marți, decembrie 29, 2009

Noaptea mea

Noaptea mea...
se împrăştie pe asfalt.
Şi nu mai ştiu nimic.
Nici măcar de ce despărţeam odinioară stele,
şi mă simt atât de presată de cer
încât îmi vine să-l scuip.

Şi ziua ta e pretutindeni
pe cer.
Şi poţi respira în voie,
fără a te mai izbi de galaxiile nopţii mele.
Nu mă-nţelegi.
Nici nu ai cum să o faci
căci tu nu trăieşti cu-n ochi închis,
în întunericul catacractei neoperate
şi în lumina nopţii.
Ştii tu, cea de pe asfalt.

Dă-mi cristalinul tău sănătos,
şi voi uita de noapte,
ori de asfaltul plin de gropi
în care se varsă luminătorii
Nopţii mele.

luni, decembrie 28, 2009

Niciodata n-ai de unde să ştii ce îţi rezervă ziua de mâine...

... şi din păcate, cam aşa e. Dar anumite chestii pot fi preconizate. Depinde numai de ce ai în cap, cum te porţi şi cu cine te porţi. Dar chiar şi asa Dumnezeu e imprevizibil.
Nu prea mai cred in nimic. Am devenit foarte sceptică în ceea ce priveşte viaţa. Urania începe să mă dispere că de câteva săptămâni numai de nervi şi divorţuri îmi vorbeşte şi cam totul s-a adeverit, din senin... horoscoapele sunt de toată jena şi bioritmul meu e la pământ. Cu toate astea eu mi-am găsit de lucru, vechea mea pasiune: daydreaming :)), cu alte cuvinte visatul cu ochii deschişi... şi obositul site-urilor din gama porsche. Fac tot felul de configuraţii şi încerc să-mi găsesc maşinuţa. Cred că m-am hotărât dar a trecut Crăciunul... :)).
Mai sunt 3 zile până la revelion (aici mă refer la 31) şi eu încă nu am un plan fix. Toată lumea ştie pe unde petrece, înainte ştiam şi eu dar... e povestea cu "ziua de mâine". Aş păstra puţin din vechiul plan dar trebuie iar să încep munca de convingere.
Acum sunt bine dispusă, am în cap numai bani, facultate, afaceri, politică şi maşini. Aa da, şi enervat fraieri. Dar mâine...? Voi mai fi la fel sau intru iar în melancolie blegoasă? Hopefully not.

duminică, decembrie 27, 2009

Epitaf

Caut în mine... dar sunt rătăcită. Am adunat prea mult, am obosit. Am greşit dar nu pot da înapoi. Poate Dumnezeu are un plan B pentru fiecare din noi. Nu am să arunc cu vorbe. Nu le mai cunosc de mult. Mă retrag în linişte, ca un soldat obosit ce a învins. Am câştigat o luptă, dar cred că am pierdut războiul.
...degeaba mai suspin. Degeaba nu am somn. Nu voi mai lăsa nici lacrimile să-şi facă de cap. Păstrez amintirile frumoase, şterg tristeţile şi sărbătoresc. M-am trezit înapoi la viaţă. Nimeni nu mă va putea opri vreodată din a fi sensibilă, nimeni nu mă va putea transforma într-o marionetă provincială şi oricât de mult am greşit, urmele rămân. Nu mai rămâne nimic de făcut. Niciun cuvânt de rostit, nicio scuză de oferit.

vineri, decembrie 25, 2009

Crăciunul

Câţi dintre voi mai ştiu ce reprezintă această sărbătoare? Ce faceţi de Crăciun? La ce vă gândiţi când ziceţi că este Crăciunul? Ce simţiţi?
... degeaba ne credem creştini. Degeaba ţinem sărbătoarea şi ascultăm mesajele colindelor, dacă nu le simţim în noi. Aproape nimeni nu mai ţine astăzi cont de bunătatea pe care ar trebui să o împărtăşim, bunătate ce vine din naşterea Domnului, a Lui în trei ipostaze diferite. Dar nimeni nu mai ştie, şi nimeni nu mai ţine cont de asta acum. Din păcate nici măcar eu nu am fost o bună creştină şi în loc de bucurie am împărţit lumii rele... ca în orice zi a existenţei mele. Nu înţelegeam, fiindca ţineam ochii închişi, dar aleg să îi deschid, să dau binecuvântarea mea şi să o primesc pe a celorlalţi, în numele pruncului născut.

joi, decembrie 24, 2009

Sărbători fericite!

Cum suntem în ajun de sărbătoare, îmi permit să îl parafrazez pe Dan Teodorescu şi să afirm că e timpul să fim puţin mai buni. Aşadar... e momentul să îmi deschid şi eu inima şi să vă urez tuturor (în special cititorilor mei:))>:) ) un Crăciun fericit, petrecut alături de cei dragi, fără excese de sare, zahăr ori grăsimi.
Şi mai ales... cadouri frumoase! :)) xD

Sărbători fericite!

miercuri, decembrie 23, 2009

Împodobeşte, mamă, bradul!

...Astăzi am împodobit bradul. Cred că era şi timpul. Nu aici, ci la Călimăneşti, împreună cu Ionuţ. Îmi făcusem cu totul alte planuri pentru sărbători ori pentru acest moment important, în care speram să fi fost mai mulţi, să cântăm ş.a.m.d. dar nu mai contează. M-am simţit bine şi cred că acesta era şi scopul.
E superb să construieşti ceva alături de cel drag, să zâmbeşti şi să râzi. A venit şi părintele cu Crăciunul... ce să mai, se apropie sărbătorile. Să dea Dumnezeu să ne prindă acestea sănătoşi, fericiţi, fără griji şi cu buzunarele pline:)).

marți, decembrie 22, 2009

Discreţie într-o relaţie...

... adică? Ce înseamnă "a fi discret într-o relaţie"? Şi mai ales... cât de departe se poate ajunge cu această discreţie? Eşti discret dacă nu spui nimănui despre "jumătatea" ta... şi te porţi ca şi cum ţi-ar fi indiferentă în public? Nu. Nu cred. Asta nu te face discret, ci imbecil.
Atunci... eşti discret când nu vorbeşti niciodată despre celălalt prietenilor tăi şi atunci când se ivesc glume pe seama celuilalt, taci, şi aştepţi să înceteze, fără a îi lua apărarea? Pe asta, personal o numesc ipocrizie.
Dar? Până la urmă ce înseamnă discreţia în relaţii? Să nu "dai din casă"? Să nu te lauzi ori vaiţi celorlalţi despre neîmplinirile ori dimpotrivă, experienţele plăcute, în doi? S-ar putea... e singura variantă plauzibilă. Dar tot rămâne pentru mine o întrebare deschisă aceasta...

Melodie trimisă de Adina.

Nu sunt sociabilă. Doar mă prefac.

Tu, lectorule inocent... tu care citeşti atâtea descrieri de hi5, blogger, myspace ş.a.m.d. ai remarcat? Toată lumea precizează acest fapt: "Sunt sociabil(ă)". Eventual se mai adaugă acestei "descrieri" şi alte detalii generice şi uzate gen "dacă vrei să afli mai multe (...)". Unde mai e creativitatea fiecăruia? Toate descrierile sunt trase la xerox, ori, cel puţin caracteristicile de bază fiindcă expunerea diferă. Unii îşi vând marfa într-un material academic, alţii preferă stilul underground "s'nt s0c!@8!|@", alţii încearcă să fie cool pocind limba română (ori eventual combinând-o cu o engleză la fel de pocită "io sAnt soshiAbiLA sh...") ori realizând o ciorbă generală de stiluri, atingând apogeul stupizeniei "mishtocărelii" prin ceva de genul "Y0 $|_||\|7 $0$h!@b!l@". Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, e o artă. Un nou alfabet, o nouă limbă...

La un prim search pe google al celor două simple cuvinte "sunt socialbil" se remarcă:
"Sunt sociabil cand am un subiect de conversatie cu un om inteligent care-i merge mintea putin ,am colegi care au ratiunea pe STAND BY cum sa fi sociabil cu ..."
"Baiat, 51 ani, zodia , din Dej, sunt sociabil si discret intr-o relatie"
" male, 34 ani, din Cudalbi, sunt sociabil si comunicativ."
"Sint destul de sociabil dar nu-mi place societatea"
"ei...ce intrebare...normal că eu voi răspunde că sunt sociabilă ;D..ha...nu cred că mi-aş concepe viaţa altfel...nu mă văd altfel. ..."
"SUNT SOCIABIL MA SUPAR REPEDE DAR IMI TRECE REPEDE"
"aja…deci sa va zik cateva chestii dsp mn.•sUNt o persoana simpla, cu un caracter extrem de ` c0mplikt •stiu knd` s rad,stiu knD s plang… s'nt s0ciabila"

Aşadar nu contează vârsta, sexul, domeniul de activitate... toată lumea este sociabilă!
Să-mi fie ruşine. Eu nu sunt.

luni, decembrie 21, 2009

Tu ce faci când... n-ai ce face?

Unii comentează, alţii joacă diferite jocuri ori se uită la filme. Eu scriu. Fac planuri. Visez. Da. Din păcate cel mai nefericit caz este acesta al meu în care totul e zadarnic fiindcă niciodată calculele mele nu coincid planurilor impuse de superiori: părinţi.
Alteori, când mă plictisesc, mă gândesc cât de frumos ar fi să mă mărit. El sigur mi-ar da mai multă libertate, fiindcă şi-ar solicita-o pe a sa, iar munca şi plictiseala nu ar mai fi o problemă. În doi se rezpşvî mai uşor. Da. Ştiu. Sunt naivă. Din asta se înţelege şi proastă. Dar ce să-mi faci? Nu mă poate nimeni scoate din ale mele...
Alţii au ca activitate de timp liber băutul. Ce să mai zicem de veşnicele crize de shopping... unde mai e plictiseala? Dar... când eşti obligat să stai în casă, nu ai niciun chef de învăţat, vrei să te bucuri de timpul tău liber dar totuşi, nu ai ce face... ce faci?

Dorinţe de sărbători

Se apropie sărbătorile... vremea aceea în care fiecare dintre noi se presupune a fi mai bun, când învăţăm să iertăm şi nu doar să uităm... sunt zile reci dar ce se vor umplute de căldura celorlalţi, căldură ce se rezumă la un simplu gest: acela de a dărui: o floare, o felicitare, un zâmbet sau o parte din tine, din timpul şi răbdarea ta, pentru a naşte o nouă scânteie în sufletele celor dragi.
Mi-aş dori ca spiritul sărbătorilor de iarnă să se apropie şi de mine, să mă facă să privesc dincolo de propria tăcere, să nu mă mai blochez în ea. Visez la zile însorite, zăpadă albă, la satul în care mi-am dorit să renasc, la speranţa şi veselia celor ce nu mă lasă niciodată să cad... dar e frig. E depărtare şi e nesiguranţă. E boală.
Vreau putere, vreau rezistenţă şi mai ales... căldură. Îmi solicit vara înapoi, în dar de Crăciun! :))

sâmbătă, decembrie 19, 2009

Porci... ca tot e ignatul.

Urăsc oamenii proşti şi cu tot respectul dar... unii chiar sunt proşti rău. Dacă nu aveţi de lucru, nu vă bateţi, mă, joc de alţii şi liniştea lor, că nu e deloc plăcut. Identitatea mea e pătată de fraieri care nu au avut ce face decât să se joace. Ei bine, datorită lor şi jocurilor lor... acum am iar ID nou.
Şi dacă cei ce mi-au furat identitatea citesc rândurile acestea, nu pot spune decât că ar trebui să le fie ruşine!!!

miercuri, decembrie 16, 2009

Plimbare cu... cântec!

Aveam un cu totul alt program pentru ziua de astăzi, însă, ca de obicei, în ultimul moment a picat totul. Normal, am fiert toată ziua de indispoziţie şi aveam nevoie urgentă de o ieşire. Cum primisem un mail de la doamna dirigintă cu acest concert de colinde, m-am gândit că aş putea avea astfel un pretext să ies. Am luat-o pe Andreea Ş. şi am plecat să ne plimbăm. În final, am ajuns şi la concert. Mi-am mai luminat ziua. Primii colindători. Superb!

aaah... da, la Biblioteca Judeţeană.




duminică, decembrie 13, 2009

Nimic

Norii albaştri nu sunt specialitatea mea. De fapt... mi-aş dori să îi văd camuflaţi în cer şi să nu tune. Dar nu există. Aşa cum nu există nici ceea ce eu cred că văd când privesc prin tăietură. Cred în tăietură, dar numai atât. Cât de independentă e viaţa mea. Mai ales a mea.
Iar la linia de start. Cu aceleaşi gânduri pacifiste dar mult mai nesigure. E a doua oară când parcurg această rută, deci încă mă mai întreb de ce aş mai avea aşteptări diferite. O ştiu deja. Ştiu ce presupune. Dar îmi lipseşte forţa de a renunţa la luptă. E viaţa mea în joc. Am pariat-o pe această rută. Prostia îmi aparţine.

joi, decembrie 10, 2009

Thanksgiving day. Today.

Ahhh... damnit. I have almost forgotten about today being thanksgiving day. I haven't got anything special this time and unfortunately I am not inspired enough to come up with something. But I'm giving my best. Or at least I pretend doing it.
Christmas special edition. Lots of love given today.
PS pentru cei care nu înţeleg o iotă: ediţie de Crăciun în care le mulţumesc cu mult curaj tuturor celor cărora mi-a fost luna asta greu să le spun aprecierea mea. Dar voi vă ştiţi mai bine motivele pentru care meritaţi din inimă acest omagiu. Ca în fiecare lună, de altfel.

Adina - "Prietenia este închisoarea sufletului de bună voie în trup străin." – Dimitrie Cantemir

Alex R. - "E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor." – Voltaire

Ana - "Există întotdeauna un mic gol în prieteniile cele mai depline, ca în ou." – Jules Renard

Andy G - "Frecventarea prietenilor să-ţi fie ca o şcoală şi convorbirea cu ei, învăţătură. Fă-ţi din prietenul tău un învăţător şi uneşte prin el foloasele instrucţiei cu plăcerea conversaţiei." – Baltasar Gracian

Cristi P (W) - "Un bun şi sigur prieten e conşţiinta ta: n-o ucide, ci las-o să moară odată cu tine." – Nicolae Iorga

David - "Când suntem fericiţi suntem buni, dar nu suntem întotdeauna buni când suntem fericiţi." – Oscar Wilde

Florina - "Din când în când este bine să te opreşti din urmărirea fericirii şi să te mulţumeşti să fii fericit" – Guillaume Apoillnaire

Laura - "Este mai bine să lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor" – Mahatma Gandhi

Lidia (cumnăţica) - "Prietenia dintre fraţi seamănă cu lemnul de aloe, care nu se vede înflorind decât o dată la o sută de ani." – Oxenstierna

Mădă P. - "Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Dar dacă nu ai învăţat ce înseamnă prietenia înseamnă că nu ai învăţat nimic." – Muhammad Ali

Mări - "Împărtăşirea bucuriilor, nu a suferinţelor, creează prietenul." – Friedrich Nietzsche

Rami - "Cred că stă în firea oamenilor să fie eroi atunci când li se dă şansa." – James A. Autrey

Sana - "Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să ai cuvinte în inimă pe care nu le poţi pronunţa" ( James Earl Jones)

Silvia - "Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde." – Honore de Balzac

Şi nu în ultimul rând trebuie să le adresez mulţumiri speciale familiei şi profesorilor, care au fost îngăduitori şi calmi de fiecare dată când m-am aflat în imposibilitatea de a mă manifesta adecvat, ori am mai avut mici reţineri ori am greşit în vreun fel. Am realizat astăzi că fără fiecare zâmbet şi fără elementele ce îmi împânzesc cotidianul cu "clipe", nu aş putea exista.
Vă mulţumesc!

marți, decembrie 08, 2009

Canarul galben...

... când bunicul s-a stins din viaţă, în februarie 2005, ai mei au regăsit fericirea unor existenţe blânde în familia noastră, în păsări. Ştiu că sună ciudat, dar aşa este. Totul a început cu un canar - Luc (sau negruzzu). A continuat cu un alt canar, galben, cu un cant inconfundabil şi cutremurător (Gălbiorul) şi lista a continuat cu păsări de toate tipurile (o cănăriţă, pescăruşi japonezi, zebruţe australiene, peruşi - care nu au rezistat decât câteva zile că nu le-a suportat tata glasul enervant. Vroia melodie -, un sticlete şi un florint). Timpul din păcate şi-a pus amprenta pe fiecare. Totuşi cel mai important membru al familiei noastre înaripate îl reprezenta Gălbiorul. Era o plăcere atât să îl vezi, cât mai ales să te trezeşti pe trilurile sale. Era bătrâior încă de atunci, matur, în permanent conflict cu Negruzzu... motiv pentru care se întreceau angelic în simfonii.
Din păcate, în ultima vreme dădea tot mai multe semne de oboseală fizică... şi, aşa cum ne aşteptam, dar am încercat să sperăm că ne înşelăm, astăzi ne-a părăsit. Deşi nu mă omoram eu cu hrănitul lui, deşi ai fost perioade în care nici nu treceam să îl văd (fiind comoara alormei), simt o durere destul de grea în suflet când îi văd colivia goală. Atâtea colivii goale... care înainte abundau de viaţă. E trist, dar din păcate aşa este viaţa. Poate e o nebunie, dar îl voi păstra mereu în amintirea mea ca personaj.

PS: Pe de altă parte, am şi o veste bună. Am scăpat de virusul ce mă bântuia de la o vreme însă m-a costat ID-ul vechi. Deci pishica_mik nu mai este valabil. Îi rog pe toţi cei ce mă aveau în listă, cunoştinţe şi prieteni să adauge ID-ul meu nou: tverdeata.

luni, decembrie 07, 2009

Adina.

Nu ştiu ce am astăzi. Poate se datorează excesului de ciocolată, poate lui... nu ştiu, însă am foarte multă energie şi nu pot fi serioasă. Mâine am teză la germană şi pentru prima dată în viaţă îmi pasă! :)) E ceva nou, ştiu.
Am pornit cu gândul de a dedica acest articol Adinei... mă uitam peste poze şi brusc am simţit cum abund de energie pozitivă, eu, care mai mereu sunt morocănoasă, distană şi întoarsă pe dos. Pe parcurs mi-am pierdut din entuziasm. Cred că încă mă aflu în incapacitatea de a face un gest frumos şi mai e ceva până pe 10 (luat nu ca punct de reper pentru ultima teză din semestru - engleză, ci cu o altă conotaţie - cine ştie... câştigă).
Oricum, copilule (d'oh, eşti majoră deja, eu încă mă mai joc cu grebla-n nisip pe lângă tine), mi-ai furat personalitatea, gândurile, ideile. Mi-ai violat şi ultimii neuroni intacţi şi m-ai desprins de mine însămi. Deşi uneori îmi vine să te desfiinţez de pe faţa pământului... tu tot de nepreţuit rămâi pentru mine.
Ahh... şi cât mă oftic că nu ţi-am luat peria aia de curăţat WC-ul :((.
Oricum, chestiile complet inutile şi felicitarea au făcut toţi banii :)). Măcar te-am făcut să râzi. A şi da... în sfârşit la şcoală, mi-era dor să am pe cine ştangula în ore când mă ia cu somn.

Mda. Oricum nu citeşti asta. Aşa că măcar mă liniştesc că nu am devenit prea emoţională.


sâmbătă, decembrie 05, 2009

Leapşă ... de colecţie.

A pornit ca o provocare... o încercare de a mă interoga a unei prietene (Mari B.). Nu am ştiut să răspund. M-a provocat să o trasform în leapşă. Mă supun. Sună cam aşa:

A. Şapte lucruri pe care le-ai colecţiona de plăcere:

1. Maşini - păcat că s-ar uza şi probabil m-ar costa impozitele o groază dar tare mi-ar plăcea să am colecţie de maşini
2. Ceasuri - o altă foarte mare pasiune a mea... mai ales cele din colecţia Calvin Klein
3. Parfumuri - sunt încă în sfera marilor pasiuni
4. Indispensabili - de fapt, chiar colecţionez aşa ceva. Există atâtea modele, atâtea culori... şi spre deosebire de primele 3, aceştia sunt chiar uşor de achiziţionat. Nu necesită costuri prea mari.
5. Cărţi de psihologie, psihanaliză, astrologie ş.a.
6. Încălţăminte. Şi aşa de fiecare dată când se împiedica mami de câte un adidas sau o cizmă care nu îşi mai găsesc locul nici în dulapul de pantofi, nici în debara, ori când cer bani pt un astfel de articol de îmbrăcăminte nou, mă acuză că am deja o colecţie :)).
7. Cercei. Da... e ciudat... că niciodată nu i-am suportat şi nici nu port... dar mi-ar plăcea să am o colecţie imensă de cercei.


B. Şapte lucruri pe care nu le-ai colecţiona:

1. Mărgele. Le detest. Le detest. Le detest.
2. Publicaţii regulate. Nu îmi prea place să ştiu că îmi lipseşte ceva anume dintr-o colecţie... sau să fiu condiţionată de ceva.
3. Monede. Sunt plictisitoare. Am încercat cândva dar m-am lăsat.
4. Romane. Am şi eu biblioteca mea cu acele câteva pe care le-am considerat atât de bune încât să le deţin... dar nu cred că aş putea face o colecţie... adică să fiu pasionată de asta. Nu mă fascinează beletristica.
5. Mănuşi. De ce? Fiindcă sunt în pană de idei.
6. Prieteni :))... pot spune şi aşa... ştiu multe persoane care pur şi simplu fac colecţie. Eu sunt mai antisocială.
7. Haine. Mă încurcă.

C. Ai colecţionat vreodată ceva?
Ehei, multe chestii... dar cele mai consistente sunt colecţiile de timbre, vederi şi de şerveţele. Încă le am deşi datează cam de prin... paleolitic:)) când făceam schimburi cu Diana şi Octavia pe scară... ce vremuri. Ah şi mai am pe jos împrăştiată prin cameră o întreagă colecţie de pixuri consumate :))... mă mint că mai am pix şi în final tot n-am cu ce scrie.

D. Care este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit vreodată?
Ehh... sunt multe. De fapt dacă stau să mă gândesc bine cam toate cadourile mi-au plăcut. Nu sunt pretenţioasă şi apreciez gestul în fine. Acum, ca să aleg... îmi e greu. Toate au avut ceva special, şi s-au pliat perfect pe momentul respectiv.

E. Ce vrei să primeşti de Crăciun? Material... nu vrăjeli cu sănătate şi fericire...
Păi... Nu ştiu. Ar trebui să primesc ceva? Bine atunci... un autoturism diesel minimum anul de fabricaţie 2000, preferabil gama VW (VW, Audi ori Scoda) :)) şi eventual bani pentru benzină. Dar nu neapărat :)).
Altceva? :)) Calvin Klein Truth neapărat Man :)) nu îmi plac parfumurile de damă... deşi cele CK sunt în regulă şi eventual un ceas. Toate 3 la un loc. Prefer maşina roşie... şi să aibă fundiţă deasupra. :D
Nu sunt pretenţioasă. Nici materialistă =)).

Leapşa merge mai departe la Adina, Livia şi Evelyn.

miercuri, decembrie 02, 2009

Leapşă

Să-mi fie ruşine că procesez atât de greu. Am primit această leapşă de la Mircea şi, trebuie să recunosc, îmi este foarte greu să completez cerinţa, întrucât ... (FRATE) ... trebuie să mă limitez la 10 lucruri care mă trasnformă într-o ciudată sunt ciudate la mine.

Let's see...

1. Deşi sunt la profil uman (filologie bilingv) şi sunt naţionalistă, vreau să fac medicina şi să plec cât mai departe de ţară.

2. Vreau să mă mărit, să îmbătrânesc, să-mi trăiesc viaţa, să am o turmă de copii şi să mor. Nu neapărat în ordinea asta :)).

3. Nu îmi plac oamenii. Nici plantele. Nici animalele. Nici nimic. Ar trebui să mă mut într-o peşteră singură. Şi cu siguranţă aş muri de depresie.

4. Nu văd rostul întâlnirilor cu prietenii. Uneori nici cu familia. Şi cu toate astea din politeţe sunt mereu prezentă.

5. Uneori îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele în limba română, având însă ideile în engleză ori (mai nou ultra ciudat) germană. Şi cu toate astea nu am un vocabular ieşit din comun în niciunul din cazuri.

6. Nu suport să vorbesc despre mine dar aproape mereu mă aflu în situaţia de a o face. Şi pe urmă îmi vine să mă dau cu capul de pereţi că iar am vorbit despre mine... uneori chiar în timp ce vorbesc simt o jenă cumplită.

7. Sunt obsedată de astrologie, paranormal, hipnoză, meditaţie, psihologie şi psihanaliză. Cu toate astea mă enervează cumplit horoscoapele şi cei care abuzează de cunoştinţele mele. Nu văd în asta o meserie ci o pasiune... deci prefer să mă manifest atunci când e plăcerea mea, nu când se trezeşte X că vrea să îi spun cum va arăta bărbatu-su.

8. Când joc jocuri sau conduc ori sunt foarte concentrată asupra unui eveniment flexibil, am tendinţa de a scoate limba sau a-mi încorda muşchii faciali în direcţia mişcării obiectului.

9. Mănânc smântână cu nemiluita, la fel carne şi tot ce are grăsime în cantităţi mari, fără pâine şi fără a mi se face rău. Ba dimpotrivă, mă simt mai bine. Cu pâine e oribil.

10. Deşi ştiu toate părerile despre al doilea război mondial şi bla bla bla... sunt un mare fan al personalităţii "Hitler" fără a mă considera antisemită ori nazistă. Pur şi simplu sunt fascinată de astrograma, viaţa, persoana şi ce reprezintă în istorie acest mare om. Plus... când văd un bărbat în costum (marină, armată, poliţie... nici nu contează) simt ... o imensă admiraţie. :X

Leapşa pleacă mai departe spre Radu.

marți, decembrie 01, 2009

Mai durează mult adolescenţa?

Nu pot să înţeleg cum de unii oameni venerează adolescenţa. Eu sunt deja sătulă de ea. Sunt sătulă de toate, de momente de imaturitate, de gânduri idioate total rupte din context şi de transformări. De asemenea mi s-a luat de interdicţii, de grupuri, de interese şi de socializare. Sunt plictisită. Vreau să nu am treabă cu nimeni, să nu mă mai întrebe nimeni de vorbă şi să mă liniştesc. Să-mi trăiesc povestea, să nu existe secrete, să stau acasă într-o canapea confortabilă şi să ştiu că după meci va veni la mine şi punct. Atât. M-am săturat de nervi şi de utilizarea excesivă a telefonului. M-am săturat să mănânc singură la masă şi să mă consolez cu umbrele şi singurătatea camerei când n-am somn în noapte sau când se strecoară câte un coşmar. Nu mai vreau coşmaruri. Nu mai vreau aşteptare. Nu mai vreau radiaţii. Nu mai vreau liniştea asta distrusă de urletele din capul meu. Nu mai vreau să mă mai aud vorbind cu mine. Nu mai vreau să plâng.
Am depăşit copilăria, a trecut vremea în care vroiam să mă distrez... asta dacă a existat vreodată. Nu mai vreau petreceri, haos, scandaluri sau mai multe feţe cărora să mă confesez. Vreau să fiu adult. Să înfrunt griji, să mă aştepte (sau să aştept pe) cineva acasă, să ştiu ce se întâmplă şi să am linişte curată. Să muncesc, să fiu hotărâtă şi să adorm mereu în braţele cuiva... să urlu la el numai fiindcă nu am loc în pat sau că s-a învelit cu toată plapuma, sau să mă enerveze că a uitat să-mi cumpere absorbantele de care i-am spus ori ciocolata albă... să îl văd jucându-se cu micuţii şi să fiu înţelegătoare când nu păstrează curăţenia ori le permite copiilor prea mult. Pot fi un om extraordinar, pot fi o mamă şi o soţie bună dar, DUMNEZEULE, eşuez complet în a fi copil ori adolescent. Ia-mi povara asta de pe cap şi aşează-mă la casa mea, căci voi înnebuni de dor.

joi, noiembrie 26, 2009

Deutsches bla bla

Ich dachte, ich konnte etwas Neues zu beginnen. Deshalb habe ich wahlle diese Artikel in Deutsch zu schreiben. Ich bin nich sicher das es richtig es aber eben ich versuchte.
So, diese Artikel ist firhundertest und ich habe nichts Besonderes zu sagen. Ich habe losgeworde ein Semestrial Arbeit, aber ich habe immer noch drei. Ich bin mude. Ich hoffe dass alles gut gehen wird.

Bis bald!

miercuri, noiembrie 25, 2009

Quiz

Am mai făcut şi acum câţiva ani astfel de teste, diferite în privinţa întrebărilor dar la care am primit un acelaşi răspuns.

marți, noiembrie 24, 2009

Cel mai important lucru în viaţă...

Mereu stau şi încerc să îmi dau seama cum ar trebui să îmi prioritizez viaţa şi, deşi uneori trăiesc cu falsa convingere că am găsit un răspuns, descopăr în clipa imediat următoare că m-am înşelat şi că încă o dată nu îmi pot duce la împlinire obiectivul.
Acum, întrebarea mea este... care este cel mai important lucru în viaţă? De ce trăim şi pentru ce merită să ne zbatem?
Şi aici... mi se poate tăia firul din scurt argumentându-se că răspunsul diferă de la o persoană la alta şi că nu este acelaşi pentru toată lumea. De aici şi faptul că suntem diferiţi... dar totuşi, de ce ni se presupun anumite lucruri ce se află în afara ariei noastre de acoperire şi de ce răspundem solicitărilor? De ce greşim şi ne reorientăm crucea după fiecare vânt, înspre Est şi nu o putem fixa în pământ odată pentru totdeauna? De ce trebuie mereu să luptăm cu morile de vânt pentru a atinge idealurile altora când, ele nu ne aparţin. Numai de dragul celorlalţi? Dar oricum niciodată nu vor ştii că nu ne descriu şi că am trăit viaţa într-o manieră nefericită numai pentru a nu le dezamăgi aşteptările cu privinţă la persoana noastră. De ce trebuie să ne ghidăm după ce fac alţii ca noi... când de fapt suntem unici, suntem diferiţi, gândim diferit, visăm diferit şi ne manifestăm diferit, aşadar nu suntem ca ei. De ce trebuie ca scenariul să fie mereu acelaşi, cu o zi ce se încearcă a fi fericită, distrusă de neprevăzutul Celuilalt? De ce? M-am săturat să fiu o victimă a societăţii de valori din care trăiesc şi m-am săturat să fiu minoritatea ignorată din majoritate. Creierul meu deja stagnează. Aura mea s-a înnegrit de atâta ură pe care ceilalţi şi-o revarsă involuntar şi asupra mea. Sunt deja scârbită de dorinţa altora de a mă transforma într-un exemplar de muzeu. Nu sunt unul.
Ca o consecinţă a celor de mai sus adaug faptul că nu vreau să îmi pierd copilăria şi singurele momente de linişte, ocazii de a sta în mijlocul familiei şi a prietenilor, respectiv weekendurile şi vacanţele făcând lucruri forţat. Nu îmi place să caut informaţii pe care să le uit, numai fiindcă sunt o elevă conştiincioasă care îşi face temele cu jenă. Nu ştiu unde vrea să mi se oprească ceasul, nu ştiu câte zile mai am de trăit şi cât timp vor mai fi oamenii aceştia minunaţi în viaţa mea, aşa că vreau să profit de clipele mele... pentru că niciun bugetar, niciun profesor, niciun guvern şi niciun om, pe caz general... nici chiar Dumnezeu... nu îmi va mai reda timpul, niciodată nu voi mai putea trăi aceşti 17 ani pe care acum din nefericire îi pătez cu amar şi regret, în căutarea sinelui. M-am plictisit deja de veşnica pedeapsă care oricum niciodată nu are drept urmare ambiţionarea noastră (sau a mea cel puţin)... şi mă enervează că nu au sesizat că, cu cât mă lovesc mai tare cu atât întorc mai lejer şi obrazul celălalt şi mă afund în prostia mea. Şi oare de ce? Pentru că şcoala asta m-a transformat într-o crizată. Nu îmi mai cunosc familia, valorile, sunt o victimă a propriilor mele sentimente refulate. Am trudit să arăt cine sunt şi niciodata nu am fost cine vroiau ceilalţi să fiu... pentru că nu sunt perfectă. Am obosit. Am obosit să mai plâng nopţile gândindu-mă că iar voi dezamăgi, am obosit să uit să mănânc şi să îi stresez pe ceilalţi din jurul meu fiindcă nu-mi valorifică viaţa şi nu mă consideră drept prioritatea lor. Dar stai... nu crezi că e greşit? Oare nu eu am uitat, în acest fel, să îmi trăiesc viaţa? Vreau să trăiască alţii în locul meu, vreau să se bucure alţii de mine, dar de ce? Pentru că eu nu mai am forţă. Nu mai sunt în stare. De ce să mă întind mai mult decât îmi permite plapuma? Pentru că sunt alţii puşi pe ambiţii? Eu nu mai pot face asta în continuare. Cosider că a venit vremea să nu mă mai sacrific pe mine şi să trăiesc în armonie cu lumea mea. Nu cu lumea altora.
Şi ce frumos ar fi să poată fi atât de simplu... să trag linie, să fac un calcul şi de mâine să o iau de la zero, fără resentimente, fără temeri, să uit cine am fost şi să nu mă mai gândesc la cine voi fi. Dar e dureros. E dureros că nu am cum să fac acest lucru, e dureros ca de unsprezece ani mă mint încontinuu din dorinţa de a fi un elev bun, un elev model, un om de succes, dar niciodată nu am ajuns acolo. Şi ce e mai rău e că toată această situaţie nu are un impact asupra şcolii - adică asupra nucleului - ci asupra vieţii mele sociale. Nu am chef de oameni. Nu îi mai suport. Am obosit atât de rău încât nu mai vreau să socializez, m-am pierdut definitiv în această lume şi mi-e aproape imposibil să mă mai trezesc acum. Şi ce fac eu cu viitorul meu? La ce mi-a folosit că m-am zbătut... dacă rezultatul nu mi-a adus decât frustrare şi supunere?
Este adevărat că şcoala este serviciul nostru, este cât se poate de adevărat că pentru noi muncim, dar m-am săturat să mor pentru a îndeplini cerinţele suplimentare, care... lasă-le să fie acolo că poate odată (după ce mori eventual) o să îţi folosească, pe care să mi le dea şefii. Nu suport şefii. Şi mai e o problemă. Toată viaţa (asta până să mă izbesc de acest "regim dictatorial"), mai exact la mama acasă am fost învăţată să fac ce îmi spune conştiinţa. Ba chiar se lăudau cu mine şi conştinciozitatea mea. Acum ce să mai fac cu această "conştiinţă" dacă deja cerinţele depăşesc ceea ce eu numeam "plăcere/necesitate" de a îndeplini o sarcină.
Uneori îmi pare rău că nu m-a făcut mama o repetentă, fără pic de conştiinţă şi care să şteargă băncile şcolii de praf cu prezenţa, afişându-mă ca obiect de mobilier ori decor. Să fi fost o epavă. Poate aveam acum o viaţă mai împlinită, poate nu mai trăiam cu frica zilei de mâine şi grija de a nu dezamăgi, poate că nu mai existau tărâmuri pe care să parcurg cu o dorinţă colosală de cunoaştere, dar care (dorinţă) să se izbească de zidurile raţiunii şi a acelor norme morale pe care de mică mi le-am impus. Poate că dacă aş fi fost aşa nu mai avea toată lumea pretenţii înalte de la mine şi poate astfel mi-aş fi permis să fiu un om. Nu un erou. Nu un geniu nebun şi neînţeles. Ci doar un simplu om. Dar, din nefericire... soarta a avut alte planuri cu mine.
Aşadar, după o atât de lungă şi încărcată emoţional pledoarie revin la întrebarea mea iniţială... care este cel mai important lucru în viaţă? Noi pentru ce trăim? Ce vrea Universul de la noi...? Şi mai ales... cine suntem noi?

luni, noiembrie 23, 2009

De umplutură

Normal că mă deprimă schimbarea şi nu mi-e deloc uşor dar... problema e... cum pot fi eu însămi? Cum? Când eu nu ştiu cine sunt. Mda. Am o identitate, o cunosc. Am şi nişte limite pe care de asemenea nu mă încumăt să le depăşesc prea mult dar... dar râvnesc după libertate, după acel porumbel alb care să îmi aducă ramura de măslin, să ştiu că potopul a luat sfârşit, mai exact lupta cu propriile-mi frontiere pe care, din păcate, le am nesemnalizate.
Nu mă pronunţ, pentru că nu am nicio direcţie concretă, dar cred că mi-ar fi mult mai uşor dacă nu ar mai exista atâtea motive. Vorbesc despre fals, inadaptaţi şi inapţi dar nu reuşesc să constat că mă confrunt cu aceleaşi probleme. Sunt la fel. Poate ar fi cazul să nu îmi mai pese de consecinţe. Dar cum rămâne cu ceilalţi? :D

sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Enrique - On top of you

Nu ştiu ce am de câteava zile... ascult excesiv Enrique Iglesias. Şi nu am inspiraţie. Deşi am atâtea gânduri amestecate în cap, devin responsabilă de ele. Atipic. Le păstrez doar pentru mine şi încerc să fiu fetiţă cuminte şi ascultătoare.

miercuri, noiembrie 18, 2009

Do you spend your life, going back in your mind to that time?

Am avut ocazia să îmi amintesc de fluturaşii pe care i-am simţit atunci în stomac... cele mai lungi patru zile din viaţa mea şi cele mai dureroase. Să suferi de drag. Spun aceste lucruri cu nostalgie şi cu bucurie totodată. Am învăţat foarte multe în ultimele trei luni, chiar dacă preţul pe care l-am avut de plătit a fost liniştea uneori. Vorbesc sacadat, nu am inspiraţie, sunt obosită dar totodată fericită. Mă bucur de zilele senine din viaţa mea şi încerc pe cât posibil să le depăşesc pe acelea nefericite...

Mi-e dor de tine!
Te iubesc.

marți, noiembrie 17, 2009

Nu am chef azi

Mama obişnuieşte să mă certe dacă afirm că sunt plictisită. Pentru ea acest lucru înseamnă că nu am nimic de făcut, iar în această situaţie trebuie... să mă fac cumva utilă. Dar, deşi nu îmi place să spun asta, greşeşte! M-am plictisit de ceea ce fac. M-am plictisit de scenariul pe care îl am de interpretat la infinit. E atât de sec şi lipsit de culoare... Nimic care să mă scoată din această monotonie acerbă. Dar trebuie să-mi duc la bun sfârşit soarta. Nu mă pot opune destinului, dar măcar încerc să lupt cu el.
În vorbe. Căci în fapte nici măcar să lupt nu mai ştiu. Sunt înconjurată de oameni ce se complac în comoditatea lor, oameni ce nu fac nimic - şi nu pentru că nu ar putea, ci fiindcă este mai comod să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Cum mai pot eu razbate cand am de-a face cu ei? Când ei sunt viaţa mea? De unde forţă? Duc lipsă de încurajare şi competiţie, ajutor, un braţ care să alerge lângă braţul meu şi să mă ajute, să mă sprijine atunci când obosesc, dar să nu mă lase prea mult pe loc, ci să îmi sporească dorinţa de a ajunge la destinaţie.
Dar nu. Ei mă aşteaptă pe mine. Se aşteaptă de la mine să am forţa de a face singură acest drum... şi nu numai până la destinaţie ci "hin und zuruk". Măcar ştiu un lucru... dacă hotărăsc să mă întorc din drum... are cine să mă aştepte. Asta dacă nu cumva sunt prea ocupaţi cu pierderea timpului deconstructiv.
Dar degeaba mai vorbesc. Trebuie să ştiu că "aşa sunt ei" şi să mă obişnuiesc cu asta... căci eu nu pot funcţiona de una singură, ci mă alimentez cu forţă, pentru a atinge absolutul. Aş putea fi o valoare, aşa cum ar putea fi toţi cei din jurul meu... dar nu sunt şi asta fiindcă urmez majoritatea la groapă fiindcă nu pot lupta singură în minoritate... eu împotriva morilor de vânt.

sâmbătă, noiembrie 14, 2009

Eliberarea resentimentelor

Sunt fată, cândva voi fi femeie... poate mamă, poate doar nălucă, dar oricum ar fi, descendentă din Venus şi cu aceeaşi graţie dureros de geloasă a femeii-mamă şi soţie, Herra, nu îmi pot renega latura feminină. Oricât m-aş strădui. Dumnezeu m-a vrut slabă şi neajutorată, să-mi cerşesc propria milă şi a celor puternici cu numele ori cu fapta. Nu sunt bărbat, oricât mi-aş dori, şi cu cât voi râvni mai mult la condiţia masculină, cu atât sângele femeiesc din mine se va revolta şi-mi va obstrucţiona înţelegerea şi fericirea.
Nu vreau să mai cred în schimbare şi cu atât mai mult nu mai doresc a fi dependentă de viitor, atâta timp cât uit importanţa prezentului. Vreau să învăţ să mă iubesc pe mine însămi, pentru a putea, într-un final, să vă iubesc pe voi şi mai presus de toate, viaţa. Închid degeaba ochii sperând că voi putea închide frica. Mă îmbrăţişează şi încerc să o depăşesc. Urăsc veştile proaste şi încă o dată, pentru ultima oară, mă urăsc pe mine în incapacitatea mea de a privi obiectiv viaţa. Nimic nu ar putea fi vreodată perfect atâta timp cât voi continua să fiu idealistă, să mă otrăvesc cu nevoi viitoare, ignorându-le pe acelea prezente. Aşteptările mele trebuie de acum înainte să vină din partea propriei persoane şi să se lovească de bariele binelui, nemai lăsând ca până acum, să se blocheze la contactul cu lumea. Căci, veşnica mea latură nemulţumită, nu-mi va aduce niciodată fericirea, iar veşnicele văicăreli mă vor transforma într-o văduvită de mine însămi. Învăţ să mă respect şi să te respect, să ne respect şi mai departe să vă respect. Iar în ceea ce-l priveşte pe el, el... cel prezent, cel ce este nu cel ce aş vrea sau aştept să fie... pe el... îl apreciez. Şi da, luptă pentru mine dar eu mă opun. Fiindcă am suferinţă în program. Dar, programul s-a terminat, viaţa e frumoasă când înveţi să primeşti şi să dăruieşti dragostea ta fără a mai căuta vină sau vreun ipotetic "de ce". Atâta timp cât gândesc că nu va fi bine, niciodată teama mea nu va înceta şi mă voi răscoli în acelaşi pat al durerii în care propriu-mi supraeu se va amuza de prostia mea şi se va hrăni cu lacrimile mele. Nu vreau să mă sting, nu vreau să devin o victimă, nu mai vreau să judec şi încetez a crede în nimic. De acum, viaţa mea... este a mea. O trăiesc în deplină linişte cu lumea exterioară şi evit să cred că schimbul îmi va genera vreodată fericirea, dacă nu învăţ să o văd în ceea ce deja am.
Sunt feminină... oricât aş încerca să ascund. Echilibrul va fi în mine... şi de acum deja este. Încetez. Autoconvingerea şi-a jucat rolul în trecutul apropiat de o secundă. Acum m-am metamorfozat, am evoluat şi mă îndrept spre explorarea fiecărei particule din mine. Sunt om şi sunt fericită, departe de greutăţile pe care, ca om, le voi întâmpina.

joi, noiembrie 12, 2009

Din cenaclul viselor

Sunt obosită. Singurul meu obiectiv rămas în picioare este somnul... şi totuşi ar mai fi unul, mult mai important.
Te aştept să vii acasă, obosit, plictisit dar cu dor nebun de mine. Visez... închid ochii şi te văd. Mă ţii în braţe, te joci cu părul meu şi-mi şopteşti că mă iubeşti. Am urât atât de puternic viaţa... dar acum o iubesc. Deja e obişnuinţă, deja e un lucru firesc să-ţi intersectez privirea cu ochii minţii şi să radiez de fericire. E un sentiment superb acesta de a putea fi eu însămi cu tine însuţi. Am învăţat asta. E fericire şi naturaleţe.

miercuri, noiembrie 11, 2009

Good things

Se întâmplă ceva ciudat. Poate pur şi simplu nu sunt eu capabilă să accept ideea de... a-mi merge şi mie în sfârşit bine în viaţă. Oricum ştiu că lucrurile bune nu durează prea mult şi, la urma urmei, poate că vorba tatei "aşa era şi bunica întainte cu două săptămâni să moară" se aplică.
Sentimentele mele sunt bine merci, pe plan profesional (dacă o pot numi deocamdată astfel) îmi merge nesperat de bine - situaţia mea din catalog fiind mai bună decât aş fi visat vreodată, sprijin am de pe unde se poate... dar ascund în mine totuşi o durere pe care o ignor. E vorba de aceea fizică. Mai am 18 zile de trăit (conform viselor de anii trecuţi) ... sau poate atâtea de fericire. Nu ştiu. Sunt obosită şi am probleme cu statul pe picioare ori dreaptă şi mi-este frică să privesc în viitor - mai mult decât atât, mi-este imposibil.
Per ansamblu, sunt bine. Masculină :)), mă axez pe succes. Deocamdată îmi iese. Ce mă aşteaptă mai departe?
30 noiembrie...

marți, noiembrie 10, 2009

Ziua recunoştinţei!

Ahh... încă o zi a recunoştinţei. M-am gândit de-a lungul lunii să renunţ la acest obicei întrucât persoanele cărora le dedic acest articol rămân aproximativ aceleaşi, ba mai mult... pe unele sunt nevoită să le şterg de la o lună la alta, lucru care mă dezamăgeşte. Şi totuşi, nu am să renunţ la acest obicei întrucât consider totuşi că acele... 2-3 persoane ce în mod constant se regăsesc şi au un impact major asupra vieţii mele... merită acest gest din partea mea. Nu ştiu încă să fac mai mult deşi încerc de la un moment la altul să aduc îmbunătăţiri...

Adina - "Oriunde ne-am afla avem nevoie de acei care bat drumul lung al prieteniei, de la casele lor până la noi." (Stephen Peters)
PS: Nu m-ai lăsat să mor. Te-ai întors, m-ai luat în braţe, am plâns împreună şi apoi m-ai dus în locul meu preferat. Eşti deosebită!

Alex R. - "Nu poţi răsplăti gratitudinea; poţi doar, la rându-ţi să fii bun cândva, undeva, pe parcursul vieţii" (Anne Morrow Lindbergh)
PS: Faptul că nu m-ai crezut ridicolă când mă văitam şi că mai mult decât atât... ai avut încredere în mine... înseamnă enorm!

Florina - "Îţi mulţumesc că dăruieşti şi nu ceri altceva decât respect." (Pam Brown)
PS: Eşti oglinda imaginaţiei mele într-o formă pe care nici chiar eu nu o pot contura. Mereu demnă de a-mi aminti cât este de specială viaţa... prin faptul că învăţăm să ne cunoaştem...

Laura - "Curăţia sufletească, lipsa oricărui simţământ de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii." (Standhal)
PS: Râzi cu mine, lăcrimezi cu mine şi... ştii că nu sunt fericită când ceilalţi cred asta.

Mări - "Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." (Confucius)
PS: mulţumesc că m-ai ascultat atunci când aveam nevoie de autoconvingere!
Ovidiu - "Fericirea o atingi arareori, dar merită să alergi după ea toată viaţa." (Standhal)
PS: Joaca este amuzantă... mai ales atunci când alternativa este maturizarea forţată. Aaa...şi da. Mulţumesc că ai grijă de stomacul meu :)).

Sana - "Nu voi cădea pradă singurătăţii şi izolării atâta timp cât eşti lângă mine. Şi acesta este darul cel mai de preţ." (Margot Thomson)
PS: Vecină, prietenă, tovarăşă de vorbe, DJ, umărul e care se scurg cele mai multe din lacrimile mele, mătuşică... nu am cuvinte ori gesturi suficient de expresive... dar tu ştii deja! Nu asta e deosebit?

Silvia - "Micile gesturi repetate de o mie de ori sunt cele mai valoroase" (Pushpa Patel)
PS: Zâmbeşti frumos, emani bucurie şi îmi aminteşti cât de frumoasă este viaţa. Mereu acolo să mă admiri când în ochii mei mă devalorizez.



luni, noiembrie 09, 2009

Leapşă muzicală

Am cules o leapşă care presupune promovarea melodiilor româneşti. Astfel am de realizat un top 10 melodii preferate româneşti. Este puţin greu desigur, fiindcă sunt influenţată de ceea ce îmi trece acum prin minte şi poate omit ceva dar încerc. De asemenea, nu am să pun mai multe melodii ale aceleiaşi trupe (aceluiaşi interpret) aici ştiindu-se că am anumite formaţii pe care le ascult la epuizare (a se vedea Holograf ori Taxi).

Locul 10: Nane - Gânduri la miezul nopţii



Locul 9: Ana Maria - Ochii tăi



Locul 8: Voltaj - Scrisoare



Locul 7: Paula Seling - Timpul



Locul 6: Marcel Pavel - Frumoasa mea



Locul 5: Direcţia 5 - Îngerul meu



Locul 4: Ducu Bertzi - M-am îndrăgostit numai de ea



Locul 3: Taxi - Te văd în toate femeile



Locul 2: Florin Chilian - Zece



Locul 1: Holograf - Ochii tăi



Cred că am fost prea subiectivă. Mai sunt foarte multe melodii superbe... unele mai frumoase decât acestea...
Enjoy!

Leapşa pleacă spre Iulia.

vineri, noiembrie 06, 2009

Conspiraţia pandemică datează din 2006

În ultima vreme cel mai discutat subiect îl reprezintă gripa nouă. Primesc tot felul de mailuri şi aud la ştiri diverse. Eu sunt oricum oarecum sceptică şi sunt de părere că totul este planificat şi mediatizat cu un scop.
Astăzi am primit prin mail următoarea ştire:


Ziarul National (Bogdan Panturu) | Astazi

Dupa cum se stie, Organizatia Mondiala a Sanatatii a bagat intreaga planeta in 'carantina' declarind pandemia de gripa noua sau porcina. Si e normal ca in aceste conditii fiecare, de la guvernanti la sefi de companii,
sa se ia masurile ce se cuvin pentru a impiedica raspindirea virusilor. Dar ce faci cind dai de un document al unei companii care inca din 2006 era convinsa 100% ca in urmatorii cinci ani sigur va avea loc o pandemie si redacta un plan detaliat de masuri impotriva gripei?

Presupuneri de… 100%

Pe data de 2 noiembrie, site-ul canadian 'preventdisease.com' a postat 7 pagini dintr-un document intern al companiei IBM intitulat 'Planul de Achizitii pentru Servicii & Global IOT Europa, Sinteza Planului Pandemic'. Astfel, potrivit site-ului canadian, documentul este unul interdepartamental, si a fost distribuit nivelului superior de management al IBM, in Franta in anul 2006. Care sint principalele presupuneri ale planului IBM? Potrivit documentului postat de 'preventdisease.com', din care spicuim, 'Exista o sansa de 100% ca in urmatorii 5 ani sa existe o pandemie. In timpul pandemiei un maxim de 30% din forta de munca va fi disponibila. Vom face un plan pentru doua valuri pandemice, fiecare cu o durata de 12 saptamini, cu o perioada de 12 saptamini de pauza. Va exista un semnal declansator din partea Corporate Pandemic VP probabil cu citeva zile inaintea semnalului declansator oficial venit din partea OMS. In fiecare tara unde operam, vom raspunde pozitiv cerintelor guvernelor. Pandemia va dura 12 saptamini, iar al doilea val va urma la 3-4 luni dupa. Absentele personalului vor fi peste nivelul normal si vor creste in timp ajungind la un maxim de 50% pentru o perioada de aproximativ doua saptamini, in plinul unui val pandemic sever'. Potrivit 'preventdisease.com' documentul descrie de asemenea 'carantine' si proceduri operationale spre a fi luate cind se va anunta oficial 'pandemia' de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii. Concluzia? Cunoasterea dinainte a unui astfel de eveniment nu putea sa existe, decit daca pandemia era un eveniment planificat, se arata pe pagina electronica.

Eveniment? Care eveniment?

Pe linga precizia de 100% pe care o releva documentul, mai apare o fraza in care un cuvint nu are ce cauta. Fraza din document este aceasta: 'Daca nu putem defini toti Clientii Critici inaintea evenimentului, atunci vom avea nevoie de un proces (validare/escalare) pentru a autoriza servicii catre Clientii Critici care nu exista pe lista initiala'. Ce cuvint nu are ce cauta aici? Cuvintul EVENIMENT. Pentru ca, evenimentul este o actiune ce are o desfasurare certa intr-un spatiu si intr-un timp dat. Adica un eveniment intotdeauna va avea loc in anumite conditii impuse de organizator. Cam acesta ar fi firul logic ce ar defini un eveniment. Cit despre definitia cuvintului, potrivit DEX, 'evenimentul' este o intimplare importanta, de mare insemnatate… Incheiem cu concluzia celor de la 'preventdisease.com': 'Cu siguranta, acest document este dovada clara ce demonstreaza ca 'pandemia' de gripa aviara/porcina actuala este un eveniment orchestrat ce duce la vaccinari in masa sponsorizate de OMS si Natiunile Unite. Acest singur document dovedeste definitiv ca exista o intelegere secreta la nivel international in spatele 'pandemiei de gripa aviara/porcina' si un plan international de a crea o boala la nivel mondial'. Sigur, exista posibilitatea ca documentul respectiv sa fie contrafacut de un adept al 'Teoriei Conspiratiei'. Daca e asa, de ce a asteptat trei ani ca sa-l faca public? Ca sa fie 'facatura' mai de incredere? Nu ne putem pronunta… Si nici nu ne-am propus asta… I-am contactat telefonic pe cei de la IBM Romania care ne-au declarat ca nu au cunostinta de acest document, prin urmare nu comenteaza.

Aceasa stire a fost preluata de pe Ziarul National.

miercuri, noiembrie 04, 2009

Absent

Astăzi, în pielea mea, nu sunt eu. E altcineva. Te rog, întoarce capul şi caută-mă târziu, mâine. Nu mă striga fiindcă nu-ţi voi răspunde. Nu exist - am creat un alt univers artificial, paralel în care nu ai acces. Sunt doar eu pentru mine. Poate este o carapace, poate miezul rece a ieşit la suprafaţă şi a pus stăpânire pe mine, poate m-am străduit prea mult să înţeleg... sau poate pur şi simplu am nevoie să mă ascund, am nevoie de linişte. Învăţ să nu mai gândesc, să mor o clipă şi să las un loc gol pentru amintirea mea. Nu întreba ce am. Nu înţelegi? Nu sunt eu. Nu îţi pot răspunde nimic acum. Nici măcar Luna nu mai e de partea mea acum. Nu mai cunosc cuvinte, nimic. Trăiesc o viaţă prea rece şi nu mă mai cunosc. Şi nu, nu tu ai făcut asta... ci eu am acceptat să te ascund în viaţa mea. Voi mai cunoaşte vreodată copilăria? Acea parte frumoasă a adolescenţei care îmi lipseşte? Sau sunt condamnată la vid? Cândva îmi plăceau poveştile...

marți, noiembrie 03, 2009

Recente

Iar eu cu filozofiile mele de viaţă... de moment. Spun şi dau din mine lucruri atât de mari, dar când mă gândesc să le notez... îmi pierd interesul. Asta nu e tocmai plăcut deşi mă pot asemăna marelui Petre Ţuţea (glumesc, nu loviţi). Era oricum vorba de o teorie conform căreia noi înşine, chiar şi când credem că suntem stăpâni pe noi, de fapt suntem conduşi de o forţă mult superioară nouă care ne manevrează toate mişcările... dar cred că avântul deja mi-e tăiat având în vedere că şi Freud vorbeşte foarte mult despre acest lucru în psihanaliză şi în existenţa mai multor dimensiuni... aşa că am şi eu idei geniale dar din păcate le-au avut alţii înaintea mea.

În altă ordine de idei... toată lumea zice că sunt kinky de la o vreme :)). Mă port ciudat, reacţionez ciudat şi vorbeşte gura fără mine. Nu ştiu nici eu ce se întâmplă dar e amuzant. În sfârşit mă simt eliberată de un stres pe care îl aveam de mult timp, acum când mi s-au confirmat mai multe ipoteze şi în sfârşit (deşi ca niciodată... mi-e o frică groaznică de viitor şi refuz să privesc într-acolo) accept fericirea.

luni, noiembrie 02, 2009

... I can't risk one moment all alone...

Ce frumoasă e viaţa, când primeşti veşti bune. Nu mai este cazul să mă internez. Am scăpat... şi aceasta este cu adevărat cea mai frumoasă veste. Sinuzita mea există dar nu mai este atât de supărătoare - nu momentan. Şi voi avea grijă să dispară definitiv. Tratament acasă, zile însorite.
Sunt atât de fericită...

... şi deşi am spus că încetez... nu pot. Îţi mulţumesc că m-ai ţinut de mână şi nu m-ai lăsat singură o clipă, îţi mulţumesc că m-ai făcut să râd când simţeam emoţiile încălzindu-mi vârful nasului... îţi mulţumesc că ai păstrat liber dar cald şi parfumat... un loc în inima ta în care să mă pot ascunde mereu când se lasă frigul. Am prins cu tine primii fulgi de nea ai acestui an. Am râs şi m-am jenat. Dar a meritat. Este o coală frumos scrisă... şi e a noastră.

sâmbătă, octombrie 31, 2009

De la o etapă la alta.

Şi ce se întâmplă atunci când rămâi în urmă dar întinzi cu încredere mâna crezând că te vei prinde la un momentdat de ceva... şi zâmbeşti.
Cum rămâne cu tine? Aşa-i că ai uitat ce ţi-ai promis cândva? Nu mai ştii cum spuneai că tu nu te vei lăsa călcată în picioare, spuneai că tu nu vei iubi şi că nu vrei nimic decât să te ai pe tine înainte.
Eh... copilăria. Ce ştie ea despre viaţă? Feţi frumoşi, Sailor Moon şi trei purceluşi.
Şi te-ai metamorfozat... şi-ai evoluat... şi închizi ochii. Hai, te rog, prinde putere şi râzi de ce ai ajuns. Aşa-i că e altfel să aştepţi să te prindă de mână, când nu depui efortul de a o ţine întinsă, când nu ai jena că stai ca o cerşetoare de sentimente şi mai ales... când îl aştepţi râzând. Atunci şi rezultatul va fi altul. Se va întoarce şi... în loc să te prindă violent de mână şi să te târască după el... te va prinde în braţe şi, de drag, nu te va mai elibera...
Asta este evoluţia.

joi, octombrie 29, 2009

Adolescenţa

Ce se întâmplă cu noi? Odată cu vârsta creşte şi prostia din noi... devenim mai imaturi decât eram înainte, facem gesturi tâmpite şi râdem mult. Am învăţat să plângem, să râdem, să iubim şi să suferim, dar tot acest amalgam de trăiri nu a făcut decât să ne transforme în sclavi ai unor păreri, sclavi ai clipelor. Trăim într-adevăr clipa dar... pe urmă realizăm că am fi vrut să spunem mai mult, să ne prostim mai puţin şi... DOAMNE! Cum să spunem aşa ceva? Cu doar câteva clipe în urmă nu am fi fost capabili de un asemenea gest. "Se află şi ei în treabă" mi se răspundea când eram la vârsta întrebărilor, în legătură cu aceia care trăiau în veselia adolescenţei. E frumos, nu neg. E frumoasă această "aiureală" generală. Îmi place că suntem curioşi, suntem frumoşi, suntem prinşi într-o campanie a inocenţei idioate mascate şi spun asta fiindcă noi... noi habar n-avem câtă puritate ne străluceşte încă în ochi. Dorinţă de viaţă, suprimată uneori... dar ce revine apoi la cote maxime după un zîmbet, îmbrăţişarea unei prietene ori sărutul lui...
Nu facem decât să epatăm şi să iubim viaţa... şi realizez acum, că şi atunci când plâng, şi atunci când sunt învăluită în energie negativă... iubesc viaţa. Vrem mereu mai mult, dar în realitate ne temem. De-asta nici nu acţionăm. Din frică. Şi frica este cea care ne trece uşor prin toate aceste faze. Dar consider că uneori este bine să ne fie frică. Trăim în continuare inocenţa.

miercuri, octombrie 28, 2009

Letargie

... mă caracterizează de la o vreme. Poate sunt astenii de toamnă, poate planetele o iau razna dar am devenit tot mai apatică. Încep un lucru dar nu prea îl termin. Nu mă prea pot concentra la nimic şi noaptea mă trezesc într-una: ba visez urât, ba mi-e prea cald, ba mă urstură în gât, ba mi-e sete... mai nou zice mami că şi sforăi. Asta e culmea. Nu am sforăit niciodată. Cred că e din cauza sinuzitei care şi-a revenit (dar despre care tocmai speram că am mai scăpat... aşa... paradoxal fiindcă mă simt mai bine).
N-am chef. Deşi toamna e anotimpul meu preferat... pentru prima dată vreau să treacă toamna. Deşi nu sunt ferm convinsă, adică habar n-am. E ok.

duminică, octombrie 25, 2009

Inconştienţă

Microbi instalaţi, gât roşu, faringe inflamat... sinuzită.
Nas înfundat, aşteptare, briza râului, răcoare de octombrie târziu...
Plete fluturânde, sentimente eliberate...
...fluturi vii, corp cald, acoperământ rece...
îmbrăţişare.
Strâns, foarte strâns, ochi închişi.
Scooter, viteză, curent...
...geacă.
Lent, revenire -
a meritat.

.................................................................

= aoleu mamă.

vineri, octombrie 23, 2009

... recunoaştere

Această frază care îmi dicta foarte devreme, înainte ca eu să-mi pot face o idee proprie, să gîndesc că toţi bărbaţii sînt nişte nemernici, eu ţi-o înapoiez. Din motive care sînt doar ale tale, oricare le-ar fi originea, tu ai ales sau acceptat să faci din aceasta deviza ta, dar este numai părerea ta despre bărbaţi. Eu am acceptat pînă acum să fiu purtătoarea acestei credinţe şi mă simt responsabilă în ceea ce mă priveşte la această alegere. Astăzi îmi dau seama în ce măsură această frază mă stînjeneşte în viaţa mea de femeie, îmi dau seama în ce măsură viziunea mea asupra relaţiilor de iubire a fost influenţată de afirmaţiile tale. Nu mămai recunosc în decizia de a fi aliatul tău secret, pe post de releu care transmite această convingere. Nu mai doresc să păstrez acest mesaj în mine, pentru că simt că el nu este bun pentru mine. Nu vreau să transmit şi eu fiicei mele această opinie despre bărbaţi, ci o moştenire mai optimistă, care să-i trezească dorinţa de viaţă. Aceasta este numai părerea ta despre bărbaţi, nu o consider ca fiind şi a mea şi de aceea ţi-o înapoiez.

(Jacques Salome - Puterea de a fi tu însuţi)

"Puterea de a fi tu însuţi" - Jacques Salome

De ceva timp am stări foarte ciudate şi mă simt parcă întru totul controlată de ceva exterior mie. Citind această carte mi-am confirmat că, într-adevăr... am psihicul distrus complet. Totuşi s-ar părea că aş mai avea şanse de scăpare. Mă regăsesc perfect în absolut toate ipostazele. Ceea ce nu este bine de loc... ele fiind mult mai multe şi mai vaste decât cele enumerate mai jos. Dumnezeu cu mila.

"Pentru că setea de semnificaţie care ne stăpîneşte în anumite momente ale
vieţii se înşală adesea si poate fie să se as-tîmpere cu băuturi gustoase si mieroase, dar îmbătătoare şi toxice, fie să se stingă în răspunsuri excesive."

"convingerea devenită de nestrămutat că, asemeni oricărei fiinţe umane, sînt
purtătorul unui dar fabulos, cel al vieţii care mi-a fost lăsată în grijă încă de la
conceperea mea. Dar imaterial, dar foarte real şi tangibil, alcătuit dintr-o sumă,
dintr-o masă de energie şi de iubire universală care mi-a fost încredinţată si faţă de care am datoria, asemeni oricărui alt bărbat sau femeie, să o dezvolt într-o formă
unică, cu toată libertatea posibilă."

"Cîte emoţii şi cîtă tulburare cînd drumurile noastre se intersectau! Dintr-o
dată timpul se dilata, aerul devenea mai viu, mai pur, parcă toate forţele naturii se
trezeau, ca pentru a face să explodeze corpul meu devenit brusc prea strimt.
Universul celebra trăirile si iluziile mele. Savoarea clipei, vibraţiile inexprimabilului, paleta de culori a fiecărui moment... toate se împleteau pentru a însufleţi iubirea care se năştea în mine."

"Să simţi că iubeşti, că eşti îndrăgostit, înflăcărat şi iubit, să trăieşti
dorindu-ţi şi primind prezenţa celuilalt/celeilalte, ce revoluţie fermecătoare în
viaţa unei fiinţe. Cînd eşti îndrăgostit, intri într-o stare specială care îţi dă o vitalitate, o energie şi o creativitate aparte."

"Cu toţii am fost deposedaţi de dreptul la exprimarea personală tocmai de către
cei care se presupunea că trebuie să ni-1 dea: părinţii noştri. Vorbind în locul nostru, dictîndu-ne cel mai adesea nevoile, sentimentele, comportamentele, ne-au răpit posibilitatea de a recunoaşte şi de a exprima o trăire personală. Cei mai mulţi dintre noi ne formăm pornind de la această neînţelegere."

"Păstrăm în noi urmele a numeroase situaţii neîncheiate. De-a lungul vieţii, am
adunat în noi rănile cauzate de violenţele, umilinţele, decepţiile şi frustrările pe care le-am suferit."

"Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se
plînge că nu are parte decît de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pentru a si le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momentele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificîndu-se, el îl descalifică implicit si pe cel care ar vrea să-1 ajute, arătîndu-i cît de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atît de puţin osteneala.
Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este
frecvent si în alte componente, dar acest tip, cînd spune: „Nu trebuia", chiar asta
gîndeşte, fără falsă modestie, se simte vexat si suferă. Drept dovadă: dacă îi oferiţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai tîr-ziu cum, din întîmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Eiguer, Petit Trăite des perversions mornles (Mic tratat de perversiuni morale), Bayard editions, 1997.).
Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-maso-chiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei.
Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive"

"Componenta isteroidă
Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale excesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau disproporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situaţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte falsă si declanşată de cereri sau stimuli chiar minori.
Toleranţa la frustrări si la mulţumiri întîrziate este scăzută.
Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urmarea patologică o vor
constitui crizele de isterie excesive, necontrolate."

"Componenta paranoidă sau paranoică
Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de
respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi constante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională.
Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerbarea sentimentului de
ameninţare. Forma paranoidă este caracterizată de lipsa de încredere, cu atitudini
de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o
atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii.
Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni
provenind din exterior, cu o atitudine marcată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a
atribui celuilalt intenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct si nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decît de situaţii. Dominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar pînă la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi."

"Componenta de instabilitate a dispoziţiilor sau comportamentelor. Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sentimentelor, putând duce la apariţia unor comportamente iraţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite.
Ceea ce caracterizează această componentă este alternanţa fazelor de
excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de
descurajare, mîhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie. Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberanţă şi de depresie,
adesea pare aproape independentă de sti-mulii exteriori. Forma patologică a acestei componente este starea mania-co-depresivă care poate merge pînă la delir, dînd naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucidere sau la depresii grave."

Sunt o masochistă isterică, despresivo-maniacă şi paranoică.

miercuri, octombrie 21, 2009

Sărăcie mare...

... Zilele trecute am asistam la o scenă şocantă. Poate unii ar fi tentaţi să spună că este specifică României dar personal nu credeam că este chiar aşa...
În fine, trecând zilele trecute prin centru am avut surprinderea de a remarca două bătrâne asigurând-o pe o a treia în timp ce scotea şi îşi însuşea toate ziarele dintr-o urnă ADEVĂRUL de VÂLCEA (acelea gratuite), fără măcar a lăsa cititorii să procure ziarul (au împins agresiv o femeie ce vroia să ia unul). Pentru ce, Doamne? A venit iarna şi sunt bune de pus pe foc? Ard repede, mai mare risipa... pentru învelit borcane? Ori au să-şi găsească punctul final la remat...? Predarea lor fiind răsplătită cu o sumă insignifiantă...
Nu ştiu dar oricum ar fi e trist. Sunt stricate pădurile zadarnic şi mai trist este că acele persoane din sărăcie probabil, îşi însuşesc bunurile publice fără cu un egoism acerb. Încotro ne îndreptăm?

marți, octombrie 20, 2009

"Spune-le că trăiesc şi mor ca să te iubesc!"

... Am spus că mă voi exterioriza mai puţin. Mi-am propus mie crezând că voi suferi mai puţin. Dar asta sunt... nu mă pot interzice ori limita pe mine. Dragostea faţă de cunoaşterea şi ... această artă de a iubi... reprezintă chiar motivul existenţei mele. Trăiesc pentru a învăţa să iubesc şi poate să mă cenzurez. Poate asta trebuie să învăţ dar încă mi-este imposibil. Nu ştiu de ce sunt aşa sau cum mă pot reeduca. Poate sufoc, poate obosesc... poate dau în penibil dar nu vreau să risc să îmi pierd minţile sufocându-mă pe mine cu prea multe sentimente refulate, obosite şi învechite.
În fine, de câteva zile ascult continuu piesa ce urmează... şi astăzi am descoperit şi varianta tradusă aşa că, mi-am propus să o postez - dedicaţie...

vineri, octombrie 16, 2009

...glasul ploii calde în conductă

Brusc această plictisitoare linişte este întreruptă de un sunet constant şi foarte nou venit pe conductă. Ameninţător şi hiptotizant. Parcă îşi măreşte puţin debitul, creşte presiunea şi schimbul de căldură devine tot mai evident. Parcă tocmai sunetul este acela exoterm.
Continuă, creştere, descreştere... încălzire constantă. Mintea se dezabureşte treptat, o stare de beatitudine mă cuprinde şi alături de chicotele şi răsetele celor din spate, se împrăştie odată cu căldura. Închid ochii, mă apropi... mi-l doresc iar pe august.
Nu mai e frig, sau poate psihologic... nu mai simt. Au dau drumul la căldură în şcoală!

miercuri, octombrie 14, 2009

Oglinda


Este vorba de filmul în regia lui Sergiu Nicolaescu intitulat "Oglinda". L-am căutat astăzi şi vizionat sub îndemnul domnului profesor de Istoria Comunismului şi pot spune ca m-a impresionat. Încă dinainte de a-l viziona speram câtuşi de puţin să fie vorba de adevărul politic al momentului 23 august 1944 şi, din fericire, mi s-a confirmat ipoteza.
Dacă înainte de a urmări acest film aveam o impresie bună despre mareşalul Ion Antonescu (şi acum nu am să-mi pronunţ culoare politică - se ştie), acum pot afirma că a crescut considerabil în ochii mei prin demnitatea sa şi loialitatea faţă de valorile alese, respectiv ţara şi extrema dreaptă. Desigur s-ar putea stârni multe controverse dar nu intenţionez să merg pe această latură ci vreau să subliniez faptul că am aflat amănunte noi din istorie pe care nu le cunoşteam.
Actorii - foarte buni - mi-au stârnit şi mai mult curiozitatea de a nu mă depărta de ecran timp de aproape 3 ore... Ion Siminie a interpretat admirabil rolul mareşalului. De asemenea am fost fascinată de interpretarea impecabilă a lui Stefan Radoff în rolul lui Iuliu Maniu (un mare nume politic pentru care de asemenea port numai respect). Am avut surprinderea de a recunoaşte foarte multe figuri cunoscute precum: Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Geo Dobre, Ion Chelaru, Dorel Vişan, Ion Besoiu ş.a. În schimb nu prea mi-a plăcut interpretarea lui Hitler. Cred că o figură mai dură şi poate mai suptă la faţă s-ar fi mulat mai bine pe acest personaj.

Per ansamblu pot spune că este într-adevăr un film reuşit pe care îl recomand mai departe tuturor celor pasionaţi de filme istorice.

"Persoanele noastre nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă."

marți, octombrie 13, 2009

De la oboseală mi se trage

Nu mă voi mai grăbi ca acum să pătez cu vorbe ce mi-e drag. Trebuie să învăţ să trăiesc - şi eu - în indiferenţă. Supărări mascate-n aroganţe. Aroganţe transformate în false fericiri, false fericiri în utopii şi aşa mai departe până ce toată existenţa devine perfectă când de fapt e nimic.
Pic de somn, nu mai gândesc concret. Zbor deja pe câmpii cu gândul. Nu mai vreau să mai spun ce simt, nu mai vreau nici chiar eu să mă ascult că deja m-am plictisit. Poate că ar trebui să-mi învăţ propria lecţie: aceea de a înceta încercarea de a-i face pe restul fericiţi şi am începe să mă gândesc la propria-mi bucurie. Că oricum nu rezolv nimic. Încă nu ştiu să trăiesc, încă nu pot să reacţionez lucid, corect ş.a.m.d... dar îmi propun să învăţ.

luni, octombrie 12, 2009

Întuneric

Nu găseşti niciun motiv, niciun gând... nimic din ce ar putea explica tristeţea ta. Nu mai ştii încotro să te îndrepţi şi stai solitar, sub felinar, în mijlocul drumului privind cum pe cer norii se deplasează prin întuneric. Cândva credeai că e perfect dar e atât de rece... s-a dispersat imaginea perfecţiunii tale. Sunt culori şterse de ploaia ce tocmai a încetat... iar tu eşti curcubeul, dar faţa-ţi tristă - nici măcar inexpresivă - nu aduce deloc speranţă. Nimic...
... şi iar se scurge timidă o lacrimă fără sens... niciun motiv, nicio raţiune, doar o lacrimă fără vină. Picăturile ploii adunate în sufletul tău... se scurg. Ai vrea să înaintezi, să te eliberezi, să accepţi condiţia şi să pleci spre o nouă stradă, sub o nouă stea... pe stradă. Dar nu poţi.
Nu poţi... căci această răceală este deja parte din tine, deşi ştii că în spatele tău mai este şi umbra ta... şi deşi te doare solitudinea, nu vrei să laşi strada ta în urmă, nu vrei să-ţi părăseşti umbra. Iubeşti libertatea, vrei lumină şi culoare, nu mai exişti pentru umbra ta decât când te mai luminează câte o maşină... şi atunci se învârte în jurul tău până ce se pierde iar în întuneric - dar exişti. Poate în lumină vei găsi iar durere şi haos...

... şi totuşi îţi iubeşti umbra.


(Mulţumesc, Alex, pentru melodie!)

sâmbătă, octombrie 10, 2009

Încă o lună de recunoştinţă

A sosit iar ziua recunoştinţei... am să scot din calcul familia pentru că nu există nicio metodă suficient de eficientă pentru a putea mulţumi cu adevărat. Aşa că am să rămân la prieteni...
În intervalul 10 septembrie - 10 octombrie recunoştinţa mea se îndreaptă spre:

Adina - "Singurul serviciu pe care un prieten ţi-l poate face, într-adevăr, este să-ţi menţină curajul punându-ţi în faţă o oglindă în care să-ţi vezi propria imagine." (George Bernard Shaw)

Ana - "Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii." (Jorge Luis Borges)

Ana O. - "Trebuie să le venim prietenilor în ajutor la nevoie şi să nu-i judecăm în situaţii fără scăpare."(Esop)

Andy G. - "Nu crede când prietenii tăi îţi spun să fii sincer cu ei. Tot ce îşi doresc cu adevărat e să îi ajuţi să-şi păstreze o părere bună despre ei înşişi."(Albert Camus)

Denisa micuţa - "Omul, acest miracol cald şi plin de viaţă, de complicaţie şi de inocenţă..." (Anne Rice)

Florina - "Fiecare lucru preţuieşte-l după cum este în sine şi nu după înşelătoarea plăcere pe care ţi-o dă" (Baltasar Gracian)

Ionuţ - "Îmi adresa zâmbetul lui ştrengar, oprindu-mi respiraţia şi inima. Nu-mi puteam imagina că un înger ar putea fi mai frumos. Nu era nimic la el care să poată fi îmbunătăţit." (Stephenie Meyer)

Laura - "Sunt doua feluri de a-ti trai viata... Unul - de a crede ca nu exista miracole. Altul - de a crede ca totul este un miracol."
(Albert Einstein)

Narcisella - “E bine sa te induiosezi de nenorocirea prietenilor tai, dar mai bine este sa le vii in ajutor.” (Voltaire)

Silvia - "Adevărata împlinire în ceea ce constă prietenia nu vine din numărul prietenilor, ci în importanţa şi valoarea lor."(Ben Jonson)

Sana - "Omul are nevoie de dragoste. Viaţa fără duioşie şi fără iubire nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor. (V. Hugo)

vineri, octombrie 09, 2009

Învaţă-mă...

Sunt momente de nepreţuit... sunt momente în care ai vrea atât de tare să îl iei în braţe pe cel pe care îl poţi considera cu adevărat prieten şi să îi mulţumeşti că îşi răpeşte clipele şi intimitatea pentru a ţi le oferi ţie.
În ultima vreme nu am mai ştiut să apreciez nici măcar viaţa... în ultima vreme am uitat să zâmbesc şi am tremurat continuu din cauza demonului ce încerca să mă împingă în păcat... şi de ce? Pentru că m-am lăsat dominată de acesta. Sunt prea idealistă şi greşesc enorm când involuntar pretind celorlalţi să fie ca mine, să gândească asemenea mie şi să iubească la fel. Dar este imposibil... şi atunci am considerat că sunt nefericită... mi-am ocupat fiecare secundă cu gândul că fericirea îmi bate în geam dar nu sunt capabilă să deschid şi să o las să mă cuprindă... când de fapt nu era aşa... de fapt ea era deja înăuntru doar că nu am fost capabilă să o văd şi să o înţeleg.
Acum mă simt mai bine. Nu ştiu totuşi când voi reuşi să înţeleg totul ca fiind normal fără să îmi mai explic aceasta, nu ştiu când voi percepe dragostea fără să o mai judec dar acum am înţeles că fiecare gest pe care îl consider insensibil îmi face bine, mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Am crescut, nu mai am timp de jocuri de copii, de aberaţii şi minciuni... a trecut timpul viselor irealizabile şi fanteziilor...acum sunt tot mai aproape de acel moment dificil în care va trebui să-mi deschid aripile şi să părăsesc cuibul, dar nu oricum, ci înălţându-mă până la nori... şi eventual depăşindu-i. Ştiu că există în mine forţa de a ajunge acolo, ştiu că este posibil şi realizabil dar am nevoie să rămân cu piciaorele pe pământ şi să fiu încurajată...
Mulţumesc lui Dumnezeu că în cel mai greu moment al vieţii mele mi-a scos înainte nişte prieteni (more exactly prietene) deosebiţi... şi că oricând am nevoie de ei... sunt acolo. Mulţumesc Sana că mă asculţi chiar şi când poate ai vrea să auzi orice altceva din partea mea şi nu îmi respingi niciodată văicărelile... şi îţi mulţumesc că îl cunoşti şi mă ajuţi să îl cunosc şi eu aşa cum este cu adevărat... pentru a putea fi fericită!

Poze de la grătar... sunt de ceva vreme dar... relativ în temă deşi tocmai persoanele principale nu apar :)).





joi, octombrie 08, 2009

Din trecut

În ultima vreme sunt foarte "rătăcită", debusolată... aşa că nu m-am prea putut aduna spre a mai scrie ceva. Totuşi am aflat aseară, în timp ce o familiarizam pe sărbătorita zilei de astăzi, minunata mea prietenă Adina (încă o oră jumătate şi devine majoră), cu malul Oltului, cu locurile în care îmi întipăresc clipele de veşnicie şi cu bunele mele prietene de acolo... că am câştigat un premiu la Vâlcea artistică (consurs la care m-am înscris prin primăvară, chiar în ultima zi de înscrieri, forţată chiar... de Adina). Mare mi-a fost mirarea întrucât uitasem de acest concurs.
Îmi amintesc şi acum cum am ataşat în mail proza ce îmi bântuise oarecum zilele respective. Eram într-un moment de maximă sinceritate.
Textul este următorul

Motto: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni 13:13)

Momentul 1
Da, e tare uşor să pui o piesă de pe youtube pe blog, e simplu să asculţi o melodie şi poate chiar să îţi placă. E muzică, sunt versuri, e mesaj… dar nu e atât de simplu să trăieşti acelaşi moment pe care îl trăieşte şi celălalt ascultând liniştea ta. Învăţ să mă metamorfozez în gânduri, învăţ să fiu mai mult decât un deget de la mână – fie el cel mic sau mijlociul. Nu mai sunt de mult un semn, am depăşit momentul în care îmi strângeam în braţe compromisul, am trecut mai departe la paşii următori şi m-am răstignit pe crucea propriulu-mi păcat. Refuz să cred că mai vreau să fiu cine am fost, închid ochii zilei de ieri şi pornesc spre azi pentru a ajunge la mâine.
Am cântat şi despre „iubiri eterne”, „am cei mai grozavi prieteni”, „de-ai fi tu salcie la mal” dar şi despre „drumurile noastre” şi „nicio lacrimă”. Am murit, încă o dată mă străduiesc să ajung înapoi în corpul meu, mă abat după sunetul tunetului, dar mi-e teamă să nu prind fulgerul. Nu mai vreau nimic, sunt învăluită în negru, alb şi violet. Îmi trăiesc regala moarte printr-o privire pe sub sprâncene şi mă abţin de la a vorbi independent de cuvintele pe care privirea-mi fixă le grăieşte. E întuneric şi înnorat. Se apropie dimineaţa, începutul drumului meu. Poate că voi zâmbi, poate că voi învăţa să păşesc pe un drum nou şi totuşi vechi. Poate că acum nimic altceva decât cagula nu mă mai învăluie. Am trupul rece şi o aceeaşi răceală îmi îngheaţă inima. E timpul să o trec la pauză, bateriile îmi voi fi încă o dată umplute. De mâine voi fi mai puternică.
Resimt tăria, norul meu vine spre mine şi nu mă lasă… nu pot decât luci. Lucesc. Nu eu ci ochii mei. Ei sunt singurele felinare ce mai au încredere în ziua de ieri fiindcă ştiu ce a fost. Eu nu mai ştiu.

Momentul 2
Sunt cuvinte… nimic mai mult de atât. M-am străduit să le prind dar au alunecat. Le-am strâns dar din lăcomie am strâns prea multe şi am rămas cu nimic. Nu mai văd roşul din mine, nu mai ştiu unde este esenţa, unde este gândul sau ce vrea chiar cuvântul. Privesc în vid şi uneori chiar în zid…
Trăiesc în fiecare zi mai mult, mai intens şi dorm mai profund până în momentul când lacrimile mi se usucă, mă alungă într-un cer de unde cad şi mă izbesc de podea – cad din pat – şi mă trezesc. Nu mai vreau să mai visez la chestii idioate, nu mai vreau să mai sper că mâine va fi mai bine fiindcă nu ştiu ce înseamnă bine sau cu atât mai mult „mai bine”. Nu vreau poveşti cu zâne, nu vreau speranţe sau castele fermecate, norişori şi păpădii pe un câmp de albine. M-am plictisit de animăluţe roz şi pufoase care se uită la Matrix şi beau cola, m-am săturat de minciuni şi aberaţii care, săracele, vin bine intenţionate. Şi totuşi fără ele nu te-aş mai accepta… Nu aş mai accepta viaţa fără ele. Dar le arunc în foc acum. Am nevoie de o pauză până ce voi învăţa să culeg flori şi plantate crescute chiar de mine, nu de nişte roboţi cu capete de străchini care nu ştiu ce înseamnă naturaleţe şi de ce la ei funcţionează doar artificialul.
Sunt nori pe cer, nori pe o faţetă veselă, într-un anotimp al soarelui, dar nici că-mi pasă. Nu mai am expresie. Sunt iar ca şi ultima dată „numb” fără a mai ştii ce va vrea mâine de la mine. Mâine… mâine mereu şi-a bătut joc de mine, chiar şi mâine-ul de ieri a fost nesimţit. M-a lăsat să cred că va fi altceva deşi ştiam pe jumătate efectul de spleen. Cred că e ok, cred că e în regulă să greşesc şi să plec mai departe spre nimicurile noastre provinciale – de parcă am mai ştii azi ce sunt alea.
Am vrut cândva – acum câteva minute – să fac o teorie a imposibilului, sau ceva de genul, dar m-am blocat fiindcă am uitat ce presupune imposibilitatea. Imposibilitatea apare atunci când îţi spune „te iubesc”. Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine a trecut ceva timp de când nu am mai spus asta şi parcă totuşi ieri am învăţat să-l pronunţ.
Nu mai am, încă o dată, expresie şi mă înec cu putregaiul zilei, mă cufund printre foi şi vorbe. Vreau să meditez… vreau să pot deveni ceva ce nu am mai fost niciodată, am nevoie de o încercare de nepăsare, de un drum dus întors. Oare e mai bine aşa sau va fi mai bine când mi se vor stoarce toate urmele de pe faţă şi voi învăţa că sunt un copil? Sunt? Da, Mă mint singură că îmi pasă ori că îi pasă sau că îţi pasă. Nu mai poate nimeni de existenţa celuilalt. Nu mai există de mult potrivire, nu acum, cel puţin… Devenim oameni, avem 16 apoi 17, 18… 60 ani dar ştii care e adevărata diferenţă între a avea 17 şi a avea 18 ani? La 17 ani nu faci puşcărie. Ha!
Mai ştii cum vroiai ieri să tuşeşti tot amarul? Mai ştii cum te spălai pe faţă cu lacrimile ei? Îmi frec ochiul dar nu fiindcă aş avea intenţia de a lăcrima – învăţ iar să nu mai ştiu plânge – ci fiindcă mă mănâncă ochiul.
De ce oare ne grăbim să fim cineva? Suntem şi acum. De ce trebuie să dai explicaţii pentru ceea ce faci? De ce nu poţi fugi acum în lume? Fiindcă viaţa nu durează doar o secundă şi fiindcă viaţa e o junglă. E nasol să trăieşti după aceste principii expirate dar nu prea mai ai încotro, aşa-i? Sunt un adult în devenire doar că visez. Am vise, sau cel puţin am avut şi ştiu că voi mai avea. Viaţa mea nu e legată de a ta şi nici a ta de a mea sau de a ei/lui. Nu ştiu care e adevărata ta orientare sexuală şi nici dacă obişnuieşti să te masturbezi când nu e nimeni în preajmă. Nu sunt lucruri care să mă intereseze pe mine. Nu vreau să cred că ai experimentat la şapte ani prima atingere sau mai târziu un sărut franţuzesc care să te ducă până în rai şi înapoi. Am iubit şi eu, nu te acuz, dar nu am trăit lucruri mai intense decât ceea ce mi-am putut permite, fiindcă mi-a fost frică să iubesc dincolo de raţiune, aşa cum poate şi-ar fi dorit cel iubit. Sunt totuşi cu picioarele înfipte într-un pământ – mişcător pe drept! A rămas cenuşă, s-au răsfirat oase într-un cortegiu şi am învăţat ritualul morţii continue. Va veni o vreme când voi muri etern, va veni o vreme când nu voi mai ştii sau când voi învăţa să vorbesc mai puţin. Nu vreau un pumn în faţă şi nici o palmă peste ochi… nu vreau să citesc poveşti despre vieţile altora, nu voi avea o poveste fiindcă nu mai există prinţi sau sacrificiu. Mă iubeşti? Te cred? Nu… Nu mai cred cuvinte, sunt sătulă de ele toate şi nu cumva să crezi că te acuz, să nu cumva să crezi că am chef să fiu compătimită: stop. M-am săturat de o viaţă a bla bla-urilor. Nu ştiu cine eşti sau ce vrei, nu ştiu de ce citeşti asta şi nici dacă ai avut curiozitatea de a mă înţelege, dar nu îmi pasă.
Am faţa pătată de un negru amar. Nu e o alăturare bună dar încă o dată nu îmi pasă. E ceea ce vreau eu să fie fiindcă viaţa este o alăturare de rahaturi pe care ni le dorim noi. Unii scriu despre atingeri sub buric sau despre excitare şi infern, alţii despre bluza ei albă şi udă, despre sfârcurile ce ies ascuţite şi obraznice, prin tricou, sau despre dorinţa fizică de neastâmpărat… eu nu. Nu mă pasionează, nu mă atrage… eu scriu despre „N”-uri, despre azot risipit, despre lucruri care nu interesează pe nimeni fiindcă mă pasionează pe mine. Ce îmi pasă că viaţa e plăcere – plăcerea mea e viaţa. Abuz, alcool, ananas şi antibiotic. Nimic mai mult sau mai puţin decât un algocalmin la 16 ani. Altele preferă anticoncepţionale sau ameţeli… eu vreau alinare şi aureole. E o lume nebună, o lume de drogaţi, de paraşute şi de copii naivi şi proşti care vor să fie ca ei.
Nu mă placi pentru că nu sunt vulgară, stridentă şi mă comport ca un copil liniştit ce pendulează între emoţii. Par o proastă doar că nu mă complic să fiu altfel. Nu îmi dai atenţie pentru că nu port fustă de o palmă, n-am bustul de manechin şi nici decolteu adâncit care să te facă să te exciţi indiferent de ce eşti. Aşa e viaţa: nedreaptă. Îţi permiţi să iubeşti pentru un zâmbet dar nu poţi să zâmbeşti pentru iubire. Chiar trebuie să am frizură electrocutată, şuviţe multicolore, pantaloni pe jumătate de fund eventual cu aerisire, extensii, o tonă de fard pe faţă, cuvinte nelegitime, o ceaşcă de cafea, o ţigară, un prezervativ în buzunar şi atitudine pentru a mă place? Chiar numai la nivelul acesta e lumea? M-aş muta pe altă planetă dar nu am canalizare şi nici gravitaţie că sincer, nu-mi place să stau cu „fundu-n sus” sau cu fusta săltată… te mai miri pe urmă de ce nu mai am chef să mai gândesc ceva. La ce folos când acum funcţionăm pe bază de nicotină, cafeină şi spirt?

Momentul 3
O nouă zi, o nouă problemă, o nouă pagină îndoită de la jumătate pe diagonală şi cusută cu aţă albă. Mi-am promis că nu voi fi foarte subiectivă şi că voi trece peste micile demersuri care mă fac să tremur. E incredibil cum de fiecare dată, ca gelatina, ca frunza de plop… eu tremur, când mi-e lumea mai dragă. Întorc degeaba capul în direcţii pe care de mult nu le-am mai cunoscut fiindcă privirea mea nu mai bate atât de departe. E stupid şi totodată atât de raţional. Îmi merit soarta deşi tocmai învăţasem că nu e vina mea.
Încă o dată aici, printre mărăcini măsor iarba din priviri şi înghit în sec. Sec din 1997, an bun… vin vechi. Mi-aş dori totuşi uneori să găsesc o alinare şi să nu trebuiască să o caut altundeva decât la mine.
Trebuia să fi stat acasă, trebuia să nu mă arunc în călătorii şi destinaţii necunoscute de dragul unui nimic existent mai mult sau mai puţin. Nu ştiu ce mai vreau, nu ştiu ce mai gândesc şi gândesc numai ca să cred că ştiu dar e aiurea şi inutil. Acum primesc, acum dau şi niciodată nimic pentru mine. E vina mea încă o dată sau cel puţin el aşa crede iar eu de dragul lui, cred la fel fiindcă nu pot altfel. L-am atacat ca o scorpie ce sunt dar în interiorul meu m-am atacat singură fiindcă involuntar gândul meu tot într-acolo se îndreaptă. Of. E stupid şi zadarnic să mai cred ceva din ce îmi spun. Merg de prea multe zile pe drumul acesta şi tot degeaba. De fiecare dată e vina mea…
Ai fost vreodată pus în situaţia de a alege între a trăi în minciuna altora sau a minţi pentru alţii? Sarcasmul e nelipsit pe cărările vieţii şi totuşi eu rămân pe loc. Sunt o copilă pribegită de propria-i imaginaţie. Gândul meu, cântul meu, glasul meu, totul meu, tot ce ţine de „eul” meu fie el material sau profund… spiritual… totul e înecat în lacrimi amare interioară căci la exterior nu mai am puterea de a le afişa. Nu sunt genul care să-şi ţină lacrimile în frâu dar acum ştiu că e mai bine astfel. Pentru ce să mai las şiroaie pe obraji şi să mă amăgesc o zi întreagă, o săptămâna şi poate o lună, un an? Mai are rost? Mi-aş dori să pot renunţa acum la tot, să devin o plantă de cameră şi să rămân aici, între cei 4 pereţi ai mei, cu vecinii de sus şi cu alergatul după minge al câinelui vecinilor, să rămân cu urletele frenetice ale beţivilor de jos ce privesc din lipsă de viaţă meciul cu ţigara într-o mână şi alcoolul pe masă, aş prefera chiar şi să privesc la infinit maldărul de haine de pe scaun ce nu şi-au găsit încă locul în dulap din lene şi să nu trebuiască să mai ies să dau ochii cu soarele. E primul pas mereu, sau poate al doilea sau al treilea că nici eu nu mai ştiu.
Bănuiam că nu mă voi abate de la regulă nici în acest an, chiar dacă e guvernat de cifra 11 eu rămân pentru mine pe locul 2. Îmi găsesc satisfacţie în toate rebuturile ce mă înconjoară şi renunţ la a trăi. Nu mai am forţă – o vreme. E ceva de moment. Nu mai am forţa să iubesc în schimbul prafului. Sunt sfâşiată pe interior şi nici să mai descriu ce simt nu pot şi nu vreau. Mă izbesc prea puternic de verdele pereţilor şi simt cum mă îmbolnăvesc de ură sau nepăsare… de care dintre ele? Că de amândouă nu prea pot. Sau poate de nepăsare din ură. E doi azi. Doi cinci şapte. Urăsc şapte-le.
… se aud ţipetele îngerilor ajunşi în infern, capul meu e un amalgam de gânduri, culori, cifre şi animale de ceară. Nici iarba nu mai poate creşte acolo, căci intelectul m-a părăsit de mult. A spus că e prea mult foc în mine ca să mai stea. Dar sunt puternică şi nu cedez, decât pe bucăţele. Mă mai încălzesc puţin şi aprind şi torţele cu mintea mea luminată artificial. A rămas un led albastru care licăre exasperant în locul conştiinţei de ieri. Şi totuşi mereu vorbesc de ieri de parcă aş vrea să mă refer la ziua anterioară… dar nu e aşa. Ieri-ul meu a fost cam de mult dar am rămas blocată, oricât de mult m-aş preface că înaintez. Am picioarele tăiate şi mă târăsc ca o lipitoare ce sunt, de pământul murdar. Şi melcii sunt mai fericiţi decât mine. Măcar ei au o casă în care să se poată ascunde atunci când simt că sunt atacaţi ori eu… eu sunt în casă dar trebuie să ies. Trebuie să confrunt lumina, lumea, lumânarea, lustra. E fix. E frig şi cald deopotrivă. Degeaba. Am o obsesie cu chestia asta dar tot nu îmi revin picioarele. Ah, ce prostie! Oi fi eu invalidă de suflet dar tot nu am să ies să cerşesc sentimente, deşi deja am făcut-o. Nu. Nu de acum înainte. Voi spune stop şi voi merge mai departe, altundeva în mine, unde nu voi mai avea cui să cer. Deja sunt acolo…
E exasperant cum conţinutul meu s-a risipit exhaustiv în bătaia unui vânt pe care nici nu ştiu dacă mai trebuie să îl mai cred. Nu mai înţeleg nimic în lumea asta idioată decât că eu le întrec pe toate – sunt cea mai idioată. De ce? Fiindcă nu depăşesc ideea, fiindcă uit de unde am plecat şi nu văd unde am ajuns. Nu mă adresez nimănui şi uneori cred că nici măcar mie. Albastrul zării se îmbină cu un maro pătat şi mă întoarce la nimicul meu complex. E atât de mult nimic în sufletul meu încât aş putea da oricui şi oricum. Vrei puţin nimic? Ia-l pe tot! Nu mă mai linguşi, nu mă mai minţi şi nu mai arunca sare pe rana mea deschis acum şi mereu. Cum de mereu când apare coaja, se găseşte cineva să o rupă? De ce nu se mai vindecă odată? Oare cineva chiar îşi doreşte ca atunci când se va vindeca, finally, să rămână o cicatrice imensă? Ştii, am căzut cândva la sport şi mi-am jupuit puternic şoldul… în câteva zile a apărut cojiţă dar am căzut iar şi iar s-a rupt, iar a sângerat, iar m-a durut. După câteva săptămâni s-a format, am reuşit să o menajez dar… şi acum mai am cicatricea şi e hidoasă şi mă doare gândul că e încă acolo. La fel şi inima mea – păstrează cicatrice. Dar încă e rană, nici măcar vânătaie. Toate vasele de sânge din mine explodează, mai că ai zice că va fi hemoragie interioară şi totuşi mă întreb acum, dacă ar fi… ce ar face, cine? Nimic. Sunt singură în sângele meu pe care cândva îl credeam regal. Nu sunt cal, nu sunt pur sânge, sunt maimuţă, sunt rac, sunt om. Salivez din răsputeri pentru o zi de linişte, o zi de octombrie.
E un purgatoriu de cuvinte acesta, un infern de banalităţi în care eu şterg cu salivă urmele de cariocă. M-am gândit la tine şi mi-a fot mai rău, în nici un caz mai bine… Sunt încă aici, cu picioarele urcate pe masă şi cu fundul blocat pe scaun, sprijin tastatura pe care o invadez cu dansul degetelor mele. N-am mai mâncat de mult din proprie iniţiativă, ţin post negru azi. E sâmbătă, e dor şi e negru total. E doliu deşi nu ştiu pentru ce. Fiecare zi se duce mai departe şi tot mai departe mă duc şi eu cu ziua. Urmează sângele, urmează gâtul rupt şi fulgii de găină. Nu am o păpuşă woodoo, nu am o editură care să mă cenzureze şi nici o imaginaţie prea bogată care să mă poată limita la fabulos. Sunt aici cu-n pix roşu, un elastic albastru şi un beţişor de urechi murdar de ceară portocalie. Mi-e scârbă de mine. E timpul să gândesc, e timpul să trec la operaţii cognitive şi să raţionalizez. Şterg persoane, împart rugină şi durere, înmulţesc momente. Nu mai pot spune nimic de fericire sau de tristeţe căci rod amândouă deopotrivă, din părţi opuse mie. N-aş fi dormit atât de greu dacă nu erau remuşcări, nu m-aş fi trezit tristă dacă nu primeam mesaje şi n-aş fi fost aici dacă nu ar fi existat o altă lume simplistă care să îmi complice existenţa. La asta se pricepe tot omul… de parcă ar fi şi greu rău.
Cândva între noi se întâlnea un fel de homomorfism, dar acum am rămas într-o formă de endomorf deşi credeam că sunt visceroton. Nici eu nu mai ştiu ce mai sunt, ce mai vreau, ce mai există şi de ce. Repet chestia asta la nesfârşit şi în realitate nu am nimic de spus viabil, inteligibil ci doar arunc cu vorbe grele pe care nici chiar ţesuturile mele nu le-ar putea suporta. Vorbe grele în aşternut moale… Gest de filantropie spirituală unde chiar eu sunt neajutoratul sărac. Pleonasm parţial, din care eu ies imparţială. Important e că mă simt, şi mai mult decât atât uneori mă simt chiar bine în ciuda durerilor de spate ce pornesc din faţă: de la piept sau poate din interior, de la inimă. Nu are rost să îmi mai amintesc dedicarea sau expresia chipului privită cu… coada ochiului în timp ce credea că ţin ochii închişi. Am văzut, am înregistrat şi uneori actualizez deşi doar pentru mine. E aiurea şi dureros totodată, e bizar cum nu ştiu decât eu, cum am acceptat şi cum acum suport la fel de solitar. Vroiam o înţelegere eternă pe care să o pot acea mereu şi cuvinte din care să nu pot ieşi, gânduri pe care să le pot împărtăşi, lumânări pe care să le putem aprinde. A rămas scrum. Şi nici nu ştiu de ce mai chem la nesfârşit ziua de ieri şi de ce alerg de la un plan la altul şi de la altul la mine. Atac jumătate din oamenii pe care îi cunosc şi uneori şi pe cei pe care nu îi ştiu. Atac fiindcă sunt atacată, fiindcă trebuie să îmi explic mie ce se petrece, fiindcă m-am trezit într-un pat de gelozie pe care trebuie să-l scutur.
Mi-aş dori să pot da undo în viaţă deşi poate că nu e cel mai inteligent lucru, poate că până la urmă tot aici aş ajunge doar că nu aş mai înţelege lucrurile bune din tot gunoiul acesta. Deja mă văd scormonind într-un sac de gunoi după inele şi cercei scăpaţi involuntar. Subliniez, întăresc şi redau isprava. Dintr-un infinit, jumătate îmi aparţine, restul e praf. Nici nu mai ştiu de ce râdeam cândva, nu mai ştiu ce a fost când şi cum, ştiu doar respingerea, inaptitudinea şi dezolarea. Curiozitatea mă împinge să mai stau o clipă în loc şi să nu pornesc motorul.


Mulţumiri doamnei diriginte pentru popularizarea concursului!

Faptele ne definesc

Nu este zi în care să nu am cel puțin un lucru pe care să vreau să îl fac public... și cu toate astea, cu greu găsesc un moment să mai înre...