vineri, iulie 18, 2014

Mare cât inima mea...

Nu mă mai supăr... nu mai are rost. Fiecare contracție rătăcită e un semn că gândurile mi-au alunecat încă o dată. Inima pulsează același sânge încărcat de poluarea umană mult prea nocivă din jur.
Totuși, e bine când mai există un moment de respiro. Fiecare semn, cu atât mai mult unul palpabil, mă împinge să cred. Să sper. Să vreau.

Fiecare om e egoist. Toți putem privi realitatea numai prin ochii noștri. Există o singură perspectivă, un singur adevăr: al fiecăruia în parte. Mai rău este când empatia nu ne permite nici măcar să înțelegem cât de mult rănesc cuvintele pe cei din jur. O mână întinsă spre ajutor, sau o palmă oprită la timp... pot aduce atât de multe beneficii. E oare atât de greu să fim umani?
179 bpm...

Un comentariu:

Grațiela-Teodora spunea...

O inima iubitoare, indelung jertfitoare si rabdatore!

Febra copilului - cel mai mare dușman al mamei

De aproape 3 ani sunt mamă. De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și c...