miercuri, octombrie 24, 2007

Thank God I found you

Îmi trec prin minte atâtea cuvinte ce au rămas nespuse şi vise netrăite… Cu toate acestea mă ascund în carapacea mea de rac ameţit şi mă bucur de muzica bună ce îmi încântă urechile… Am renunţat la stres şi mi-am făcut timp să mă mai relaxez. Sunt atât de blocată în mine acum, am simţit lipsa persoanei care stătea în fiecare seară şi îmi suporta discursurile nesfârşite… astfel că vreau să îi dedic următoarea piesă:



(Mariah)
I would give up everything
Before I'd separate myself from you
After so much suffering
I've finally found a man that's true
I was all by myself for the longest time
So cold inside
And the hurt from the heart it would not subside
I felt like dying
Until you saved my life

(Chorus - all)

Thank God I found you
I was lost without you
My every wish and every dream
Somehow became reality
When you brought the sunlight
Completed my whole life
I'm overwhelmed with gratitude
Cause baby I'm so thankful
I found you

(Joe)
I would give you everything
There's nothing in this world I wouldn't do
To ensure your happiness
I'll cherish every part of you
Because without you beside me I can't survive
I don't wanna try
If you're keeping me warm each and every night
I'll be all right
Cause I need you in my life

(Chorus - all)

Thank God I found you (I'm begging you)
I was lost without you (so lost without you)
My every wish and every dream (every dream, every dream)
Somehow became reality
When you brought the sunlight (brought the sunlight)
Completed my whole life
I'm overwhelmed with gratitude
Cause baby I'm so thankful
I found you

-Bridge- (Mariah & Joe)

See I was so desolate
Before you came to me
Looking back I guess it shows
that we were destined to shine
After the rain to appreciate
And care for what we have
And I'd go through it all over again
To be able to feel this way

(Chorus - all)

Thank God I found you
I was lost without you (lost without you baby)
My every wish and every dream
Somehow became reality
When you brought the sunlight
Completed my whole life (whole life)
I'm overwhelmed with gratitude
Sweet baby I'm so thankful
I found you

(Chorus - all)
Thank God I found you
I was lost without you
I'm overwhelmed with gratitude
My baby I'm so thankful
I found you

(Mariah)

I'm overwhelmed with gratitude
My baby I'm so thankful I found you



Mulţumesc prietene că îmi eşti mereu aproape şi că … îmi suporţi toate mofturile şi crizele de personalitate şi, fără să iţi dai seama, chiar mă ajuţi enorm…

marți, octombrie 23, 2007

"Uzina de plăceri SA", teatru

Astăzi, luni, 22 octombrie 2007, începând cu ora 19,00, am fost prezenţi în sala teatrului Anton Pann pentru a viziona o piesă aparţinând actorului contemporan Valentin Nicolau. Este vorba despre piesa "Uzina de plăceri SA", în regia lui Alexandru Berceanu, jucată de actorii Teatrului Nottara, Bucureşti, chiar la noi, la Râmnicu Vâlcea. Spectacolul, despre oameni singuri, tineri şi bătrâni, care-şi intersectează din întâmplare destinele, inventând o altă realitate, jucându-se, visând pentru a trece mai uşor peste cenuşiul şi greul vieţii, i-a adus pe scena pe Virgil Ogăşanu, Crenguţa Hariton, Dan Bordeianu şi Ilie Anda.
Desigur, am fost şi eu prezentă, alături de direcţiunea şcolii, doamna dirigintă şi alţi membri ai consiliului profesoral şi, normal, alături de colegii mei. Trebuie să mărturisesc faptul că m-am distrat şi am savurat din plin această interpretare. Am trăit parcă rolurile şi am urmărit fiecare mişcare, transpunându-mă parca, pe mine pe scena, în faţa sutelor de feţe uimite.
Ah, cât de mult mai am de rătăcit până să ajung şi eu asemeni marilor nume ale teatrului, dar… voi lăsa timpul să îmi aducă experienţa !
(Eu şi Dany… cred că ne uitam în fotografiile colegilor, ce urmează –sper - să le primim cât mai curând.)

(Da, eu ca de obicei lângă dragii mei de la a IX-a A : Dany, Daniela şi Iohana)



(Cam întuneric ce-i drept, dar vă asigur eu că sala era aproape plină ochi.)

vineri, octombrie 19, 2007

Continuare...

"Zilele trec… Durerea mă înspăimântă cu fiecare clipă ce se scurge, părăsindu-mi sufletul departe de începutul sfârşitului nebănuit de stele… Privesc cerul, un infinit albastru pătat de plumbul norilor, iluziilor tresărinde. Am venit pe lume ca un mister aruncat într-o peşteră a tăcerii, rece şi grea, plină de durere şi ciudăţenie, frumuseţe.
Eram un prunc, o stea rătăcită în văzduh. Paşii îmi cunoşteau durerea şi splendoarea mediului, dar răutatea era departe de a fi văzuta de sufletu-mi pătimaş. Credeam în tot, şi tot ce mă înconjura era arcuit de la dragostea deosebită ce nu-mi dădea pace, înşirându-mi visele calde, ca printr-o oglindă. Un suflet în faţa poveştilor cu zâne, tresărind între zâmbet şi negură, lacrimă…
Am evadat, am devenit un copil. Am înflorit, şi bobocii se vedeau îmbujorându-mi obrajii. Asemeni fetei morgana, chipu-mi trăda un duh doborât de ciudăţeniile lumii. Cercetam misterele ei, întrebam de viaţă şi cugetam în rătăcirea mea printre vise. Credeam că viaţa este goala, dar mă bucuram de voiciunea ei, si mă întristam de răutatea oamenilor. Eram o zâna, aveam lumea la picioare, iar gându-mi crud, alerga risipit în deznădejde şi răcoare. Aveam un pact cu cerul, ce mă încredinţa divinităţii absolute, unde, credeam că sunt demnă să inaugurez gândul meu, însă m-am înşelat. Am căzut în păcatul absolut, călcând florile grădinii Edenului şi, aripile divinităţii mi-au şters din zâmbet ultima scânteie, azvârlindu-mă, despotic, într-un haos inimaginabil, un adevărat chin pentru o inima crudă.
Sclipirea şi splendoarea au căzut odată cu rangul meu. Eram rătăcită printre stâncile grele ale infernului, un copil blestemat a cărui soartă şi-a aşternut adâncul peste splendoare şi magie. Din ochii-mi şterşi, nu puteai citi decât o lacrimă adâncă şi grea, iar mintea-mi tot mai înceţoşată, şi-a pierdut căldura şi culoarea, voioşia de altă dată, lăsând în epitaf gându-mi voalat de tortură.
Uşor, psihicul se plictisea şi nu-şi uita jocurile morbide, prezentându-mi-le într-un mod, cu totul înspăimântător pentru steaua stinsă din duhul meu. Eram aruncată şi întemniţată, alunecam între zâmbet şi lacrimi, aşternând o cârpă veche de curaj peste trupu-mi zdruncinat şi mă prezentam, în micu-mi univers, ca o învingătoare, dar, nu eram decât o învinsa. Credinţa mi-a scăzut, încrederea, bucuria… şi încet, am consumat şi ultima fâşie de zâmbet ce atârna în şifonierul sufletului meu.
Am renunţat la aparente. Erau câteva fiare ce mă mai jenau dar, parca, şerpii veninoşi ai iadului îmi mai cruţaseră carnea sângerândă. Rătăceam. Trecusem peste ce fusese mai greu, cu inima întreagă.
Frunzele toamnei mele se desprindeau uşor de crengile ce le sprijinise un întreg sezon. Frigul îşi găsea adăpost în camerele pustii ale arterelor iar ceaţa îmi umezea ultima mişcare a venelor moarte. Se aşternea uşor apelipisia în tot ce mă înconjura. Începuse, fără de veste, un nou anotimp. Trebuia să vindec acum rănile ce îmi sfârtecaseră trupul, însa ploaia se îmbiba tot mai puternic în borcanul meu cu speranţă. Eram nevoita să înfrunt adevărul iscoditor, tocmai acum, când convalescenţa mă depăşea iar melancolia mă devora."

miercuri, octombrie 17, 2007

Zi de zi prin viaţă...

Uitându-mă prin ceea ce mai am în calculator din scrierile mele, am găsit un „roman” pe care îl începusem în luna aprilie, exact înainte să mă duc la Arad la olimpiadă. Treceam printr-o perioadă mai grea (au fost altele şi mai rele, dar nu aveam suficienta forţă sa imi exprim gândurile) şi, în fiecare zi îmi descărcam furia în cuvinte. Scrisesem destul de mult, însa recitind acum, m-am hotărât să afişez o prima parte şi anume exact începutul. Sper ca altă dată, poate cu altă ocazie, să mai pun şi alte fragmente, poate chiar şi unele mai vesele. În romanul meu, în principiu povestesc cum era viaţa văzută prin ochii mei, la momentul respectiv. Sper ca, într-o zi când voi avea mai mult timp, să recitesc tot şi să îl aranjez, să adaug şi cele 300 pagini scrise manual şi să îl prezint. Ca şi aspect/ordine de idei, seamănă tare mult cu scrierile lui Cărtărescu, aşadar poate fi considerat un jurnal. Nu toate relatările exprimă aceleaşi sentimente, ci o diversitate de gânduri şi trăiri… dar veţi afla mai multe când voi reuşi să transcriu şi să modific totul, astfel ajungând la versiunea finală…




"Uite-mă iar în fata unui neobosit monitor, aprins şi pierdut în
culorile pe care le tot schimb, uite-mă iar pe mine, aceea care îşi vaită timpul pe
care totodata se plange că nu ştie cum să şi-l petreacă, iar eu, neobosită simt
o durere, o lipsă sau mai degrabă un gol ce mă apasă şi imi împinge inima spre
nepăsare, însă totodată spre o stare greşită de melancolie, astfel strania mea
recunostinţă a sentimentelor mă înclină spre un imens semn de intrebare : cine
sunt eu? …ce vreau de la mine? … ce vreau de la oameni? CE?
Vorbesc cu un
prieten...defapt vorbesc cu mine. O paradigmă e viaţa mea, o întrebare fără
sfârşit şi totul porneşte de la acest ideal, pe care eu nu îl cunosc, astfel
plecând de la ideea de „azi”. Am rămas un simplu suflet pierdut pe pământ, careia
inima i-a dispărut, e îngheţată undeva, departe aşteaptând să se topească, să
vină primăvara, dar prea pare departe…
Of, greu mai e să vorbesc cu mine,
de ce tot timpul eu?! De ce e vorba numai despre acest „eu” trufaş, acelaşi
pronume de persoana I mereu? Asta sunt eu? O egoistă din rândul pământenilor, ce
trăieşte numai pentru a putea muri? Oare asta mi-e menirea? Prea îmi adresez
multe întrebari şi aştept un raspuns pe care nimeni niciodată nu mi-l va putea
da cu toate că în sufletu-mi, ca înfăţişare spirituală, îmi doresc să găsesc
într-adevar un motiv pentru care să consider că nu sunt, ca toti ceilalti, o
cale spre moartea ce-mi sapă tot mai mult mormântul înconjurat de flori albe, de
puritatea mea, de inocenţa-mi mângâietoare de care toţi profită. Să fiu eu un
înger coborât pentru a fii pedepsit?
De ce mă mai intreb?! Cu siguranţă nu!
Mereu eu…eu sunt mereu victima. Prea m-am obişnuit să joc rolul de victima
într-o dramă de doi bani, o telenovelă pe care toţi o ignoră. Aici, într-adevar
sunt eu, nu ştiu ce vreau să fiu dar ştiu că, cu siguranţă trebuie să mă schimb,
să fiu un om nou cu o altă modatitate de a întelege mamiferele ce îmi mănâncă
din trup cu napăsare şi îmi sorb sangele-mi pur ca nişte vampiri înfometaţi după
sentimente pe care să le poata distruge. Fantome mă înconjoară, fiindcă trăiesc
o iluzie, sunt eu, cea naivă, încolţită de hiene flămânde. Ce sanse mi-ar putea
acorda viaţa? Cine s-ar obosi să îmi cruţe inima, viaţa, ce hienă ar putea
deveni vegetariană numai pentru a salva un mieluţ ce încă nu şi-a trăit viaţa,
numai datorită bunătăţii sale? Cine?! NIMENI… toţi lupii, toate animalele
înfometate şi sălbatice ale naturii mă înconjoară şi mă urmăresc cu ochi
sticloşi, aşteptând să mă sfâşie cu sânge rece şi cu colţi mari şi pătrunzători.
Ah, ce scenă frumoasă, eu, un biet miel asaltat de hiene şi lupi ce sfâşie crud
din mine, rupând până la cea mai mică bucăţică din mine, făcându-mă ferfeliţe,
feliuţe inegale, bucăţele, lăsând în urma mea numai o baltă sinistră de sânge,
un sânge ce nu a apucat să simtă pulsul şi fericirea. Dar totuşi, ochii mi-au
rămas treji, şi privesc goi la jivinele ce nu au ştiut să mă aprecieze, să mă
lase să trăiesc… Dar de ce? De ce să trăiesc?! Nu sunt demnă de o viaţă până nu
învaţ să mă opun, să spun „nu” cu mult curaj şi să nu mă mai tem că aş fi
ranită, fiindcă dacă „nu”-ul meu mă va lovi, înseamnă că defapt nu meritam să
spun „da”, deci, viaţa merge înainte…"

sâmbătă, octombrie 13, 2007

Nietzsche - Dincolo de bine şi rău

Dintre miile de năzuinţe ce îmi pătrund inima, dau frâu liber dragostei pentru artă. Da, şi filozofia este o arta. În puţinul timp ce îmi rămâne sau în momentele de contemplare, mai pargurg rânduri filosofice. Îl prefer în mod deosebit pe Nietzsche. Revizuind binecunoscuta operă, „Dincolo de bine şi rău”, am ales acest citat ce parca mi-a ajun oarecum la suflet punându-mă puţin pe gânduri, oare nu sunt şi eu unul dintre filosofii la care se face referire?



„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul
din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea
dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din
ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie
sau chiar mai rău; lu­crurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una
proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră,
înşelătoare, iluzo­rie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi
pofte! Mai cu­rând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul
în sine“ - acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ -- O
astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi
re­cunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se
află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“
se străduiesc ei către „ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele
din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa fundamentală a metafizicienilor
este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu
le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala
era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că
ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de
existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare
evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizi­cienii şi-au pus pecetea
nu sunt cumva doar nişte evaluări superfici­ale, perspective provizorii, mai
mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din
„perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda
întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului,
s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală
aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca
valoa­rea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul
înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar
identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar
cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta
trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi
înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai
primejdiosului Poate, în toate sensu­rile cuvântului. - Şi o spun cu toată
seriozitatea: văd apărând ase­menea noi filozofi."

vineri, octombrie 12, 2007

În drum spre cerul meu...

A mai trecut o săptămână grea de şcoală plină de încercări din cele mai neobişnuite. Simt cu fiecare clipă că inima-mi vibrează tot mai puternic şi simt o necesitate nebună de a evada din trup spre a alerga pe străzi şi a cânta. Emoţia se zbate în duhu-mi crud şi mă bucur că în sfârşit mă pot ridica, să trăiesc din nou.
Din păcate oboseala îşi lăsa amprenta şi ochii-mi par tot mai înmărmuriţi de greutăţile ce îi frământă şi îi doboară, dar cu toate acestea, sunt o aeriană… eu, o visătoare înflăcărată, melancolică incurabilă, uitasem cum arată visele, dar acum mi-am recăpătat speranţa. O rază de lumină mi-a îmblânzit fiara lăuntrică şi m-a readus în ipostaza măştii vesele. Mi-am lăsat cadavrul în oglinda ferestrei şi mi-am doborât masca dreaptă a tristeţii care parcă pusese stăpânire pe sufletul meu.

Sunt iar eu, cea care trăia cândva. Aceleaşi lacrimi le vărs la nepăsare şi la vorbe grele sau chiar în prag de epuizare, dar am reînvăţat să-mi las inima să danseze, corect acum, să hoinărească pe străzi albastre devenite verzi şi să îngâne vântul şăgalnic.
Mai trebuie să prind curaj să-nfrunt teama şi să mă-nalţ pe cerul senin o stea, să radiez bucurie şi speranţă de acolo unde trupul îşi caută locul...


"Cum să se înţeleagă, mă întreb, fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momâia de la 6 sau cu fetiţa ambiţioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 ani cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urata de la 10 cu frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneaţa cu timida, revoltata cu fricoasa, isteaţa nesuferită cu încrâncenata şi confuza pe care acum le preţuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasa, şi tot aşa."
Simona Popescu - Exuvii

sâmbătă, octombrie 06, 2007

Innocence - Avril Lavigne


- Avril Lavigne Lyrics

Uneori, ne bucuram de fiecare zâmbet. Sunt momente când incertitudinea ne cuprinde. În acele clipe, fiecare rază de soare ce apare în drumul nostru, ne trezeşte sufletul la viaţă. Nu sunt în măsură să decid ce este bine şi ce nu, ca şi ceilalţi, am suflet şi sentimente, dar şi remuşcări ce-mi îmbătă durerea, transformând-o în venin. Adolescenţa ne aduce uneori în păcatul căinţei, într-o fiere inexplicabilă, de unde, un singur strop de asfinţit, ne poate salva uneori.
Câtă inocenţă în lume şi câţi oameni îşi pierd totuşi speranţa, se sting încet, dar singur, fiindcă nu învaţă să treacă de acele nemărginite lacrimi… Dar totuşi, câtă frumuseţe între noi, câtă splendoare dacă ştii unde să o cauţi, câtă răutate scufundată în gânduri bune…



Waking up I see that everything is ok
The first time in my life and now it's so great
Slowing down I look around and I am so amazed
I think about the little things that make life great


I wouldn't change a thing about it
This is the best feeling


[Chorus]
This innocence is brilliance
I hope that it will stay
This moment is perfect
Please don't go away
I need you now
And I'll hold on to it
Don't you let it pass you by

I found a place so safe, not a single tear
The first time in my life and now it's so clear
Feel calm, I belong, I'm so happy here
It's so strong and now I let myself be sincere



I wouldn't change a thing about it
This is the best feeling

[Chorus]

It's a state of bliss, you think you're dreaming
It's the happiness inside that you're feeling
It's so beautiful it makes you wanna cry
It's a state of bliss, you think you're dreaming
It's the happiness inside that you're feeling
It's so beautiful it makes you wanna cry

It's so beautiful it makes you wanna cry
This innocence is brilliance
Makes you wanna cry
This innocence is brilliance
Please don't go away
Cus I need you now
And I'll hold on to it
Don't you let it pass you by

marți, octombrie 02, 2007

Să fie oare...



Timpul se scurgea uşor prin ochii nemuritori ai copilului de ieri. Un suflet amarnic se zbătea în el şi-l închidea tot mai puternic în ceea ce numea păcat. Credea, cu fiecare secundă că duhul se va zbate într-o închisoare nemernică şi îl va trimite în infern, unde urma să fie ucis încet de pasărea năpraznică a paradisului. Cu fiecare secundă, inima I se zbătea tot mai puternic în trup şi o remuşcare îl aducea în durere şi venin… Cat mai era oare, pâna va veni clipa? Încet, nerăbdător se apleca şi sangele îi pulsa tot mai puternic prin vine. Nimic nu îl putea linişti, dar parcă un mănunchi de nuiele ii zdrobi inima. Fascia ce l-a lovit, era menită să-l trezească într-un real mister.
Uşor, a coborât şi genunchii îi cădeau tot mai obosiţi. Picioarele îşi pierdeau şi ultima urmă de putere iar mâhnirea îi lua fiecare umbră de speranţă. Ochii I se închideau încet şi o penumbră albastră îi răsărea în privire. Copil blajin lovit de soarta-I crudă, căzut în păcat şi-n amarnica durere. Cu fiecare curgere de timp, lacrimile-I cristaline se trasformau uşor în gheţari pe obrajii-I rumeni şi o pată sângerie I se vedea în sclipiri.
Groaznica suferinţă a bietului înger rătăcit, pierdut în abis, merita oare asemenea exagerare, un astfel de tratament sinistru, o astfel de imagine macabră? Păcatul strămoşesc, simpla sa existenţă ca om, să fie oare demnă de de un astfel de chin şi înşelaciune? Dar cu fiecare scurgere de moment, fiecare suspin tăcut, fiecare lacrimă de sânge coborânda pe pământul ud, îi trezeau în bujorii-I răsăriţi, o mai mare puritate. E tânăr Doamne! E un biet amurg întarziat, adolescent în devenire, adult în redresare, suflet în nemurire.


Să fie oare viaţa un păcat ce trebuie plătit cu suferinţă? Fiecare lacrimă revărsată a bietului duh aducea un înger în întristare şi-l ardea în flacarile amarnice ale iadului, flăcări ce parcurgeau până în fiecare celulă a corpului mort. Să fie oare tinereţea şi dragostea un păcat pentru a se merita o răscumpărare atât de crudă, crucială, pentru care să îti vinzi şi sufletul pustiit. Să fie oare inima demnă de un amarnic izvor de fiere şi cu fiecare negură răsărindă în el, să pierzi o lumină din chip? Un biet apostol în lume, un învatacel, un copil... să fie oare plată pentru omenire...?!
Uşor, chipul i se ridica. Blajin, sclipirea apusă a acestui mieluşel se trezea la viaţă, să fi fost oare el cel ce greşea că işi vindea sufletul durerii şi izbândei? De fieare închipuire depindea oare viaţa lui? Lăsa in urmă exuvia din care ieşise, acum, un fluture: el.
Să fie viaţa... o pedeapsă pentu toţi cei ce învaţă să trăiască şi se lovesc de zidul greu al păcatului.
(Realizat la ora de informatică...)

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...