Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne ajungem sa uitam cine suntem. Fiecare masca, fiecare rol jucat nu face decat sa scoata la surafata disperari, frustari si nevoi ce ard sa fie satisfacute...
... si cand ajungem sa realizam... cand, urmarind cu multa relaxare natura din jur, decidem sa luam o pauza si sa ne dam jos toate mastile atat de grele, realizam ca nu apartinem. Un exercitiu de introspectie brutala ne ajuta sa realizam cine suntem cu adevarat si sa observam ca tot ceea in ce credeam...era doar o iluzie, o proiectie a idealurilor mintii noastre, materializata intr-un costum total necunoscut. Sau, uneori, in mai multe.
Si in final, cand mastile cad, cand realitatea ne loveste crunt... ce facem? Ne punem masca inapoi si jucam? Sau suntem sinceri in primul rand cu noi insine si ne vedem de drum?
Cand realitatea ne loveste... nu cred ca mai exista cale de intoarcere.
Cel mai sanatos este sa devenim cu adevarat maturi, sa ne rezolvam angajamentele... si sa continuam sa ne luptam pentru obiectivele noastre. Pana la urma, lumina de la capatul tunelului este doar in interiorul nostru. Si spre ea ne orientam.
Cel mai sanatos este sa devenim cu adevarat maturi, sa ne rezolvam angajamentele... si sa continuam sa ne luptam pentru obiectivele noastre. Pana la urma, lumina de la capatul tunelului este doar in interiorul nostru. Si spre ea ne orientam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu