Zi de zi prin viaţă...

Uitându-mă prin ceea ce mai am în calculator din scrierile mele, am găsit un „roman” pe care îl începusem în luna aprilie, exact înainte să mă duc la Arad la olimpiadă. Treceam printr-o perioadă mai grea (au fost altele şi mai rele, dar nu aveam suficienta forţă sa imi exprim gândurile) şi, în fiecare zi îmi descărcam furia în cuvinte. Scrisesem destul de mult, însa recitind acum, m-am hotărât să afişez o prima parte şi anume exact începutul. Sper ca altă dată, poate cu altă ocazie, să mai pun şi alte fragmente, poate chiar şi unele mai vesele. În romanul meu, în principiu povestesc cum era viaţa văzută prin ochii mei, la momentul respectiv. Sper ca, într-o zi când voi avea mai mult timp, să recitesc tot şi să îl aranjez, să adaug şi cele 300 pagini scrise manual şi să îl prezint. Ca şi aspect/ordine de idei, seamănă tare mult cu scrierile lui Cărtărescu, aşadar poate fi considerat un jurnal. Nu toate relatările exprimă aceleaşi sentimente, ci o diversitate de gânduri şi trăiri… dar veţi afla mai multe când voi reuşi să transcriu şi să modific totul, astfel ajungând la versiunea finală…

"Uite-mă iar în fata unui neobosit monitor, aprins şi pierdut în
culorile pe care le tot schimb, uite-mă iar pe mine, aceea care îşi vaită timpul pe
care totodata se plange că nu ştie cum să şi-l petreacă, iar eu, neobosită simt
o durere, o lipsă sau mai degrabă un gol ce mă apasă şi imi împinge inima spre
nepăsare, însă totodată spre o stare greşită de melancolie, astfel strania mea
recunostinţă a sentimentelor mă înclină spre un imens semn de intrebare : cine
sunt eu? …ce vreau de la mine? … ce vreau de la oameni? CE?
Vorbesc cu un
prieten...defapt vorbesc cu mine. O paradigmă e viaţa mea, o întrebare fără
sfârşit şi totul porneşte de la acest ideal, pe care eu nu îl cunosc, astfel
plecând de la ideea de „azi”. Am rămas un simplu suflet pierdut pe pământ, careia
inima i-a dispărut, e îngheţată undeva, departe aşteaptând să se topească, să
vină primăvara, dar prea pare departe…
Of, greu mai e să vorbesc cu mine,
de ce tot timpul eu?! De ce e vorba numai despre acest „eu” trufaş, acelaşi
pronume de persoana I mereu? Asta sunt eu? O egoistă din rândul pământenilor, ce
trăieşte numai pentru a putea muri? Oare asta mi-e menirea? Prea îmi adresez
multe întrebari şi aştept un raspuns pe care nimeni niciodată nu mi-l va putea
da cu toate că în sufletu-mi, ca înfăţişare spirituală, îmi doresc să găsesc
într-adevar un motiv pentru care să consider că nu sunt, ca toti ceilalti, o
cale spre moartea ce-mi sapă tot mai mult mormântul înconjurat de flori albe, de
puritatea mea, de inocenţa-mi mângâietoare de care toţi profită. Să fiu eu un
înger coborât pentru a fii pedepsit?
De ce mă mai intreb?! Cu siguranţă nu!
Mereu eu…eu sunt mereu victima. Prea m-am obişnuit să joc rolul de victima
într-o dramă de doi bani, o telenovelă pe care toţi o ignoră. Aici, într-adevar
sunt eu, nu ştiu ce vreau să fiu dar ştiu că, cu siguranţă trebuie să mă schimb,
să fiu un om nou cu o altă modatitate de a întelege mamiferele ce îmi mănâncă
din trup cu napăsare şi îmi sorb sangele-mi pur ca nişte vampiri înfometaţi după
sentimente pe care să le poata distruge. Fantome mă înconjoară, fiindcă trăiesc
o iluzie, sunt eu, cea naivă, încolţită de hiene flămânde. Ce sanse mi-ar putea
acorda viaţa? Cine s-ar obosi să îmi cruţe inima, viaţa, ce hienă ar putea
deveni vegetariană numai pentru a salva un mieluţ ce încă nu şi-a trăit viaţa,
numai datorită bunătăţii sale? Cine?! NIMENI… toţi lupii, toate animalele
înfometate şi sălbatice ale naturii mă înconjoară şi mă urmăresc cu ochi
sticloşi, aşteptând să mă sfâşie cu sânge rece şi cu colţi mari şi pătrunzători.
Ah, ce scenă frumoasă, eu, un biet miel asaltat de hiene şi lupi ce sfâşie crud
din mine, rupând până la cea mai mică bucăţică din mine, făcându-mă ferfeliţe,
feliuţe inegale, bucăţele, lăsând în urma mea numai o baltă sinistră de sânge,
un sânge ce nu a apucat să simtă pulsul şi fericirea. Dar totuşi, ochii mi-au
rămas treji, şi privesc goi la jivinele ce nu au ştiut să mă aprecieze, să mă
lase să trăiesc… Dar de ce? De ce să trăiesc?! Nu sunt demnă de o viaţă până nu
învaţ să mă opun, să spun „nu” cu mult curaj şi să nu mă mai tem că aş fi
ranită, fiindcă dacă „nu”-ul meu mă va lovi, înseamnă că defapt nu meritam să
spun „da”, deci, viaţa merge înainte…"