Continuare...

"Zilele trec… Durerea mă înspăimântă cu fiecare clipă ce se scurge, părăsindu-mi sufletul departe de începutul sfârşitului nebănuit de stele… Privesc cerul, un infinit albastru pătat de plumbul norilor, iluziilor tresărinde. Am venit pe lume ca un mister aruncat într-o peşteră a tăcerii, rece şi grea, plină de durere şi ciudăţenie, frumuseţe.
Eram un prunc, o stea rătăcită în văzduh. Paşii îmi cunoşteau durerea şi splendoarea mediului, dar răutatea era departe de a fi văzuta de sufletu-mi pătimaş. Credeam în tot, şi tot ce mă înconjura era arcuit de la dragostea deosebită ce nu-mi dădea pace, înşirându-mi visele calde, ca printr-o oglindă. Un suflet în faţa poveştilor cu zâne, tresărind între zâmbet şi negură, lacrimă…
Am evadat, am devenit un copil. Am înflorit, şi bobocii se vedeau îmbujorându-mi obrajii. Asemeni fetei morgana, chipu-mi trăda un duh doborât de ciudăţeniile lumii. Cercetam misterele ei, întrebam de viaţă şi cugetam în rătăcirea mea printre vise. Credeam că viaţa este goala, dar mă bucuram de voiciunea ei, si mă întristam de răutatea oamenilor. Eram o zâna, aveam lumea la picioare, iar gându-mi crud, alerga risipit în deznădejde şi răcoare. Aveam un pact cu cerul, ce mă încredinţa divinităţii absolute, unde, credeam că sunt demnă să inaugurez gândul meu, însă m-am înşelat. Am căzut în păcatul absolut, călcând florile grădinii Edenului şi, aripile divinităţii mi-au şters din zâmbet ultima scânteie, azvârlindu-mă, despotic, într-un haos inimaginabil, un adevărat chin pentru o inima crudă.
Sclipirea şi splendoarea au căzut odată cu rangul meu. Eram rătăcită printre stâncile grele ale infernului, un copil blestemat a cărui soartă şi-a aşternut adâncul peste splendoare şi magie. Din ochii-mi şterşi, nu puteai citi decât o lacrimă adâncă şi grea, iar mintea-mi tot mai înceţoşată, şi-a pierdut căldura şi culoarea, voioşia de altă dată, lăsând în epitaf gându-mi voalat de tortură.
Uşor, psihicul se plictisea şi nu-şi uita jocurile morbide, prezentându-mi-le într-un mod, cu totul înspăimântător pentru steaua stinsă din duhul meu. Eram aruncată şi întemniţată, alunecam între zâmbet şi lacrimi, aşternând o cârpă veche de curaj peste trupu-mi zdruncinat şi mă prezentam, în micu-mi univers, ca o învingătoare, dar, nu eram decât o învinsa. Credinţa mi-a scăzut, încrederea, bucuria… şi încet, am consumat şi ultima fâşie de zâmbet ce atârna în şifonierul sufletului meu.
Am renunţat la aparente. Erau câteva fiare ce mă mai jenau dar, parca, şerpii veninoşi ai iadului îmi mai cruţaseră carnea sângerândă. Rătăceam. Trecusem peste ce fusese mai greu, cu inima întreagă.
Frunzele toamnei mele se desprindeau uşor de crengile ce le sprijinise un întreg sezon. Frigul îşi găsea adăpost în camerele pustii ale arterelor iar ceaţa îmi umezea ultima mişcare a venelor moarte. Se aşternea uşor apelipisia în tot ce mă înconjura. Începuse, fără de veste, un nou anotimp. Trebuia să vindec acum rănile ce îmi sfârtecaseră trupul, însa ploaia se îmbiba tot mai puternic în borcanul meu cu speranţă. Eram nevoita să înfrunt adevărul iscoditor, tocmai acum, când convalescenţa mă depăşea iar melancolia mă devora."