapt, noi, singure și mizere, sau că am putea da de cine știe ce idiot care să ne trateze ca pe niște proaste... să trăim noi cu regretul că am dat cu piciorul și am stresat un băiat bun.
Culmea e că majoritatea femeilor, la un moment dat, gândesc așa. Se simt amenințate, fragile... și totuși au orgoliul să creadă că sunt cele mai speciale. Poate chiar sunt. De fapt, sigur sunt! Fiecare femeie este specială în felul ei... așa cum fiecare bărbat este deosebit în felul lui. Citeam undeva, mai demult, în jurnalul unui tip, că pentru fiecare bărbat, oricât de golan  sau de mascul Alpha, există o ea pe care probabil a lăsat-o cândva să plece și pe care o regretă. De regulă ele-le nu sunt cele care se vaită că ar fi iubit cel mai mult. Sunt persoane din prima adolescență, care i-au făcut pentru prima dată să se simtă iubiți sau apreciați. Presupun.

În fine.

Totuși, mai târziu, bărbatul care se săturase de pisălogeala femeii perfecte, găsește una mai pe gustul lui: poate mai grasă, mai slabă, mai urâtă... oricum ar fi ea (că și fotomodel să fie, femeia perfectă tot îi găsește defecte destule... că doar... e cea care a transformat-o pe ea în rebut), și această nouă fată ajunge să îi aducă mai multă fericire, sau măcar la fel de multă. Cea părăsită e frustrată. Tot ea e ofticată că vede că nenorocitul ăla nevrednic de dragoste este fericit. Poate chiar a fost convins de tuta aia să renunțe la piercing-uri. L-a făcut să își scoată și tatuajul... ba chiar a ajuns să poarte costum...deși ea încercase atât de mult, zadarnic, să îl convingă.
Long story short: bărbații, la un momentdat, dacă sunt norocoși ... și dacă dau peste cine trebuie... se maturizează. Asta, sau iubesc atât de mult încât sunt dispuși să se schimbe. Sau pur și simplu sunt fericiți, plictisiți sau obosiți.

Pentru cât timp? Asta nu pot spune. Dar cu siguranță nefericirea lor ulterioară nu are nimic a face cu faptul că l-ar fi iubit ea atât de mult încât îi duce dorul. Prea puține sunt cazurile astea utopice în care el ajunge mizerabil și lipsit de sens din cauză că și-a luat Dumnezeu mâna de pe el.
Ah, și același lucru este valabil și pentru femei. Ba, analizând firea umană pot spune chiar că în majoritatea cazurilor noi suntem mai cutre decât ei... noi mimăm mult mai bine totul. Suferim mai mult la despărțire, dar tot noi urmărim să ne „răzbune” soarta.
Asta înseamnă lipsă de maturitate.
Mereu am avut o problemă cu feministele...sau cu misoginii.

Femeile și bărbații au fost lăsați de Dumnezeu să se iubească. Ideal ar fi un bărbat unei femei...dar în lumea asta atât de plină de ispite și atât de disproporționată, e greu de crezut că tentația nu se va instala. E dată încă din pântecul mamei. Cei ce vor să fie iubiți astfel, să se căsătorească tineri. Există două șanse: fie să fie norocoși și să ducă până la capăt o dragoste exemplară, curată, fără prea multe zdruncinături, fie să aibă o viață de rahat, să ajungă frustrați, divorțați sau cu amanți/amante.

Depinde de fiecare cum își scrie soarta.

Ideea: nu mai fiți naivi/e, dragilor și dragelor! Făt Frumos și Ileana Cosânzeana au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...dar nu neapărat împreună! Mai există și alți prinți și alte palate.

sâmbătă, iunie 28, 2014

GATA

Gata!! Am mai scăpat de un hop. La comunicare am terminat sesiunea... mai am examenul final la DPPD și termin!
Acum am chef de vară, de mare, de distracție!!


vineri, iunie 27, 2014

Despre banalități... despre iubire

Când iubești... iubești pe nesimțite! Nu știi de unde se naște compasiunea, cum se dezvoltă, de ce pare uneori să se ascundă... și cum, pe nepusă masă, revine. Când iubești, empatizezi. Simți fiecare suflare, suferință, fericire...chiar dacă de multe ori stai ascuns în spatele unui paravan și nu spui nimic. Poate nu te manifești, dar aprecierea, respectul, simpatia se dezvoltă gradual în interiorul tău și nu poți cunoaște supărare la adresa celui pe care îl iubești.

... când iubești, ești fericit.
... și când ești căsătorit cu acela pe care îl iubești, ai totul!
Prinzi forță, iar dragostea te motivează să-ți dorești mereu o nouă zi în care să mai beneficiezi de zâmbete.


joi, iunie 19, 2014

Pentru reptilianul din mine

După un somn profund la prânz... și zeii prind putere. Ploaia a stat. Printre ochiurile perdelei intrau timide câteva raze de soare. Pe fundalul viței vecinilor din față, mi-am regăsit Edenul...

Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să am o tensiune reptiliană, ca azi dimineață, mai ales în contextul actual când inima ar trebui să pulseze măcar puțin mai rapid... dar acum aproape că stătea pe loc.

Spirt în șosete, picioare întinse și muzică bună.
Mă bucur că am găsit o melodie care să-mi redea tonusul.
 Recomand!



Everything that kills me, makes me feel alive... everything that downs me, makes me wanna fly.

I feel something so right doing the wrong thing!

Nihil sine...

Sunt dimineți în care te trezești încrezător... și dimineți când pașii îți umblă rătăciți pe cărări întrerupte. Buimac, te întrebi de ce mai respiri. Privești fereastra și nu înțelegi nimic. Obișnuia să-âi placă ploaia... îți dădea încredere... cândva. Acum nu mai simți nimic. Decât durere. Atât. Te sufoci în trăiri fizice și-ți lași sufletul aruncat într-un colț. Ce rost mai are acum să mai speri, să mai vrei, să mai gândești. Oricum nu te-a ajutat cu nimic nici în trecut.
E un fel de beție cea pe care o trăiești. Mahmureala e infantilă pe lângă sentimentul anost ce te cuprinde.
Pleci de lângă fereastră, căci oricum nu îți spune nimic. Auzi în fundal aceleași voci binevoitoare pe care ai vrea atât de mult să le satisfaci, dar sângele ți-e rece și inima blocată. Nici nu-ți mai simți pulsul. Știi că exiști, însă nu poți determina cu exactitate stadiul evolutiv în care te afli. Îți amintești vag episoade din viață... realizezi o spovedanie intrinsecă... te căiești pentru fiecare furnică pe care ai omorât-o în copilărie și te amăgești că vei fi iertat. Tot nu-ți poți explica cum este posibilă prăbușirea unui regat într-o clipă. Tot nu știi ce formă a avut calul troian ce te-a distrus din interior. Știi doar că mai ai puțin și te dărâmi. Zidurile tale exterioare sunt deja puse în pericol. Ploaia cade, te acoperă, te compătimește. Cu ce ai greșit de nu ai dreptul să te bucuri de minuni?

miercuri, iunie 18, 2014

Let it rain...

Și totuși... scrisul mă vânează pretutindenea. Îmi lipsește atât de mult încât sunt la un pas de sevraj. Mintea vrea să creeze, se luptă cu gândurile mult prea mult...

Mi-era dor de muzică, dor de liniște și de visare. Mi-era dor să mă simt atât de fericită încât să nu mai percep durerea.

Plouă... și eu tot ce fac e să o privesc. Printre stropi se prelinge și speranța că la capătul norilor va răsări soarele. Mă inundă un optimism atât de puțin caracteristic mie. Îmi doresc prea mult să se termine cu bine...

sâmbătă, iunie 14, 2014

Astăzi simt

We are shaped by our thoughts; we become what we think. When the mind is pure, joy follows like a shadow that never leaves.
Buddha

Mai am puțin și depășesc acest sezon. Aștept cu nerăbdare clipa când voi pune pentru ultima dată semnătura pe o foaie de examen. Mintea mi-e oricum mult prea distrată. Se îndreaptă spre clipe viitoare. Nu pot trăi trecutul, când prezentul mi-e așa senin, iar viitorul necunoscut. 
Zâmbesc. Aberez. Dorm cu ochii deschiși.

Azi nu pot fi luată în serios.
Căci azi iubesc prea mult.
Și cu fiecare secundă simt cum în interiorul meu crește...
... mai multă iubire!


vineri, iunie 13, 2014

Cui îi pasă?

Sunt momente în viață când înțelegi mai bine ca niciodată cum au ajuns strămoșii la vorbele populare, universal valabile. Sunt anumite contururi care îți stârnesc cele mai profunde sentimente (uneori confuze, alteori clare)... însă niciodată nu îți pot rămâne indiferente.

„Nu strica orzul pe gâște”, „nu da mărgăritarele porcilor”, „lupul schimbă haina dar moravul ba” sunt doar câteva din expresiile pe care le-am putut înțelege în numai o clipă.

Uneori întregul univers gravitează în jurul unei clipe, a unei priviri, a unui reproș interior. Până la urmă vorbele nu sunt decât expresia voalată a gândurilor. Niciodată nu vom avea forța și inteligența necesare exprimării exacte a gândurilor. Plus că, la cât de multe ne străfulgeră mintea într-o clipă, ar fi și greu să verbalizăm. Cuvântul a luat, în fond, formă... în urma sintezei minții. Un cuvânt poate fi uneori conglomerarea unui univers mental. Mai rău este că, în relațiile noastre sociale, o privire ține locul întregului vocabular. Degeaba ești doct, tobă de carte, cunoști cele mai ascunse mijloace de exprimare verbală, dacă sufletul ți-e gol. Privirea va exprima întotdeauna handicapul pe care cuvintele vor încerca să-l ascundă. O minte cu adevărat învățată este cea a cărei privire nu are ce trăda. Cel puțin nimic altceva decât liniște, armonie și bucurie. Oricine poate vorbi, oricine poate tăia verbal sau ... gestual, însă nu oricine știe să aprecieze, să răspundă, să iubească. Mințile cultivate sunt mult prea rare. Suntem o planetă de oamenii goi, proști, flămânzi. Suntem sadici, meschini și plictisiți. Ne mulțumim cu răutatea din noi înșine și totodată ne hrănim cu ea. Dezvoltăm un cult al faptului divers lipsit de semnificație. Ne concentrăm întreaga energie asupra unor idei ce nu ne aparțin, unor vieți ce nu ne reprezintă și a unei analize minuțioase realizate asupra caprei vecinului. Încotro mergem? Spre ce nimicuri fără esență ne mai îndreptăm viața? A cui moarte va mai reprezenta carnagiul sufletelor noastre? Cum vom mai învăța noi să trăim? Doar derutați, debusolați... lipsiți de semnificație.

Așa trăim. Nu ne aude nimeni. Nu-i pasă nimănui. Toți ți-ar da în cap.
Trebuie să învățăm să iertăm. Să mergem mai departe.
Nimănui nu-i pasă. Trebuie să fii om să-ți pese.
Ție îți pasă?

sâmbătă, iunie 07, 2014

Allez Halep!


Am făcut un lucru în premieră azi: am urmărit pentru prima un dată meci de tenis cap-coadă. Complet. Mai ciudat este că m-a fascinat teribil, deși nu m-aș fi așteptat. Este vorba de finala de la Roland Garros a româncei noastre, Simona Halep, contra Sharapovei. A fost o partidă puternică. Am trăit lângă ea intens. Cred că am făcut și tensiune urmărindu-i pașii, rugându-mă să lovească bine mingea și încurajând-o. A avut ocazii bune. Nu mă așteptam să joace așa frumos. E cam tacticoasă și defensivă, dar determinată. Sharapova e mult mai agresivă și mai puternică. Are cu 20 cm mai mult și e cu 5 ani mai experimentată. Scorul a fost strâns în permanență: 6-4, 7-6(5), 6-4.  Românca noastră s-a descurcat admirabil. Anul viitor sigur va aduce trofeul în țară! Felicitări Simona!


Faptele ne definesc

Nu este zi în care să nu am cel puțin un lucru pe care să vreau să îl fac public... și cu toate astea, cu greu găsesc un moment să mai înre...