Nu imi dau seama cand a trecut saptamana aceasta. Este iar sambata seara... si nu pot spune ca am schimbat prea multe.
Cu toate acestea... toata saptamana am fost marcata de ideea de baza a weekend ului trecut: zidurile! Mai exact este vorba despre acele ziduri pe care le-am construit in jurul meu si care nu ma lasa, de niciun fel sa fiu vulnerabila.
Nu e rau ca nu sufar, nu ma las atinsa de nimic si sunt prundenta... stiu ce vreau si nu ma las de niciun fel distrata de lucrurile din jur...
... si e safe asa...
...dar, pana la urma, oare chiar destinatia este cea mai importanta? Sau calatoria?
Tind sa fiu nemultumita si sa vreau mereu mai mult, iar acest lucru se datoreaza, in mare parte, faptului ca ma concentrez pe momente viitoare si pe anticipare decat pe trairea prezentului.
Nu am facut multe lucruri extreme la viata mea, cu toate ca recunosc ca iubesc acel sentiment de nesiguranta si senzatia pe care o da adrenalina.
...si nu am facut prea multe lucruri interesante din doua motive: nu m-am inconjurat niciodata de teribilisti... si, cel mai important, sunt lenesa. Mai exact nu am rezistenta la efortul fizic.
Totusi, am cateva amintiri interesante... din calatorii care au necesitat efort sustinut... ideea este ca de fiecare data cand imi amintesc respectivele experiente... ma las prea putin miscata de "luminita de la capat"... de outcome... ci mereu reiterez intamplari de pe drum. Sunt acele detalii referitoare la persoane, la greutati si distractii...care conteaza cu adevarat.
Si atunci, daca ma gandesc ca viata este o calatorie, in care stiu unde vreau sa ajung (desigur, anticipez, am o imagine aproximativa a destinatiei, fara a putea genera imaginile clare...ci sunt doar proiectii mentale in baza experientelor traite) ... de ce nu ma bucur de drum? Si cand urcam pe munte...am vrut sa renunt de atatea ori, au fost carari grele, momente cand ma opream, momente cand inaintam, momente de privit inainte si altele de mers inapoi..dar nu am fost singura. Si asta mi-a dat curaj. M-am obisnuit sa merg singura, dar nu inseamna neaparat ca este cel distractiv mod de a inainta.
... asadar, zidurile... sunt precum mastile: modalitati de autocontrol si protectie.
Suntem oameni, suntem construiti din emotii. Asa ne-a fost lasata viata.
Nu vreau sa las pe nimeni sa vada dincolo de zid....si totusi, drumul e lung... iar zidurile ingreuneaza urcarea...
...
Fara companie... fara cineva care sa faca zgomot pe drum... frica de vipere si ursi e mai mare.
Nu...nu daram zidurile... dar pun o poarta si un pod mobil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu