Din cenaclul viselor

Sunt obosită. Singurul meu obiectiv rămas în picioare este somnul... şi totuşi ar mai fi unul, mult mai important.
Te aştept să vii acasă, obosit, plictisit dar cu dor nebun de mine. Visez... închid ochii şi te văd. Mă ţii în braţe, te joci cu părul meu şi-mi şopteşti că mă iubeşti. Am urât atât de puternic viaţa... dar acum o iubesc. Deja e obişnuinţă, deja e un lucru firesc să-ţi intersectez privirea cu ochii minţii şi să radiez de fericire. E un sentiment superb acesta de a putea fi eu însămi cu tine însuţi. Am învăţat asta. E fericire şi naturaleţe.