vineri, septembrie 15, 2017

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne ajungem sa uitam cine suntem. Fiecare masca, fiecare rol jucat nu face decat sa scoata la surafata disperari, frustari si nevoi ce ard sa fie satisfacute...
... si cand ajungem sa realizam... cand, urmarind cu multa relaxare natura din jur, decidem sa luam o pauza si sa ne dam jos toate mastile atat de grele, realizam ca nu apartinem. Un exercitiu de introspectie brutala ne ajuta sa realizam cine suntem cu adevarat si sa observam ca tot ceea in ce credeam...era doar o iluzie, o proiectie a idealurilor mintii noastre, materializata intr-un costum total necunoscut. Sau, uneori, in mai multe.
Si in final, cand mastile cad, cand realitatea ne loveste crunt... ce facem? Ne punem masca inapoi si jucam? Sau suntem sinceri in primul rand cu noi insine si ne vedem de drum?
Cand realitatea ne loveste... nu cred ca mai exista cale de intoarcere.
Cel mai sanatos este sa devenim cu adevarat maturi, sa ne rezolvam angajamentele... si sa continuam sa ne luptam pentru obiectivele noastre. Pana la urma, lumina de la capatul tunelului este doar in interiorul nostru. Si spre ea ne orientam.

luni, septembrie 04, 2017

De-a joaca... cu soarta

Un fior rece îi traversează coloana vertebrală... O vede atât de clar, și totuși pare ireală.
O cunoaște de mult... Se iubesc deja din mai multe vieți, și totuși apropierea îi provoacă frică. Întoarcerea la cunoscut și regăsirea lui în ochii atât de profunzi ai iubitei nu fac decât să îl împingă înapoi. Asemenea astrelor, se îndeamnă la retrogradare. Gândul că ar putea-o pierde și în universul ăsta îl înspăimântă. Ar mai vrea-o măcar puțin. O respirație, o atingere, un joc...
...dar știe că un joc îi poate fi letal.
Independența îi este mult prea valoroasă.
Până la urmă... Ce a fost în alte vieți... Trebuie să rămână acolo.
Aici încep capitole noi...

... și totuși parcă n-ar lăsa-o să plece.

vineri, august 25, 2017

Ultimul tren

O mai strânge o singură dată în brațe, înainte de a urca în trenul care avea să îi despartă pentru totdeauna. Și-ar dori ca strângerea ei plăpândă, și totuși atât de fermă, să îi rămână tatuată pe piept.

Nici promisiuni nu mai au. Cuvintele sunt șterse și fără valoare. Nici chiar ochii nu se mai intersectează. Doar buzele vorbesc... Plâng: știu că este ultima oară. Se vor pregăti să guste alte imitații mai mult sau mai puțin reușite. Se vor căuta mereu... Până amintirea se va pierde în ceață.

Îi simte inima. O aude contopită, parcă, cu a lui. Nu știe dacă nu cumva respiră el și pentru ea.

Mai simte o adiere care îl aduce înapoi la realitate.
Mâna ei e mult mai moale. Îi simte suferința. Trenul cumplit ce îi va despărți pentru totdeauna se apropie. Luminile îl orbesc. Privesc direct spre el.
Deschide ochii larg, lăsând albul sa devină tot mai cuprinzător.
Ca într-o meditație, toată tensiunea dispare.
Nu îi mai simte inima.
Pielea îi e parcă tot mai rece.

A ajuns.

A urcat pentru ultima oară. Trupu-i cândva greu acum o privește ușor, imaterial, din fereastră.

Ea plânge. El o privește.
Ea țipă... El o privește.
Și trenul pleacă... Și el o privește... Dar el nu o mai vede, chiar dacă fizic ochii încă o privesc.

Se vor mai întâlnit, probabil...
... Îi mai așteaptă multe trenuri în vieți viitoare.
Li se promite nunta și fericirea.
Dar nu aici... Și nu acum.
El a plecat deja spre cer, și o așteaptă, să se metamorfozeze împreună, să mai rătăcească niște vieți până vor găsi acel sincron.
Și vor renaște.

...

A încetat să mai țipe. Oricum nu o mai aude. I-a mai dat un ultim sărut...
Atunci a încetat să o mai privească: I-a închis ochii.

Salonul se umple dintr-odată de un frig aspru.
Trenul a plecat... Înainte de a-i da măcar o șansă.

Adio...
... Deci...
Pe curând?!

marți, august 15, 2017

Cum ne mutilăm singure...

Astăzi, după atâtea ore de privit în oglindă, m-a izbit realitatea. Noi, cu superficialitatea noastră, ne mutilăm... Deformăm atât de mult opera de artă lăsată de natură.
... Ne-am obișnuit să ne mulăm pe ceea ce societatea impune ca fiind frumos, inducându-ne, în subconștient, imaginea himerică a idealului în materie de frumusețe. În fiecare dimineață, cu mai multă sau mai puțină energie, ne punem măștile pe față și pornim la drum.
Niciodată nu mi-am bătut capul de ce fi-miu îmi spune mereu "mami se face bau bau" atunci când mă vede machindu-mă. Ba chiar am ajuns să mă justific și eu de fiecare dată, aprobându-l: "da, mami se face bau bau". Alteori chiar eu îl anunț cu privire la acțiunile mele în acest sens.
Seara, cu ultimele puteri, în timp ce el scufundă peștișori și rățuște în apă...eu trec la revers. Cu gesturi grijulii și totuși obosite, dau jos masca, pe fondul sonor al aprobării celui ce încă nu cunoaște normele diabolice ale societății: "mami se face frumoasă?"... Azi m-a lovit. În fiecare dimineață aud același lucru și în fiecare seară ideea se repetă. Pentru el mami e frumoasă așa: fără mască, imperfectă și obosită.

... Și atunci mă întreb... Cum am ajuns noi, ca societate, să ne mutilăm?

marți, august 08, 2017

Regăsirea Evei

O singură mângâiere și s-a trezit. Nu mai aleargă clandestin în viețile pe care le colindaseră împreună în trecut. Oricum nu își mai amintește mare lucru... Totul este ascuns în hipofiză, și, cu toate astea, când îi simte pielea catifelată, simțurile îl împing înapoi. Își amintește de ea, de Eva lui, muza din Geneză. Nu e prima viață împreună... De fapt, în fiecare trecut a avut-o. Au alergat în celest împreună, îmbătați de ignoranța unei existențe discontinue, de atât de multe ori... Încât acum, când o privește, fără a-i spune prea multe, îi știe deja reacțiile. Sunt previzibile. Poartă marca lui cândva.
Ea îl privește grav. Simte rezonanța, îi aude parcă strigătul mut, dar refuză ipoteza universului... Pragmatismul nu o  lasă să vadă acolo unde suferința nu mai cunoaște cuvinte. Tresare și resimte frica. Nu îl cunoaște, nu are motive să se teamă dar, cu toate astea, e ca și cum ar intui că apropierea de el nu va face decât să îi provoace suferință.

duminică, august 06, 2017

Păstrează-ți focusul!

Am trăit mereu cu impresia greșită că viața trebuie să se întâmple acum, și că dacă nu e acum... Apăi nu mai este niciodată și e bai. Ca un copil răsfățat și nerăbdător căruia i s-a promis o jucărie de Crăciun... În iulie... Tragedia a fost mereu amplificată când pur și simplu nu puteam grăbi timpul.
Am realizat, apoi, din "lovituri" că sunt lucruri care necesită timp. Un copil de naște în 9 luni... Uneori poate veni și mai devreme, dar e bai! Orice proces are timpi exacți, și chiar dacă uneori acțiunea este marcată de incertitudine, alertarea acesteia nu aduce neapărat cele mai benefice rezultate. Dimpotrivă.
Graba strică treaba... Învățam în școală... Și totuși... Mi-a luat atât de mult să înțeleg cu adevărat sensul. Și încă îmi e greu să îl accept, dată fiind latura mea colerică, dar știu că răbdarea este cea care va face de acum înainte diferența în materie de rezultate. Căci există acel principiu: dacă vrei rezultate diferite - acționează diferit. Nu poți obține rezultate diferite acționând la fel. Iar dacă până acum simțeam că zilele îmi sunt numărate și că fiecare zi este ultima... Ei bine, acum realizez că acest principiu poate fi sănătos până la un punct, dar din momentul în care îți invalidezi întreaga existență, atunci cu siguranță greșești. E ok să trăiești clipa... Dar și mai bine e să trăiești clipa din prezent, o clipă sinceră, adevărată, reală și onestă. Știu că sunt sinonime, dar în acest context fiecare atribut aduce noi conotații. Trebuie să fim în permanență sinceri în primul rând în relația cu noi înșine. Când învățăm să ne iubim sincer și să trăim pentru noi și nu pentru alții, vin învăța să avem și răbdare, căci vom avea standarde mai înalte și vom înțelege că nu se merită să forțăm ceva ce nu este menit să fie.
Mai mult, prezentul trebuie să fie real - nu o hologramă a imaginației noastre idealiste...sau, dimpotrivă, să îl proiectăm mai rău decât este. Nu puține sunt persoanele pesimiste care își spun mereu povestea cea mai rea. E greșit! Trecutul e trecut, viitorul e nesigur. Prezentul este acesta! Și contează! Și nu e chiar așa tragic! Că dacă era, nu te aflai aici și nu citeai asta.
Onestitatea vis a vis de clipă este simplă. Când ne dedicăm prezentului și conștientizăm realitatea putem fi onești, putem avea curajul să spunem: DA, este așa sau NU, nu este așa. Degeaba grăbim, ne schimbăm, ne forțăm și suntem nefericiți. Dacă devenim onești față de viziunea noastră, putem înțelege măsura în care situația actuală (așa cum este ea acum, nu cum este ideala in mintea noastră sau cum am putea-o noi transforma peste x luni, ani, clipe) corespunde acesteia. Iar dacă nu corespunde planului nostru, atunci mai bine stăm de-o parte și lăsăm să vină ceva mai bun.
Viața rareori îți permite să strigi și linia și să mai ai și bingo pe urmă. De regulă alegerile sunt singulare și ne mută dintr-o parte în alta. Trebuie să suportăm consecințele.
Focusul nostru este cel mai important. Dacă știm să îl identificăm și, cel mai important, să îl păstrăm, atunci cu siguranță fiecare clipă este constructivă și ne va duce mai aproape de ținta noastră. În caz contrar nu facem decât să rătăcim fără speranță așteptând imposibilul.

Fiecare din noi își merită soarta. Suntem responsabili de deciziile pe care le luăm!

Tu ce focus ai?

vineri, august 04, 2017

O ultimă regresie...

Mai sunt câteva bătăi... și inima îi va sta pentru totdeauna. Secundele devin haotice, iar în mintea-i atemporală au și început să se deruleze, fără perdea sau menajamente, toate amintirile negrăite. Aproape că nici nu mai știe ce este real sau ce și-ar fi dorit... Dar știe că a iubit prea puțin. Tot timpul a zăcut mort, într-un cadavru mobil, adaptat carnagiului societății, cenzurându-și viața. Abia acum, când secundele se suprapun fără oprire și lacrimile celor din jur devin sufocante... Abia acum realizează că, de fapt, oricât ar fi ajuns să valoreze, pleacă din trup mult prea devreme și fără să fi trăit cu adevărat.
Inima îi mai luă o pauză. Încăperea devine neîncăpătoare de atâta suflet refulat. Disperarea umple aerul, disperarea după viață. Acum ar vrea să nu mai fie nimic, s-ar întoarce direct la fata cu tenul masliniu care îl iubise atât de mult și pe care, din "nesincronizare" o respinsese atunci când ar fi avut atât de mare nevoie de o îmbrățișare. Aproape că îi simte buzele moi... Și totuși senzația se răcește, pe măsură ce curentul îi pulsează mai tare în piept. Inima i-a cedat deja. S-a întors în timp, pe lac, să o mai admire o dată. Câtă tinerețe... și parcă totul fusese atunci.
Ochii i-au cedat, privind-o încremeniți, în amintire.
Haosul din celulă nu mai e atât de plin... S-a retras într-un colț de unde privește tot spectacolul vieții... O succesiune de lumini, de energie.
În final... Nu mai contează nimic, decât amintirea cu care a închis ochiul minții, atunci când conștiința s-a deschis.

miercuri, august 02, 2017

Fragment...

Mai trage o dată și, cu privirea pierdută în zare, aruncă țigarea pe jumătate arsă, pe marginea coșului. Nu știe și nu vrea să vadă, nu înțelege, iar cuvintele par oricum de prisos. S-a antrenat multă vreme pentru a-și ascunde emoțiile și, după atâtea fantezii efemere, întregul ritual pare doar o copie nereușită a unui film rusesc.
Trage aer în piept și își coboară mai jos sprâncenele. Strânge mâna firavă a străinei de lângă el... Pentru o clipă. Apoi își amintește că slăbiciunea nu reprezintă decât un cuvânt pe care și-a impus de mult să-l uite.
Oftează, în timp ce se desprinde de conturul fantomatic al femeii... Rămâne o umbră în urma lui. O simplă anecdotă în cartea vieții sale. Aștepta ceva diferit, dar soarta părea să-i servească doar replici. Mereu același tipar, mereu aceeași emoție și nimic autentic. Sătul de sine, privește înainte, fără a asculta șoapta vântului sau suspinul ei.
Privește înainte, când singura alternativă rămâne un prezent confuz ce nu poate fi elucidat din cauza fumului...

sâmbătă, iulie 29, 2017

De seară

Și, într-un mod ridicol, și totuși deloc surprinzător ... După o briză destul de rece, după un cer cu stele și o lună amețită... Îl aud din felinarele minții... Pe Pavarotti, îngânând cu glas suav...
https://youtu.be/TU5roitYI1s

sâmbătă, iulie 15, 2017

Ai trăit degeaba dacă nu ai făcut asta!

Mă tot abțin în ultima vreme din a-mi exprima cu adevărat părerea vis a vis de fenomenele sociale din actualitate... Dar, recunosc, că deja îmi depășește puterea de abținere și răbdarea.
Încerc să îmi dau seama de ce americanii joacă, în momentul de față, rolul "maimuței" și se lasă fotografiați și, mai ales, deranjați, de tot felul de indivizi și individe care nu au niciun fel de legătură cu tot acest context socio-politic. Adică înțeleg prezența unor oficialități, înțeleg decența interacțiunilor...dar nu înțeleg ce e cu trendul acesta care inundă Facebook ul: poza cu militarii.
Așa se face că astăzi, oricine ai fi (dacă mai ai norocul să mai fi și din Vâlcea, atunci cu atât mai bine) TREBUIE să te pozezi, domn'le, în postură de șmecher... Lângă un militar american. O astfel de poza creste bine valoarea... În ochii mamei.
Mai departe ajung doar la concluzia că mulți oameni nu au de lucru și au prea mult timp liber. Și așa revenim la șomaj, la politică și la dureri de cap...

...e trist, dar asta este cultura noastră... Aparent.

luni, iunie 12, 2017

Întoarcerea la Sine

E târziu și mintea mi-e blocată la toate studiile pe care aș fi vrut să le mai consult, dar pentru care timpul a expirat. Atât de des uit de priorități și mă pierd, poate fără sens, în eforturi ce-mi sunt, totuși, atât de plăcute...
... Și cu toate acestea, după ce rămân captivă într-un întuneric tăios, asurzită de mișcare Universului și de tăcerea pereților, încep să-mi ascult glasul conștiinței care, ca de fiecare dată, mă avertizează că greșesc.
Mă uit în jur și meditez la propriile mele îndemnuri. Eu învăț tinerii să lupte, să se înconjoare doar de surse de inspirație și să nu lase pe nimeni și nimic să le taie aripile... Și cu toate acestea, eu încă mai tolerez în jurul meu opinii negative și contraexemple (strict raportat la propriile mele exigențe).
Fiecare om din lume este un exemplu în universul său. Acesta este lucrul minunat la noi... Dar când simțim că nu avem valoare, înseamnă că am pătruns în realitatea altcuiva. Principiile fiecăruia corespund unei anumite categorii sociale și umane și nu au cum să fie universale, dacă avem în vedere faptul că suntem unici și avem un mare dar divin: libertatea de a alege!
Cu toate acestea, în universul meu, îmi place să cred că valoarea universală este cunoașterea. Iar etalarea acesteia nu face decât să vină, în proporții firești, la momentul oportun. Atunci când cunoașterea lipsește, apare instinctul. Cele 5 tipuri de nevoi pe care le aborda Maslow rămân universale, indiferent de unghiul din care este privită o realitate și indiferent de paradigmă. Cu toate acestea, modalitățile de satisfacere a nevoilor diferă. Așa se face că în lumea mea, decența ocupă un loc mai important decât multe altele. Și cu toate acestea, uneori, din dorința de satisfacție a nevoii de apartenență am făcut rabat de la principiu și mi-am călcat pe inimă, pentru a ajunge în final in același punct din care să privesc cu același ochi critic expunerea.
De fapt, nu critic. Doar mă reîntorc la mine și mă gândesc. Apoi realizez că toate aprobările acordate unor astfel de încălcări principiale din lumea mea nu fac decât să mă avertizeze că nu sunt sinceră. Că mint, zâmbind și prefăcându-mă că apreciez ceva ce-mi pare, până la urmă, atât de grotesc.
Și atunci mă identific. Toți ar trebui să ne descoperim și să ne apreciem, să învățăm să ne iubim așa cum suntem, fără a mai depune eforturi inutile de a accepta trenuri ce merg în direcții greșite, numai de dragul plimbării.
Și atunci mă întorc la mult iubitul principiu din NLP care m-a învățat că la nivelul creierului există un circuit cate poate fi controlat. Trebuie doar afișat un zâmbet și păstrat acolo mai bine de 15 secunde, timp în care ne armonizam și gândurile. Rupem orice gând contradictoriu (nici nu zic negativ) și ne concentrăm să fim proactivi. După acel timp, dacă suntem sinceri cu noi, am depășit momentul și ne-am ales cu starea de spirit pe care o merităm!

vineri, iunie 09, 2017

Dezbatere controversată la Vâlcea

Astăzi am avut ocazia de a participa, în sala mare a Consiliului Județean Vâlcea, la o dezbatere publică pe tema realizării unui centru universitar în actualul campus al Liceului Tehnologic Oltchim. Știu că în Media  variantele asupra temei diferă, în funcție de interesul fiecărei părți, dar eu, cu speranța păstrării unei imparțialități (atât cât se poate), prefer să cred că aceasta este adevărata temă de discuție.
La prezidiu s-au aflat Primarul Râmnicului, dl. ing. Mircia Gutău, dna Inspector General Alina Bica și Președinele Consiliului Județean Vâlcea, dl Costi Rădulescu. La polul opus, respectiv în sală, s-au regăsit într-un număr mare profesori și elevi ai liceului vizat, reprezentanți ai instituțiilor de învățământ, reprezentanți ai presei, precum și mulți alți cetățeni onorabili ai județului care, chiar dacă în mare parte sunt simpatizanți ai unor partide politice -cum, de ce să mă feresc, este și cazul meu-, sunt convinsă că au fost prezenți în primul rând din spirit civic și din dorința de a fi informați cu privire la realitatea societății din care fac parte.
Trecând peste introduceri, înțeleg că, în ansamblu, discuția s-a divizat în mai multe secțiuni, fiecare atacată de cine s-a simțit lezat prin aplicarea măsurilor în cauză. Astfel, pe de-o parte, dezbaterea vizează înființarea unei Universități (cum bine a subliniat dl prof.dr. Ion Soare, o universitate ce se dorește a avea mai multe facultăți...) și, de pe altă parte, mutarea (aici au apărut mai multe interpretări: de la simpla schimbare a unității de învățământ, cu păstrarea personalității juridice, la divizare și, în final, la dizolvare) liceului tehnologic Oltchim. Restul discuțiilor sunt colaterale și, recunosc, nu mă preocupă atât de mult.
Până la un punct pot spune că m-am identificat cel mai mult cu alocuțiunea dlui Petre Tănăsoaica. Acesta, pe bună dreptate, a subliniat importanța identificării nevoilor cetățenești (și aici mă refer la specializările cu adevărat importante și necesare, pentru a preveni repetarea istoriei Universității din Pitești la Vâlcea). Mai mult, dl Victor Giosan a avut o altă intervenție pe care am ascultat-o cu plăcere și cu care am simpatizat. Acesta aducea în discuție beneficiul pe care ni l-ar fi adus apropierea unei alte universități (cum ar fi de exemplu Universitatea din Sibiu, Craiova sau București).
Așadar, din toate discursurile am înțeles (cu mici rețineri) că problema nu este neapărat realizarea unui campus universitar, cât este vorba despre atribuirea unui spațiu care la ora actuală este dat (bine) în folosință și în baza căruia s-au obținut niște acreditări, fonduri europene pe proiecte, ș.a.

Bun, înainte de a-mi exprima opinia, insist să mai subliniez un lucru: s-a vehiculat că ar exista un interes expres asupra spațiului în discuție. Nu îmi place să mă pronunț de partea acestei opinii, însă argumentele nu mi-au părut neapărat cele mai pertinente. Adică dl Primar (și să-mi fie cu iertare  dacă intru în discuții care îmi depășesc nivelul de pregătire și înțelegere) susține că oferă acest spațiu pentru că acesta i-a fost solicitat în mod expres de Minister. Ok, să zicem că ar fi astfel... dar asta mă îndreptățește să cred că dacă un tânăr care nu are o locuință dar are o familie și un loc de muncă, se duce la domnia sa, cu solicitarea unei locuințe sociale (îndeplinind, desigur, toate condițiile), nu doar că i se va aproba cererea dar el va avea și dreptul să spună „Eu vreau în blocul X, pe scara Z, la apartamentul cutare, pentru că îmi place priveliștea spre Olt și mă avantajează distanța aproximativ egală între vecini și faleză”, acesta va acționa pentru eliberarea apartamentului solicitat, urmărind interesul cetățeanului...

Aici e marea mea nedumerire.

Și acum revin la idee. Personal mi-a surâs de la început tema dezbaterii și recunosc că m-a încântat. Nu sunt profesor, cu toate că aș avea calificarea necesară, însă înțeleg și durerea cadrelor didactice ale Oltchimului. În contextul economico-social actual al județului Vâlcea, dumnealor se simt amenințați cu pierderea locului de muncă. Este o realitate cruntă...
Salut implicarea dlui Primiar în această tentativă de modernizare a Râmnicului și, de ce nu, de dezvoltare academică. Dl conf.univ.dr. Cezar Tită, fost decan al facultății de Drept a Universității Spiru Haret a avut o intervenție extrem de elegantă, prin care a accentuat importanța învățământului (indiferent de forma sa: universitară sau preuniversitară). Mă solidarizez acestei idei. Spunea cineva la un momentdat că nu au cum să ajungă elevii la facultate dacă nu mai trec bacul. Nu aș vrea să deschid un nou subiect și să ajung să vorbesc despre calitatea învățământului preuniversitar... că nu aș mai termina niciodată și oricum problema nu este la nivel de Vâlcea (e acel principiu care se face responsabil de tot ce se întâmplă la ora actuală în România: peștele de la cap se-mpute!)

În meseria mea lucrez cu oameni... și iubesc ceea ce fac. Sunt specialist în comunicare, dar prea puțină lume știe cu adevărat ce presupune acest lucru. Mă antrenez psihic în modelarea personalității tinerilor, pentru că învățământul românesc (și în multe cazuri educația părinților) promovează valori greșite. Nu aș încuraja niciodată înființarea unor fabrici de diplome, dar ÎNCURAJEZ promovarea unui învățământ universitar DE CALITATE și asigurarea accesului cât mai multor tineri vâlceni la acesta.
O elevă a Oltchimului susținea, pueril de altfel, că nu vor veni din țară să facă facultatea la Vâlcea, dacă nu se duc nici la Universități de top... problema este că nu cred că are cineva pretenția să ridice Râmnicul la nivel de centru universitar, însă funcționarea unei universități de stat care să pregătească forță de muncă calificată, într-un județ în care șomajul este la nivelul la care este și în care se caută oameni de calitate... cred că este mai mult decât binevenită.
Ce nu înțeleg oamenii este că spuma se cerne în centrele mari. Noi ne trimitem valorile în străinătate și în orașe mari, vânzându-le iluzii. Tinerii pleacă după salarii... calitatea se duce...și, implicit, economia se prăbușește. Dar imaginați-vă că nu spațiul geografic este neapărat cel care influențează progresul. Dacă noi am scoate în Râmnic profesioniști care să lucreze pentru societăți aici... situația economică a județului ar fi alta. Dacă nu aș cunoaște o grămadă de angajatori care se plâng că nu au oameni competenți, aș înțelege să fim reticenți. Dar, încă o dată, avem nevoie de UN CENTRU UNIVERSITAR DE CALITATE, de SPECIALIȘTI... nu de altă instituție cu un management deficitar, care să moară cu aceeași energie cu care ia viață.

Ca să închei, consider aceasta o OPORTUNITATE. Felicit inițiativa, ÎNSĂ consider că preluarea sediului Oltchim nu reprezintă o soluție. Nu vreau să dau pe nimeni afară, dar Casa Corpului Didactic de exemplu stă cam degeaba și miroase a naftalină (mă iertați dacă greșesc). Liceul Ferdinand I, Liceul Pleșoianu... și mai sunt și altele care funcționează cam degeaba. Ar trebui urmărite niște rezultate școlare... și, dacă tot e să se sacrifice o instituție de învățământ tehnologic și să se comaseze... atunci de ce să nu aibă această soartă cei mai slabi? Este o opinie.
Tare sunt curioasă să văd dacă se va scrie istorie acum ... sau va fi iar o lovitură sub centura și așa foarte lejeră și joasă, a Râmnicului!
alina gorghiu

vineri, mai 05, 2017

Nu există iubire

Citesc, în trecere, titluri sau mesaje despre ce înseamnă dragostea... Și mă amuz. Ea există, știu asta. Înțeleg asta de fiecare dată când privesc spre chipul atât de drag al copilului meu. Știu că există dragoste când mă uit spre cer și mai ascult un ropot agresiv de ploaie pe polată... Poate Chiar și când caut în amintiri găsesc ceva fâșii de dragoste...
...
Dar, când privesc mai atent la tot, realizez că totul ține de unghiul din care analizăm situația.
Pentru mine există doar pasiune.
Iubesc ceea pentru ce mă lupt, dar iubesc pentru o pasiune a mea internă. Chiar și copilul... Este o pasiune pe care am avut-o din copilărie. Ploaia... Este o pasiune, sursa mea permanentă de inspirație.

Mai departe... Este firesc să nu mă regăsesc, căci acolo unde mi se termină pasiunile... Încep dispozițiile. Iar mie nu îmi plac dispozițiile.
Deci... Fiecare din noi își satisface, sau caută să își satisfacă o pasiune... Dar când confundam pasiunile noastre cu ale altora și alergăm după ce vor alții... Nu vom ajunge prea departe. Mai devreme sau mai târziu ne vom întoarce din drum, slăbiți și dezamăgiți... și, cu puțin noroc, o vom lua de la capăt.

vineri, aprilie 21, 2017

Despre valori

Ceva se întâmplă cu fiecare nouă generație... fiecare an, influențat sau nu de energiile astro/logice/nomice, aduce o serie de caracteristici dominante. Problema este că majoritatea sunt negative.
Aceste diferențe perceptive determină o modificare la nivel de paradigmă și, mai departe, la nivel de limbaj (și implicit de înțelegere a acestuia). Vin din urmă firi puternice, hotărâte, rebele... dar nepregătite.
Mă gândesc... dacă fiecare piatră ar fi șlefuită... cât am fi, oare, de bogați și de frumoși - ca popor?

Dar nu șlefuiește nimeni toate pietrele, ci doar pe acelea care ies în evidență prin ceva pozitiv (avantajos, care aduce un plus de valoare). Așadar, nu e suficient să fii o piatră mare și impunătoare. Dacă nu ești bine poziționată sau ești greu de urnit... ori ești acoperit de noroi... vei rămâne mereu o piatră.

marți, martie 28, 2017

De neînvins

Caut mereu, fără încetare... Caut cuvintele perfecte. Sunt conștientă de valoarea fiecărei clipe, știu că tot ce ne înconjoară acum, mâine se va metamorfoza în altceva. O mică omidă... Se hrănește pentru a deveni cocon. Apoi timpul își pune amprenta, șlefuind mătasea până ce din exuvii răsar, timide și puternice, aripi. Odată spartă bariera lumilor, zborul devine inevitabil, o realitate incontestabilă de o frumusețe rară.
Printre culorile difuze ale soarelui... Se nasc zilnic speranțe. În fiecare zi, în noi se antrenează un viitor fluture care vrea să spargă carcasa rigidă a fricilor imprimate de societate... Și să se înalțe cât mai mult.
Doar cei mai norocoși înțeleg principiul abundenței care spune că lumea este suficient de mare pentru ca fiecare din noi să ajungă exact pe acea frunză pe care și-o dorește, indiferent cât de sus. Visele care par imposibile... Sunt cele care ne înalță. Nu avem voie să abandonăm, să ne dăm bătuți sau să renunțăm la visul nostru.
... Let's dream impossible!

marți, martie 14, 2017

Iartă, lună, glasul meu

În treacăt am observat pe cer o sferă perfectă, de culoarea mierii...
... Cândva mă lăsam influențată de magia ei. Acum nici pentru ea nu vreau să îmi mai fac timp. Nu mai sunt rac, m-am dezbrăcat de zodii... Mi-am lăsat crusta în spate, îngropată-ntr-un nisip fin și rece, fără vreun semn prea evident. Mă voi întoarce, poate, la ea vreodată. Dar nu acum și nu curând.
Mă va aduce vreo maree, întâmplător, pe-același țărm, dezvelind cu spuma, valul, comoara mea ascunsă...

... Dar trebuie să învăț să mă împrietenesc cu luna și din ipostaza de muritor... Și așa, poate, într-o zi voi dobândi chiar nemurirea.

miercuri, martie 08, 2017

La multi ani, mamico!

Este trecut de miezul nopții și știu că este ziua mamei... Eu nu am pregătit încă nimic. Privesc în jur și văd doar relicvele muncii mele. Și mă gândesc la tot ce am, la tot ce sunt și la tot ce pot. Pentru tot... E responsabilă mama. Pentru tot ce e mai bun din mine, pentru educația pe care mi-a dat-o, pentru dragostea pe care mi-a insuflat-o și pentru încurajările ce nu i-au lipsit niciodată.
Știu că o supăr adesea, știu că îi greșesc... Dar mama rămâne pentru mine cel mai puternic pilon al vieții, fără de care știu că mi-aș pierde echilibrul. Nu vreau să mă gândesc ce aș fi fără ea... Mă bucur doar de minunea pe care o am acum lângă mine și îi mulțumesc lui Dumnezeu că este mama mea!
La multi ani, mami! Te iubesc!

sâmbătă, februarie 25, 2017

Învățăm...

Mă uit în ochii tăi și încă văd un copil.
Nu contează ce vârstă ai, nimic în tine nu e schimbat. Da, te-ai înălțat, te-ai lovit de viață, ai pierdut părți din tine, ai vărsat lacrimi, te-ai închis... Apoi te-ai redeschis, pentru că apoi să te retragi.
Nu știi ce vrei, nu știi ce simți... Și nici nu mai contează. Tot ce contează acum este că a început o nouă zi. Vine primăvara, simți asta. Simți căldura ei...
Respiră o clipă și amintește-ți că ești om. Ești născut să fii imperfect. Ești născut să încerci, să lupți... Chiar dacă lupa aceasta o duci in majoritatea timpului cu tine! Luptă. Iar dacă ai nevoie de o pauză... Ia-o! Nu contează ce zic ceilalți despre tine și despre faptele tale. Nimeni nu știe mai bine că tine cine ești în interiorul tău. Nimeni nu trăiește în sufletul tău, nu-ți știe trăirile, fricile, nevoile sau gândurile.
Într-o zi...
De fapt nu, nu într-o zi... Ci în fiecare zi. În fiecare zi vei fi și sus, și jos, deopotrivă, dacă vrei asta. Poate azi crezi că nu, dar mâine, sau poate chiar diseară, te vei redresa. Chiar și numai pentru o clipă. Nu mai aștepta să-ți găsești liniștea sau fericirea în lucruri mari. Caut-o în tine. În fiecare zi, în fiecare clipă, în orice om. Iar dacă nu merge acum, lasă așa. Fii deschis. Nimic nu durează la nesfârșit. Niciun lucru bun, niciun lucru rău.

Cam asta este ideea în viață. Ce nu trăim acum... Poate vom trăi cândva... Dar până atunci trebuie să ne lăsăm liniștea sufletească. Să ne dăm dreptul de a fi liberi și liniștiți cu noi înșine.

miercuri, februarie 22, 2017

Hai... măcar virtual!

... acesta va fi îndemnul cât de curând!
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ea. Avem dispozitive pentru care atributul „inteligent” nu mai este de mult suficient. Cercetătorii se luptă să identifice tot mai multe nevoi umane ce rămân nesatisfăcute, așa că inventează plăceri surogat.
Așa s-a ajuns că nu mai trebuie să așteptăm 2 săptămâni după un semn de viață de la o persoană dragă aflată la celălalt capăt al lumii, nu mai avem nevoie să developăm fotografii... sau să spălăm rufe de mână. În fine, exemplele sunt stupide însă reliefează modul în care tehnologia ne ajută să fim mai aproape de ce ne dorim sau ne ușurează munca.
Totuși, după ce s-au inventat roboții care să ofere îmbrățișări, după ce Skype-ul aduce oamenii dragi mai aproape... ce s-a gândit omul? Mulți nu ne permitem într-o viață ... multe lucruri. Și în general este vorba despre distracții (călătorii, sporturi extreme șamd). Așa că a fost inventată lumea virtuală și, mai nou, un dispozitiv care să ne ducă aproape oriunde. Unele telefoane deja au posibilitatea de a înregistra în acest mod pentru ca mai apoi altcineva, prin intermediul ochelarilor inteligenți, să trăiască aceeași experiență...

E interesant, nu?

De Crăciun am testat și eu ochelarii inteligenți ai lui frate-miu și am fost fascinată. Și fi-miu i-a testat și de atunci pune tot ce prinde cu o formă similară la ochi, sperând că va mai retrăi acea experiență.
Acum i-am văzut la reducere și mi-am amintit de ei. Există modele de la cele mai simple și până la cele mai sofisticate...
... Am un sentiment că așa cum smartwatch-urile au devenit la fel de populare și de comune precum smartphone-urile, la fel și acești ochelari vor deveni, în curând, foarte populare. Tot mai multe persoane își vor aloca câteva minute zilnic pentru a trăi experiențe care să le trezească ZEN-ul.

Voi ce credeți?

luni, februarie 20, 2017

Dincolo de cuvinte...

Cât de inexpresive sunt cuvintele... când ne încredem cu totul în ele. Uneori orice am spune... rămâne prea puțin. Când închidem ochii, cu greu ne amintim cuvinte. În minte se derulează filme mute în care protagoniștii parcă sunt ghidați de forțe externe.

Privind înapoi... îmi dau seama că viața se trăiește, într-adevăr, la un anumit moment. Fiecare clipă are propria semnificație. Când eram copii... intensificam la maxim fiecare clipă, sau o pierdeam. Acum, continuăm să pierdem momente, pentru că nu mai avem timp. Acum nimic nu mai contează. După ce greșim, după ce rănim, fugim. Ce rost mai au romanțele, când lumea e plină de suflete goale ce așteaptă îmbrățișări? Ne completăm în fiecare zi cu o nouă imperfecțiune și trăim așa... într-o continuă golire de fundament, sentimente blocate fără chip. În brațe străine găsim ceva pierdut, ne căutăm cu mult egoism pe noi înșine.

Asta se întâmplă când mori... și nu încearcă nimeni să te aducă înapoi la viață.



și totuși... cât tânjim după acele brațe în care să ne pierdem o viață întreagă...

miercuri, februarie 15, 2017

Libertate

Cât de benefic este timpul pe care îl petreci doar tu cu tine... și cât de rar profiți, cu adevărat, de el.

Se întâmplă adeseori în viață ca schimbarea să ne sperie. Ne obișnuim să fim părți componente ale unor structuri mai mult sau mai puțin performante, în care știm mereu ce avem de făcut și încotro ne îndreptăm... dar prea rar ne punem problema dacă acel normal ne aparține și ne satisface întrutot...
Până la un momentdat, când privim pe fereastra sufletului și vedem că peisajul este vitregit. Realizăm că noi nu mai contăm de mult, că o forță malefică ne conduce permanent spre un ceva în care nu ne mai regăsim.

Dacă ai ajuns aici... atunci spune STOP.

Când te eliberezi de orice te ține încorsetat... te simți ușor. Sigur, nu de la început, dar cu timpul... imediat ce vei începe să faci primul lucru pentru tine, când vei face o investiție în tine pe care să o simți benefică. Banii vin și pleacă, oamenii își urmăresc interesele... tot ce contează azi... ești tu! Investește în tine! Ia-ți acel ceva pe care ți-l doreai de mult, fă-ți timp și eliberează-te de tot ce nu îți mai trebuie, fă curat în dulap și dă tot! Tot ce te ține blocat în altcineva, și nu în tine. Poate că nu mai știi cine ești tu, poate nu acum, dar ai ocazia să te regăsești. Încearcă. Ia-o pe bâjbâite! Găsește-te pe tine, găsește-ți stilul tău. Cu timpul vei înțelege încotro trebuie să te îndrepți. Dumnezeu nu ne lasă niciodată să ne risipim, dacă îi cerem ajutorul. Trebuie doar să ne putem găsi pe noi înșine, înainte de a-i putea găsi pe ceilalți...

... și cât e de bine când ne căutăm și ne simțim liberi și liniștiți!

luni, februarie 13, 2017

Gol

Vine un moment în viața oricui în care nu mai vrea nimic. Efectiv, nimic. Toți cunoaștem la un moment dat ceva sau pe cineva care, fără voia noastră, ne pune capac. Reușește să desființeze tot ce știam despre viață, despre lume, despre noi... Și ne arată realitatea. Ne izbește cu o oglindă în care lumea nu mai e atât de filtrată in Photoshop. Lumea e ... Efectiv așa cum e.

Și atunci rămânem șocați. Știm cine suntem și asta rămâne singura certitudine. Mai departe începem să chestionăm tot.
Parcă nu mai avem chef de nimeni și de nimic. Am vrea să rămânem doar noi și universul nostru. Fără granițe. Nu mai vrem oameni, nu mai vrem vorbe, nu mai vrem nimic. Totul sună prea gol și fără substanță.

Și ajungem să ne întrebăm care este esența. Fiecare om aparține unui univers și este real faptul că este important contextul social. Niciodată nu am realizat până acum că deși suntem toți oameni, aparținem unor culturi diferite în care mentalitățile diferă, obiceiurile la fel și, nu în ultimul rând, credințele diferă. Ne manifestăm altfel, simțim altfel, prețuim altfel. Iar când nu aparținem, când nu rezonăm, nu are rost să încercăm să ne adaptăm. Asta este o măsură benefică pe termen scurt. Pe termen lung duce la plafonare și autodistrugere. Oamenii cu adevărat fericiți sunt cei care aparțin aceluiași univers și au fost crescuți mânați de aceleași principii... Cei ce cunosc o limbă comună și au același limbaj... Cei pentru care cuvintele au același sens și privesc în aceeași direcție. E greu, totuși, să îți găsești mediul. E greu să îți atingi idealul... Dar cert este că trebuie să sperăm și să perseverăm.

Omul din greșeli învață.

sâmbătă, februarie 11, 2017

M-am trezit

Acesta este momentul meu preferat dintr-un șir de evenimente: cel în care aflu realitatea cea mai puțin favorabilă. Durerea dată de astfel de idei mă ajută foarte mult să fiu puternică și să îmi strâng, cu adevărat, jucăriile fără să mă mai uit înapoi cu gândul la ce ar fi fost dacă?
Nu există dacă. Arunci când pornești cu Dumnezeu la drum, El nu te lasă. El nu îi abandonează niciodată pe cei ce îi cer sprijinul. Da, e drept, suntem slabi și greșim. Uneori avem de plătit prostiile noastre sau ale altora. E ok. Se mai întâmplă. E în legile firii. Totuși, ce mă doare e când oamenii defilează cu mai mult decât pot duce. Mă doare să îmi pun încrederea în cineva care militează pentru credință, când el însuși trăiește, din toate punctele de vedere în dezacord cu aceasta. Nu sunt în măsură să judec și nici nu emit astfel de raționamente. Doar constat că am tendința să cred prea ușor că toți cei ce aduc în discuție numele Lui sunt așa cum îi conturez eu în mintea mea.
Sunt încă o copilă. Încă mai cred în povești cu oameni sinceri, cu vise împlinite și cu adevăruri. Din păcate însă, lumea nu este astfel. Lumea este plină de imperfecțiuni și de înșelătorii. Ne amăgim singuri că trăim, când în realitate murim tot mai mult în fiecare zi.
Dar e bine de știut că atunci când crezi, când nădăjduiești, când rabzi și când ierți... Atunci poți fi fericit.
Toată nădejdea se pune în puterea Celui de Sus.
Nu mai aștept nimic de la oameni.

Preaplin

În urmă cu aproape 5 ani am fost să vizitez Meteorele (Grecia). Acolo am luat contact cu foarte multe lucruri interesante, răsturnând, în doar câteva ore, toată cunoașterea mea cu privire la știință și spirit.

În orice caz, printre altele, am descoperit un obiect vestit (pe care nu am putut să nu îl aduc și acasă), de care m-am lovit astăzi, cu privirea, desigur... în timp ce contemplam la drumul ce mi se pregătește. Este vorba despre Paharul lui Pitagora (sau Cupa lui Arhimede, numită și astfel după principiul pe care se bazează).

Bun, poate vă întrebați ce este așa deosebit la o cupă de vin realizată din lut. Păi... minunat este principiul său de funcționare.
Legenda spune că acest pahar a fost inventat pentru șantiere, unde muncitorilor le era împărțit în pauze vin. Pentru a evita lăcomia, acest pahar a fost conceput în așa fel încât să cunoască un maxim. Dacă acel maxim este depășit, atunci absolut tot ce se află în pahar se va scurge și se va pierde... cam ca aici:



Ideea este că acest principiu se aplică, de multe ori, fără să ne dăm seama, inclusiv în viața de zi cu zi. Adunăm frustrări, adunăm dureri, adunăm suferințe... până ce atingem o cotă maximă. Abia când se atinge aceea suntem capabili să vărsăm tot și să ne eliberăm. Atunci nu va mai rămâne nimic. Decât gol și... poate... liniște.

Gândește-te la asta! :)

vineri, februarie 10, 2017

Îndrăznește să fii mai bun!

Sunt sigură că ai auzit cel puțin o dată acea vorbă: „suntem media a cinci oameni din jurul nostru” sau „spune-mi ce prieteni ai ca să-ți spun cine ești”. Pentru unii, afirmațiile acestea sunt ostentative. Mulți se simt jigniți, pentru că sunt nesinceri atât față de ceilalți, cât și față de ei înșiși. Atâta timp cât această afirmație te jignește, înseamnă că ai o părere foarte proastă despre oamenii din jurul tău... și atunci, te întreb... de ce te înconjori de ei? Îi consideri idioți dar te consideri pe tine deștept/deșteaptă? Păi și atunci, tu ești deștept/deșteaptă doar pentru că ești cel mai răsărit/cea mai răsărită dintre ei? Haha, să-ți dau o veste. Ești cel mai deștept dintre proști (mergând pe algoritmul tău).
În fine, ideea de mai sus se aplică strict ipocriților. Sunt destul de sigur că printre cititorii mei nu se va regăsi nimeni în afirmația de mai sus, pentru că, în mare, cei ce se deranjează să citească astfel de mesaje sunt oameni curioși, oameni interesați de a obține know howul, oameni frumoși. Și, până la urmă, sunt prietenii mei, iar eu mă consider media lor...!

Tuturor ni se întâmplă uneori să fim la pământ: financiar, sufletește, fizic... Dar având susținerea corespunzătoare, ne ridicăm și devenim media celor ce ne înconjoară. Te întrebi de ce nu progresezi? Te întrebi de ce ești încă pe loc sau ai impresia că dai din rău în mai rău? Lasă-mă să te întreb... câți prieteni ai? Câți oameni pe care chiar te bazezi și pe care chiar i-ai considera sfătuitori ai? Hmm... nu știi? Puțini? Atunci ridică-te, uită-te în oglindă și gândește-te unde vrei să ajungi. Nu își fie frică să țintești cât mai sus. Te pot ajuta cei ce te înconjoară acum să îți atingi visul? Da? Atunci spune-le planurile tale. Nu? Atunci caută anturaje noi! Nu zice nimeni să schimbi fundamentul tău, schimbă doar acțiunile. Ajută-te să devii cea mai bună variantă a ta!
Vrei să ai succes? Înconjoară-te de oameni de succes! 
Vrei să fii fericit(ă)? Înconjoară-te de oameni fericiți și optimiști!
Vrei să ai o familie frumosă? Înconjoară-te de oameni care au familii frumoase!

Învață tot ce poți de la cei din jurul tău. Oamenii care te merită, te vor aprecia exact pentru ceea ce ești. Nu te limita la cât ți-au spus alții că ești! Alții te-au văzut strict prin ochii lor. Ei atât pot. Nu ar accepta ca tu să îi depășești. 
Dar TU ești propriul TĂU stăpân, iar succesul TĂU depinde STRICT de TINE! 

Prinde curaj să îți deschizi aripile și să te autodepășești! Nu îți fie frică, mereu se va găsi cineva să creadă în tine, dacă tu însuți/însăți crezi!



Am început să scriu acest articol ca debut al unui lung șir de lecții de viață pe care încă le experimentez. Datorez tot acelui grup extins de prieteni care m-au încurajat permanent și m-au adus astăzi și mereu aici.

Pentru aceasta vă prețuiesc și vă mulțumesc!

joi, februarie 09, 2017

Introspecție

Azi am descoperit un lucru foarte interesant despre mecanismul meu de funcționare...
Am realizat că releul meu are doar o singură siguranță...Sau, mai exact, este un buton universal care declanșează toate sistemele. Nu înțelegeam niciodată cum de face că atunci când mă apucă nervii pe ceva, toate merg rău și nu mă mai pot concentra la nimic.
Ei bine, zilele astea am realizat ce se întâmplă. Eram ok. Apoi am intrat în panică datorită faptului că mă aștepta un examen pe care eu îl vedeam drept foarte greu și o adevărată amenințare pentru liniștea mea interioară (examen de facultate, deci chiar examen)... Ei bine, când am conștientizat cât am de învățat și cât e de scurt timpul, cred că s-a acționat butonul de panică. Am realizat atunci cât de ratată e viața mea, cât de distrusă sunt, că sufletește sunt zero, că nu am energie să lucrez, că am prea mare volum de lucru, că nu am volum de lucru, că duhovnicește am făcut greșeli impardonabile, că nu mă iubește câinele, că mi-au apărut coșuri ca in adolescență, că nu mai găsesc telecomanda și că nici nu aș avea timp să mă uit la TV. Deci, prostii! Mintea mea era pe o panică generală.
După ce am ieșit triumfătoare din examen, pulsul s-a calmat, butonul de panică a fost inactivat, am intrat pe modul de liniște și mi s-a făcut și chef de muncă, și dor de treabă, și liniște în suflet, și și și. Am ieșit puțin obosită din treaba asta, dar măcar am realizat ceva: în orice problemă care apare din senin, fără motiv evident, trebuie să am răbdare, că nu e reală și va dispărea de la sine când se va calma problema efectivă, care poate avea legătură cu orice altceva.
Se pare că nu prea pot găsi un echilibru în lucruri, și asta ar cam explica multe greșeli comise de-a lungul timpului.
Dar este un început pentru toate.
Bine măcar că am realizat și acum. Nu e timpul pierdut.
Ce dor mi-era de liniște.
Asta până săptămâna viitoare la următorul examen :)). Ultimul! Hee Hee.

marți, februarie 07, 2017

Lovin' can heal...

Mi-am propus să încerc să nu mai fiu atât de siropoasă și de incurabil romantică... fie că am pe cine iubi sau nu... tânjesc după acel melodramatism care se naște în mine de fiecare dată când regăsesc ceva care să mă stârnească...
Și uite... cum iar mă gândesc.

... am descoperit niște versuri extraordinare care m-au pus la pământ.

Și ascult, și ascult... la nesfârșit...

... și nu mă mai vindec niciodată!



Dragostea doare câteodată...dar este singurul lucru pe care îl cunosc... singurul lucru care mă face să mă simt în viață!

luni, februarie 06, 2017

Asta-i despre tine...

Te-ai trezit și azi. Pășești la fel de nepăsător, cu același sictir evident pe chip, spre încă o zi în care ai vrea să îți pese câtuși de puțin. Ești înconjurat de nimic, căci totul îți e străin și nimic nu te mai mulțumește. Cândva vedeai atât de mult în tot, dar acum nu mai vezi nimic, decât obișnuință.
Același ritual dintotdeauna. Același zâmbet fals, care deja sfidează regulile bunului simț și același tablou, din care sufletul îți urlă atât de tare să evadeze.
Ai fost prea mult rănit încât ai ajuns să nu mai crezi nimic și să împrăștii numai indiferență. Nici să-ți dorești să schimbi ceva nu mai ai forța, fiindcă ți-e frică. Ți-e scârbă de minciuni, de speranțe... Și chiar de sentimente, așa că te-ai săturat să mai aștepți ceva.
Oglinda îți e și ea străină. Îți privești chipul și nu te recunoști. Obișnuiai să zâmbești. Acum tristețea te-a îmbătrânit.
... Și totuși continui să parcurgi același drum la nesfârșit, fără să te gândești la șanse. Te amăgești că vei fi salvat de o credință pe care în momentele comode o renegi...
...
Dar până când? Întoarce-te-n oglindă și amintește-ți ochii tăi de altă dată, de când erai fericit, chiar și numai pentru o clipă. Amintește-ți cum te simțeai când cineva credea în tine și nu-ți dădea drumul la mână... Când tu contai mai mult decât orice, iar zâmbetul ți-era sincer.
Știi ce zic?
Sunt sigură că știi.
...
Și ce mai vrei? Eliberează-te de suferință și fă-ți curaj să te ierți! Iartă-te și întoarce-te la ce contează. Dă-ți voie să fii iarăși fericit, să iubești din nou și să visezi.
Nimeni nu merită să rămână blocat în trecut, cum nimeni nu merită să trăiască mort.
Când Dumnezeu îți deschide o fereastră... Profită de ea și evadează... Fii fericit!
Și nu uita... Cineva acolo sus... Te iubește!
De data asta nu mai este despre mine. Acum este povestea ta!

duminică, februarie 05, 2017

Brain crash

Toată lumea a fost mereu surprinsă de faptul că nu mi-am putut face prieteni decât cu câte 5-10 ani mai mari ca mine... și răspunsul meu a fost de fiecare dată că acest lucru se explică prin raportarea la vârsta psihologică și la nivelul de maturitate al celuilalt. Este cunoscut că femeile se maturizează mai devreme... dar... după o anumită vârstă chiar speram ca lucrurile să se mai echilibreze.
De vreo lună, din motive care efectiv îmi depășesc capacitatea comprehensivă, sunt invadată de cereri de prietenie pe facebook. Știind că lucrez cu publicul, că mă rotesc în ceva grupuri/medii noi... le accept fără să stau prea mult pe gânduri. Până de curând acest lucru nu s-ar fi întâmplat în cazul meu...dar acum zic... fie.
Surpriza maximă vine atunci când sunt abordată de tot felul de indivizi care văd prea bine că am copil... și mă agasează (8 din 10 cazuri, cu o frecvență de 2-4/zi, de aproximativ două săptămâni) cu exact același tipic. Din 3 cuvinte devenim iar străini (nu mai suntem prieteni pe facebook sau cădem înapoi în necunoscut): acestea sunt: bună, bine, da. Întrebările, de fiecare dată: ce faci? (mai mult sau mai puțin ortografiat) și ai prieten?
Se presupune că dacă am un copil, am soț. Da, bine, că lucrurile nu merg întotdeauna pe făgașul normal, oricum ar fi, cred că nu am o figură care să exprime că aș fi prea interesată de puștiulachi de 20 de ani cu poze cu gagici la cover care mă abordează cu „cf frumoas-o?” . Hahaha.

Deci, dacă ai avut curiozitatea de a citi acest mesaj înainte de a te mai deranja să mă abordezi, poți să părăsești pagina mea de facebook aflând că nu sunt interesată.

Aș putea, pur și simplu, să nu mai dau accept tuturor cererilor... dar dacă totuși în felul acesta bag în aceeași oală și oameni care chiar au ceva de spus?

Așadar, spre marea mea surprindere... am ajuns la 25 de ani și încă îmi vine greu să cred că băieții de vârsta mea pot fi atât de imaturi încât încă să mai abordeze o fată cu „ai prieten?” Și dacă am, și dacă n-am, un tip care începe așa este doar neinteresant și  imatur.


sâmbătă, februarie 04, 2017

Vis

Azi m-am trezit încrezătoare...
Am avut un vis... Se făcea că aveam iar 25 de ani, eram tânără, veselă, încrezătoare și frumoasă. Orice grijă dispăruse și-n suflet era liniște.
În visul meu aveam un copil minunat care să-mi lumineze viața, o familie deosebită pe care să mă pot baza, o casă pe numele meu, o mașină la fel... Și o mică afacere, suficient de rentabilă încât să nu am grija pâinii de mâine.
Tot în acel vis eram stăpână pe viața mea și, prin eforturile mele ajutam pe alții. Eram pe punctul de a publica prima mea carte și de a-mi împlini toate speranțele duhovnicești.

...

Apoi m-am trezit. De obicei când mă trezesc sunt deprimată că știu că visele de depărtează de realitate.
Azi sunt fericită... Căci m-am trezit în vis.

Mulțumesc, Doamne!

luni, ianuarie 30, 2017

Experiment

De două zile mă străduiesc să mă regăsesc...
Mereu am iubit plimbările seara, când vântul este singurul stăpân peste suflet, când stelele încep să apară triumfătoare pe cer și zarea se-nnegrește. Mă inspiră această liniște cutremurătoare.
Faptul de a avea o apă lângă mine este cu atât mai înnălțător.
Așadar, seara, cu muzica în buzunar și căldura-n suflet, mă îmbrac și plec la o plimbare, pe malul Oltului, spre oraș. Luminițele, murmurul apei, vântul... toate mă inspiră și mă introduc într-o lume ce realizez că nu ne aparține nici măcar puțin. Fiecare element, oricât de insignifiant, reprezintă o creație perfectă, fără de care peisajul ar fi incomplet.
La întoarcere, cu muzica după mine, închid ochii și mă las în voia Domnului, spre casă, pe un drum relativ drept...
Ce am realizat?
Cât de mică îmi este credința. Spun „Doamne, mă las în voia ta” dar simt cum mi se strânge sufletul și deschid ochii la primul obstacol. Drumul e drept, e ușor, dar eu mă tem și privesc.
Am repetat experiența... până am realizat unde greșesc: fac pași mari și repezi.
După ce m-a izbit această ipoteză am început să merg mai încet, cu pași mărunți, încercând să îmi înving teama și să calc apăsat, simțind pământul de sub picioarele mele. Am început să prind curaj. Totuși, din când în când, știind că sunt aproape de „cotitură”, mai priveam ușor, printre gene, strict pentru a mă asigura că sunt pe drum și că nu mă prăbușesc sau ajung altundeva.
Și așa, am ajuns acasă.

Am realizat atunci unde greșesc.
În general.
Mă grăbesc să ajung la destinație, fără să mă bucur de drum... și nu am încredere în nimic, decât în mine. Iar când ajung, îmi pare rău că am pierdut esența călătoriei.


duminică, ianuarie 29, 2017

Meditează...

De când e lumea se știe că bărbații și femeile provin din locuri diferite... Sunt atrași de diferențiere și ajung să se iubească pentru modul în care se completează reciproc.
Femeile iubesc mai intens... Bărbații sunt mai cerebrali... Dar când iubesc, iubesc.
Nici unora, nici celorlalți nu le ia prea mult să afle, căci dacă durează prea mult, e posibil să fie doar amăgire.
Nu este corect pentru celălalt să te hrănești cu dragostea lui, în timp ce tu mai prospectezi piața.
Nu te-ai gândit nicio clipă că ar putea pleca...
... Dar și femeile... Și bărbații... Când suferă... Pleacă! Cu lacrimile pe obraji și inima goală.
Dar mai bine așa, decât să îți ocupi timpul și să pierzi un tren.

Dacă totuși l-ai iubit pe celălalt ... Vei realiza. Absenta lui te va face sa îl vrei înapoi. Dacă nu apare aceasta disperare... Ei bine, ai primit răspunsul: ce simțeai tu nu era dragoste. Dacă totuși simți că viața îți e goală și că nimic nu mai are sens... Poate nu e inca prea târziu. Caută și spune-i. Spune-i celuilalt că nu îl vei mai lasa niciodată să plece și că vrei sa iti fie alaturi pentru o veșnicie.

...

Dar daca îți ia mult să te gândești, să nu te mire daca nu va mai fi nimeni acolo să îți răspundă sau daca tot acel timp i-a fost suficient sa te îngroape. Poate că încă va mai suferi...Dar mai bine să suferi o luna, decât să suferi o viață, că ai lăsat să treacă pe lângă tine oameni care chiar te iubeau...Numai că sa poti ajuta pe altcineva sa se redreseze.

Asta e viața.

Curaj și mergi mai departe.
Cine te iubește, te caută. Cine nu, te lasă baltă. Așa e viața.
Uneori trebuie să pleci ca să cunoști cu adevărat fericirea.
Femeile plâng intens la început și apoi prind aripi. Bărbații prind aripi la început și apoi plâng o viață...

sâmbătă, ianuarie 28, 2017

Născut a doua oară

Pentru orice familie... nașterea unui copil dorit reprezintă o bucurie enormă, o binecuvântare. Cu toate acestea, în unele cazuri se întâmplă ca momentul propriu-zis să fie precedat de unul mult mai intens din punct de vedere emoțional, în care fericirea rămâne singurul sentiment trăit.  Mă refer, așa cum se poate intui, la cazurile de prematuritate sau de boală...

Dinainte de a mă gândi măcar să fiu părinte am prețuit secțiile de neonatologie și am încurajat, atât cât am putut (în special prin susținerea campaniilor Salvații Copiii de modernizare a secțiilor în cauză din țară) derularea unui act medical de calitate. Nu m-aș fi gândit niciodată, însă, că ajutându-i pe ceilalți voi ajunge să mă ajut pe mine... și poate, astfel am ajuns să cred și mai mult în ceea ce susțin mereu și anume că nimic nu este întâmplător. Nimeni nu își dorește să nască un copil bolnav sau prematur. Chiar nimeni. Ar fi cea mai mare aberație posibilă să susțină cineva așa ceva... și totuși ni se întâmplă. Oricât am fi de sănătoși, de bogați sau de deștepți. Trăim într-o lume mult prea toxică și nesigură în care chiar în principal aerul inspirat, mâncarea ingerată și formele de divertisment practicate ne pot fi fatale... nouă sau urmașilor noștri.

... Azi se împlinesc doi ani de când cred în actul medical din România, precum și în forța rugăciunii. Cele două fac o echipă deosebită. 
Nu am mai vorbit despre acest lucru aici, cu toate că blogul este confidentul meu de zece ani... dar cine mă cunoaște știe deja că în urmă cu doi ani, în 28 ianuarie, la numai 6 zile de la naștere, copilul meu a fost operat de o echipă deosebită de chirurgi, de la Spitalul de Urgențe Pediatrice Marie S Curie din capitală... fiind un caz medical extrem de rar. Cu toate că am semnat, cu inima ruptă, hârtii prin care îmi puteam condamna copilul la moarte sau, mai rău, la o viață martirică, am crezut până în ultima clipă în profesionalismul celor ce aveau să îi dea viață pentru a doua oară. Și bine am făcut!
Pentru mine bucuria nașterii a fost acută doar 3 minute până când copilul mi-a fost transferat la trei sectoare distanță de mine... și a rămas latentă, invadată de dor, frică, disperare și speranță. Totuși, în 28 ianuarie 2015, după aproape 10 ore de operație am revăzut perfecțiunea. Nu voi uita niciodată chipul obosit și dur al omului prin ale cărui mâini a lucrat Dumnezeu, respectiv al prof.dr. Sebastian Ionescu, care, privindu-mă, mi-a spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată: „nu a fost bine, a fost foarte bine! Nu va mai avea niciodată nimic!”

În acea zi copilul meu s-a născut a doua oară ... și eu odată cu el! Atunci am devenit cu adevărat mamă, abia atunci îmi puteam privi minunea în splendoarea ei... atunci am știut că eforturile mele de a lupta cu laptele ce hrănea doar pomi și plante... nu va fi zadarnic. Și chiar dacă abia patru zile mai târziu aveam să îl țin prima dată în brațe și să îl pun prima dată la piept... în acea zi am simțit binecuvântarea!

Mulțumesc din toată inima și voi fi veșnic recunoscătoare oamenilor minunați ce au făcut posibil acest miracol!
Mulțumesc bunei mele prietene, dr. Cristina Ioniță, fără al cărei ajutor nu aș fi ajuns niciodată să cunosc toți medicii minunați și, mai mult ca sigur, copilul meu astăzi ar fi fost o amintire, un înger rătăcit în cer.
Mulțumesc echipei medicale a maternității Filantropia din București, în frunte cu doamnele dr Ana Maria Vayna și dr. Ruxandra Cigaran, precum și domnului dr. Daniel Soare și tuturor celor ale căror nume nu le cunosc dar care au contribuit la minunea noastră.
Mulțumesc tuturor medicilor și personalului medical ai secției de Terapie Intensivă - Neonatologie din cadrul Spitalului de Urgențe Pediatrice Marie S Curie, în special domnului dr. Ștefan Marius Manolache, pentru grija deosebită pe care a acordat-o copilului de când a intrat în secție și până în prezent.
Mulțumesc din inimă echipei de chirurgi coordonată de prof.dr. Sebastian Ionescu și dr. Mihai Mocanu, precum și doamnei dr. Adriana Guriță care s-a asigurat ca toate acele ore de anestezie să nu traumatizeze în niciun fel existența piticului meu.
Mulțumesc secției oncologie, respectiv domnului dr. Cristian Scurtu care ne-a supravegheat cu atenție evoluția.
Mulțumesc Alexandrei, asistentei cu inimă de aur, care mi-a botezat copilul atunci când disperarea atingea cote maxime în inima mea. Întâmplare sau nu, a doua zi copilul a fost operat...deși în fiecare zi apăreau piedici. 
Mulțumesc Adinei, ființei minunate care m-a suportat și în momentele mele cele mai grele... și care mi-a moșit copilul... cea care m-a învățat valoarea unei prietenii adevărate.
Mulțumesc tuturor celor ce au înălțat rugăciuni la cer!

Azi simt că am doi ani de când sunt o ființă mai bună. 
Cu riscul de a părea patetică, nu voi uita niciodată acești oameni minunați. Sunt primii în rugăciunile mele.




vineri, ianuarie 27, 2017

Cu timpul...

Vine un moment în viața fiecăruia când realizează ce vrea. Când suntem tineri nu avem prea multe responsabilități. Vedem lumea după cum ne lasă imaginația, după cum o văd prietenii sau ne-o conturează părinții.
Când apar grijile și timpul de scurtează... Învățăm pe pielea noastră ce înseamnă costul de oportunitate și devenim selectivi. Aflăm că oamenii sunt ocupați și că timpul fiecaruia dintre noi e valoros așa că merită fiecare să fie răsplătit pentru cât ne acordă. Sigur, învățăm din școală că timpul înseamnă bani (time is money) dar valoarea nu se măsoară doar in bani. Valoarea se măsoară în zâmbete, in incredere, în îmbrățișări, în proiecte, sfaturi, in critici constructive și in multe altele...

Oricât de neimportanti ne-am considera la un moment dat, undeva în adâncul nostru fiecare din noi știm cât valoram și așteptăm răsplata.

Când nu se ridica la măsura așteptărilor noastre, dacă suntem buni, negociem, dacă nu... Ne retragem.

Mi-ar plăcea să ofer puțin din timpul meu tuturor celor ce vor să-mi ofere puțin din timpul lor. Știu că am mereu ceva de învațat de la absolut oricine.

Îți mulțumesc că mi-ai dat câteva minute din viața ta acum, citind aceste gânduri de noapte. Îți doresc să primești înmiit răsplată pentru investiția ta in mine.
Așa că, prieten drag, te-mbrățișez și-ți mulțumesc!
O noapte frumoasă!

joi, ianuarie 26, 2017

În realitate... monștrii sunt doar în capul tău!

Până nu de mult, cea mai mare problemă a mea era... FRICA. Da, acel sentiment monstruos care mă cuprindea de fiecare dată când îmi suna telefonul, când cunoșteam pe cineva nou, când mă duceam să susțin un argument pentru prima dată, când trebuia să îmi exprim sentimentele, când mă gândeam la a-mi deschide o afacere, când voiam să ies în oraș și trebuia să las piticul în grija alormei, când mă îndrăgosteam, când nu primeam reacțiile pe care le așteptam, când eram respinsă, când credeam că sunt respinsă, când trebuia să îmi susțin punctul de vedere, când greșeam, când nu suna telefonul... și așa mai departe. Atât de multe frici îmi alergau inima încât uneori cred că îmi era frică să și respir sau să mă trezesc dimineața.
Recunosc că de multe ori conștientizam că sunt stupide și așa că, deși existau și deși rodeau cu nesimțire din mine până acolo încât auzeam în timpane scârțâitul oaselor goale și zgâriate, totuși, reușeam să le fac față. Dar nu tuturor fricilor și nu cu ușurință...
... totul până într-o zi când, deloc întâmplător - căci nu cred în întâmplări sau coincidențe -, un om minunat căruia îi sunt extrem de recunoscătoare, m-a pus în legătură cu un grup nou, în care am fost foarte ușor integrată (în ciuda fricii mele nefondate)... de unde am primit invitație la un eveniment care m-a schimbat. Cam așa am ajuns la un seminar susținut de Lorand Soares Szasz din care știu sigur că am înțeles două lucruri: 
1. să am curaj și încredere în forțele proprii (principiul: nu ești apreciat, pleacă! Ceea ce am și făcut...și de acolo viața mea s-a schimbat în bine)
2. frica nu există. Ea este doar o proiecție nerealistă a imaginației noastre. 


În primă fază totul a părut ca o revelație. Mă gândeam doar la ce spunea despre disciplină...și mi-am dat seama cât de mult lipsește din viața mea... și nu pentru că  ar avea vreo legătură cu ceilalți, ci eu mă fac pe deplin vinovată și responsabilă de propriile decizii pe care le-am luat până la acest moment, precum și de cele viitoare. Mi-am dat seama că frica de singurătate, frica de necunoscut, frica de relații, frica de plafonare, frica de succes, frica de.... șamd au făcut mereu din mine o fire anxioasă, nehotărâtă și total haotică în acțiuni. Pe scurt indisciplinată.
M-am luptat cu mine, am încercat să mă revolt și să rup tot ce credeam că este nesigur din viața mea și am ajuns la concluzia că toate acele temeri erau numai în mintea mea. 
Apoi a început să se facă lumină.
Lucrurile s-au triat de la sine. Tot procesul a fost mult mai scurt decât îmi imaginam. Iar liniștea mea interioară s-a instaurat nesperat.
Apoi am hotărât să îmi reiau lectura care mă aștepta prăfuită în bibliotecă și să fac exact ce știu mai bine. 
Fricile au dispărut. Sau, bine, nu au dispărut încă de tot, dar s-au mai temperat.
Și de fiecare dată când simt că mai vrea un monstru să iasă de sub pat, încerc să aprind lumina și să îl privesc în ochi... și, când fac asta, realizez că nu este decât o umbră... și dispare.


... până la urmă trebuie să avem curaj și încredere. În primul rând în noi înșine. Suntem singurii responsabili de ceea ce ni se întâmplă. Doar noi. Atât. Nu prietenul/prietena, nu copilul, nu Guvernul, nu Dumnezeu. NOI. Iar ce nu ține de noi... e doar fapt divers.

Și... de aici înainte... 
CONSECVENȚĂ.

Nici cu ea nu sunt prietenă, dar dacă am început să mă înțeleg ceva mai bine cu răbdarea, nădăjduiesc că sunt capabilă de orice!

Și la fel îți doresc și ție, dragul meu cititor!

sâmbătă, ianuarie 21, 2017

Keep that in mind

Orice om pe care îl întâlnim, la un moment dat, ne învață ceva... Indiferent că realizează sau nu. Dumnezeu face de așa natură încât să primim lecții in fiecare zi și din orice împrejurare.
Uneori nu o realizăm, nu suntem conștienți. Suntem obișnuiți să vedem în cei din jur normalul. Privim cu aceiași ochi cu care privesc toți ceilalți și nu avem curajul de a vedea altceva. Ne încredem in intuiții prostești și ne mințim că orice gest ce pare real... Chiar este.
Dacă ne-am educa să vedem adevărul, nu am mai fi nefericiți, neliniștiți sau nehotărâți. Însă cat timp oscilam intre realități impersonale, cat timp nu dorim să ne acceptăm nevoile interioare și ne lăsăm pradă voințelor colective... Nu avem cum să fim fericiți.
Încetează să vezi in ceilalți ce vrei tu...Și începi să vezi realitatea. Acționează cat inca mai poți, căci mâine s-ar putea sa fie prea târziu. Nobody likes to be taken for granted. Oricine se poate întoarce din drum dacă acolo unde se află nu are parte de reciprocitate. Keep that in mind.

joi, ianuarie 19, 2017

Va urma...

Viața este scurtă... de multe ori ne ia pe nepregătite și ne duce în cele mai neașteptate locuri, pentru ca de acolo să ne abandoneze pentru cine știe ce conjuncturi. Timpul este valoros, iar fiecare secundă irosită în ceva ce nu își face cinste... este o pierdere irevocabilă și o dezamăgire.
Oamenii din viața noastră, asemenea întâmplărilor... ei vin o dată. Și sunt importanți. Este ciudat cum un simplu argument poate construi sau rupe relații pentru totdeauna. Și nici nu realizăm cât de mult avem, până ce nu pierdem.
Nu sunt într-un moment prea inspirat. Oboseala își spune cuvântul... și aștept cu nerăbdare să pot lua o pauză, să mă educ, să mă disciplinez, și să ies înapoi la lumină. Sper, totuși, ca la finele căutării de sine, la finele ezitărilor și crizelor adolescentine, să îmi crească aripi colorate, pe care să le deschid ușor și care să mă ducă spre o lume cât mai luminată. Sper, de asemenea, ca în ieșirea din iarna aceasta interioară...să mă aștepte o primăvară spornică și cât mai multă culoare.
De asemenea, sper ca tot ce am rănit să pot vindeca... iar cicatricile să rămână doar ca amintiri ale unei lecții continue, transformată într-o poveste frumoasă.

Abia aștept să mă trezesc din hibernare.
Dar până atunci... nu îmi rămâne decât să îmi cer iertare.

sâmbătă, ianuarie 07, 2017

Goană

Aș vrea să scriu... Simt o nevoie nebună să revărs tot adevărul ca într-o cascadă, să mă eliberez de toate pietrele purtate din inerție de valurile sufletului.
Cu inima în gât și pulsul fugărit...Am obosit. Aș vrea să stau o clipă să cuget, dar continui să alerg. Nu mă opresc deloc.
Și zic mereu că nu mai plec. Zic că mă întorc din drum și las adrenalina pentru spirite mai tinere, dar nu mă-ndur.
Totuși, simt că trebuie să mă opresc. Chiar dacă par, nu sunt neobosită. Și nici de fier.
Fuga între lumi paralele mă epuizează. Nu mai sunt la vârsta potrivită pentru asta. Acum caut liniștea în orice.

joi, ianuarie 05, 2017

Matematica absurdului

E patru... Și e melancolie. Cu o zi în urmă, la aceeași oră, respiram pentru ultima oară. Apoi am urmărit desprinderea de trup, kilometru în parte, până a ajuns pe malul celălalt.
E patru și încă de patru ori pe atât. Vreau să aștept, și vreau să iert... De 40 de ori câte 4, căci sunt prea murdară să tânjesc la 7.
Nu înțeleg de ce ai vrea un mers retrograd. Când ne mințim pe noi, ne otrăvim cu tot ce nu ar putea nimeni altcineva. Este o mișcare cu adevărat letală. Și chiar nu știu de ce am face asta.
Fuga după iepuri sălbatici se va solda cu un eșec și o durere mai mare. Să nu îmi spui apoi că nu ți-am zis. Acum îți lingi rănile, căci te încrezi în definitiv în... Nici tu nu știi ce. Poate în șarm sau în șansă. Dar orice medicament are un termen de valabilitate... Iar dacă nu îl utilizezi responsabil și la timp, vei ajunge mai târziu să resimți consecințe grave.
E patru și încă aproape de șase ori patru. Eu stau, căci, crezi, nu am nimic mai bun de făcut... Nu te grăbești, cum nici chiar mie nu mi s-au sfârșit posibilitățile de calcul... Mai e mult patru și de aici înainte. Fiecare patru e de fapt două perechi de câte doi: noi doi și voi doi. Firesc, patru ar fi o echipă... Pe care spui că ți-o dorești. Dar oare... Ți-o dorești?
E patru și jumătate. Ce facem?

Mergem înainte...

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...