sâmbătă, septembrie 29, 2007

Sunt un om viu - Nichita Stănescu

O poezie ....frumoasă al cărei mesaj inefabil vibrează în fiecare dintre noi

Sunt un om viu
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist,
dar mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.

Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.

Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu,
rotindu-seîn jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lumeastfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti, de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce,
ca-ntr-un râu
oprit

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţăca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigruşi Eufrat.

luni, septembrie 24, 2007

Joe Dassin - Et si tu n'existais pas

Mai ştiţi muzica veche, muzica pe care orice suflet dansa, chiar dacă poate, undeva durerea apasă nepăsarea... Muzica, versurile, trăirea... Orchestra, instrumentele răsună tainic... Nimic nu se compară cu ceea ce era, intr-adevăr muzica anilor trecuţi… Nu putem asemăna această comoară cu ceea ce noi azi numim muzică, sunetele disperate ce aleargă tragic prin urechi şi ne evocă o serie de scene sinistre, chiar şi cele mai nevinovate, başii ce ne intră în contrast cu liniştea sufletească...

Totul s-a schimbat, dar oare noi, nu suntem la fel?





Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas

Et si tu n'existais pas
Dis-moi pour qui j'existerais?
Des passantes endormies dans mes bras
Que je n'aimerais jamais

Et si tu n'existais pas
Je ne serais qu'un point de plus
Dans ce monde qui vient et qui va
Je me sentirais perdu
J'aurais besoin de toi

Et si tu n'existais pas
Dis-moi comment j'existerais?
Je pourrais faire semblant d'être moi
Mais je ne serais pas vrai
Et si tu n'existais pas

Et Si Tu N'existais Pas
Je crois que je l'aurais trouvé
Le secret de la vie, le pourquoi
Simplement pour te créer

Et pour te regarder
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas

duminică, septembrie 23, 2007

De ce iubim femeile? - Mircea Cartarescu

"Iubim femeile pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţa. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care si le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îţi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime -a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joaca şah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câştigă. Pentru ca şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebra prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că au din când in când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătura, şi-atunci iţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatura feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. (completare personală: da, ciudat, şi mie îmi place piesa) Pentru că le termina Cohen (completare personală: mai ales "Dance me to the end of love" sau "The Letters"). Pentru că poarta un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poarta chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte şatinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvolta întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l vad în troleibuz. Pentru că beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-şi pun mana pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futese, calde, drăgălaşe. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o ora rontăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planeta greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor."


Interesante rândurile lui Mircea Cărtărescu, cu privire la femeie şi de ce sunt acestea iubite...

George Bacovia - Nervi de toamnă

Toamna s-a instalat tot mai adanc printre noi... Uitandu-ma pe fereastra la natura ce isi da usor duhul, mi-a venit in minte o poezie superba:


E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează

sâmbătă, septembrie 22, 2007

Un zâmbet



Celor ce cred că eu nu ştiu să zambesc, le sugerez sa ma puna la incercare...
Nu stiu sa zâmbesc, dar ştiu să rad şi să mă bucur, aşa cum fiecare val al marii se bucura de libertate...

vineri, septembrie 21, 2007

Căpriorul...


Aceasta sunt eu... Da, ador fiecare simplitate a lumii, ador animalele. Îmi amintesc de prima căprioară, primul pui pe care l-am vazut, într-o clipă de extaz, ce mai tarziu m-a adus într-o eternă agonie. Superbe amintiri are omul atunci când le retărieste în pustietate şi siguranţă...

Scrisoare

Scrisoare

Am sperat că vei veni,
Am aşteptat un gând de nemurire
Aştept scrisoarea ce-o s-o scrii
În semn de amintire.

Citeşti scrisoarea mea
O aură de roze
Străpungi şi liniştea din ea
Cu-o lacrimă pe poze…

Ti-aminteşti cum mi-ai promis
Luceafăru-n cuvinte
Prin scrisoarea ce-ai omis
Acum, a mi-o trimite…

Şi o priveşti, în ceas de seară
Şi-ţi aminteşti de ce a fost
Dar oare-am putea amândoi să fim iară
Un suflet, un amarnic cântec prost.

Voi fi eu

Voi fi eu…


De roua dimineţii se va aşterne-n pleoapă,
Să te gândeşti la curcubeu;
De gândul nepăsării dume-n lacrimi sapă
Să ştii că voi fi pururi eu.

Cu fiecare gând pustiu de umbră rece
M-afund adânc în infinit
Şi fiecare bucurie pleacă, trece;
Şi-aduce amăgirea la sfârşit…

De va bate-amiaza-n părul tău
Şi de un dor pierdut, iar îţi învie
Sa ştii că pururi voi fi eu
Şi umbra ce-ţi rămâne ţie.

De noaptea-n zi te va atinge
Şi un amurg târziu te va trezi mereu
Să ştii că sufletul meu plânge
Să ştii că pururi voi fi eu…

Marea...

Marea…

Pe-al cerului albastru infinit
Împletită cu lumina preamărită
Luceafăr blând a răsărit
Si-izgoneşte înc-o zi însorită.

Curg ploi de aer şi de stea
Pe-un univers pierdut în nepăsare
Şi-acolo, undeva stă ea
Gândindu-se la depărtare...

Priveşte ameţind cu duioşie
Un prim cristal dintr-un amurg de amintiri
Şi crede iar în tot ce vrea să fie
Cu ochii-i trişti, cu lacrimi în priviri..

Încă un dor cuprinde marea,
Ce-ndrăgostită de seninul cer
Duce departe aşteptarea
Învăluind-o paşnic în mister.

Dar o mireasm-a cerului văratic
Înmoaie simţiri de copilă
Şi a rămas un biet suflet lunatic,
Trăind tot mai mult dup-o idila...

Şi steaua ei priveşte vise
Ce mor ca inimi în deşert
Albastrul duhurilor închise
Mă face tot mai mult să nu te iert.

O, stea fără-ncetare
Cu doru-mi învelit în bolţi albastre,
Trăieşte-acest moment cu nepăsare
Şi pleacă dintre ele, dintre astre.

Cerul...

Curg lacrimi in amurg de suflet
Dorul se sfarseste-ntr-un ochi pustiu de viata
Dureri cutremurande ma opresc din planset
Si-mi topesc mormanul incrispat de gheata.

Cu-n ochi de foc privirea-ti blanda
Traieste clipe de mahnire
Albastre zari incet imi canta
Si m-aduc la nemurire.

Suspin in toi de nepasare
Si te privesc departe ca pe-un vis
Cu ochiu-ti lesinat de impacare
Incerci sa zbori spre paradis.

Si ai murit, o stea fara-ncetare
Nor ratacit cu-n glas orb de tacere
Duios, iti voi aduce ca-ncantare
Dar tot ce mai vad, e doar durere…

Vis pierdut

Vis pierdut


Curg văpaie-ntre nori pierduţi
Cu-n albastru-ai înceţoşat privirea
Şi-ai dezgheţat în ochii-ţi aiuriţi
Dintre noi, iar, toata amăgirea.

Ai lăsat o umbră-ntr-un focar de duioşie
O mare-ai sărutat cu al tău gând,
Nici o clipa n-ai gândit să îmi arăţi şi mie
Cum arat-un strop de zori plângând.

Şi tremuri, stea pictată printre gene
Îmi mângâi universul meu arid
Şi mă aduci într-o eterna lene
De-unde-ncerci să te strecori prin zid…

Laşi soarele s-atingă norii
Şi gândurile să se înnegrească
Dar te-ntorci, o stea albastră
Sa-mblânzeşti iar nemuriţi, cocorii.

Şi iar te vad, eşti tot mai aproape
Însa tot departe-n lacrimi te-ai aşternut
Şi-ai rămas doar o gândire-n noapte
Ai rămas numai un vis pierdut !

Despre mine...

As putea incepe cu tipicul, nesemnificativ salut... As putea, dar nu o voi face.
Din miile de sensuri pe care aceste doua cuvinte "despre" si "mine" le poseda, il voi alege pe cel indirect, visator, urmat de banalele puncte de suspensie. De ce? Fiindca, intr-adevar, voi vorbi despre mine.
Nimic nu ma poate defini, astfel incat sa pot afirma prin lipsa punctelor de suspensie. Nu sunt un ghimpe, sa ma reprezinte o floare si nu sunt un ac, crescut in corpul unei albine. Sunt un om, da, o fiinta. Sunt facuta asemeni oricarei Eve, din coasta voastra, pamantenilor. Nu din picioare, sa va fiu inferioara si supusa, dar nici din cap, sa va fiu superioara. Sunt una cu voi...
O paradigma neinteleasa pornita in cautare de inocenta. Un fluture ce-mi las usor exuvia in urma si incerc sa nu ma pierd mai mult decat ar trebui.
Desigur, nici un Eminescu fara nume, nici un Catavencu stapanitor... nimeni, nu a putut detine profetia, dar, nici eu.
nu m-am nascut sa mor si nici nu voi muri spre a ma naste!

Da, sunt eu, eleva Vlad Gratiela - Teodora dintr-a 9-a (F) (copiindu-l pe marele Drumes), o luptatoare convinsa, devotata si sigura.

Voi radeti de mine ca sunt diferita, dar eu rad de voi ca sunteti toti la fel

Nichita Stanescu - Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...