vineri, februarie 28, 2014

Detest titlurile

E ultima zi din februarie, iar eu tânjesc zi de zi după o pagină de blog. A trecut deja mai bine de o lună de când scrisul face parte din rutina mea de zi cu zi... și, deci, fiecare gând care ar putea fi transformat într-o idee, își pierde valoarea în clipa doi când ezit și aleg să fac altceva decât să notez.
Sunt destul de obosită, dar îmi place ritmul alert în care trăiesc. Sunt ca o șaisprezecime într-o arie 2/4 allegretto. Trăiesc intens, alerg... și în fiecare pauză clandestină de un gând, între două activități sau etape, am grijă să iubesc: cerul, stelele, aerul pe care îl respir. Sunt liniștită în haosul meu... și chiar dacă tot ritmul este alert, vocile din capul meu, în sfârșit, au tăcut. Au rămas doar două, dintr-o infinitate. Deci e muuuult mai liniște acum. Nu am de ales decât între bine și rău. Știu clar care îmi sunt variantele. Nu mai sunt rătăcită. Știu sigur că aceea ce gândesc este fie bine, fie rău, și fac distincția cu ușurință între cele două situații.
Vine primăvara, sper.
Mâine nu am nicio șansă a scrie...
așa că vă doresc tuturor o primăvară frumoasă... în avans!
 

luni, februarie 17, 2014

Not now

Sunt momente când mă răpune oboseala atât de rău încât abia îmi mai pot ține ochii deschiși. Acelea sunt, de regulă, momentele în care vreau să scriu, să citesc și să-mi fac treaba. Oricum ar fi, ultimul lucru pe care l-aș face în astfel de clipe ar fi să dorm sau să stau întinsă. M-ar deprima. Totuși, problema intervine în situația în care trebuie să interacționez... căci devin extrem de francă și mult mai puțin tolerantă. Poate greșesc, poate doar sunt eu ignorantă... însă în astfel de ipostaze aș vrea să nu existe nimeni în jur, căci aș putea transforma o discuție de ceai într-o polemică interminabilă.

În general am ajuns la concluzia că sunt două lucruri care mă enervează (constant):

1. Corecturile greșite
2. „Călcătorii pe nervi” (cicălitorii)

Din prima categorie fac parte persoanele care se considera net superioare masei... (...) ... și realizează o corectură greșită asupra unui lucru care inițial era bine făcut (poate se întâmplă asta din nevoia de uniformitate), iar în a doua categorie intră cei ce cred că te cunosc atât de bine, poate mai bine decât te cunoști tu însuți, și pretind atât de insistent că știu ce simți/gândești/vrei/visezi... și se bagă cu picioarele în viața ta. Mda.


joi, februarie 13, 2014

Give me your heart, make it real... or else forget about it!

Azi am auzit la radio, în mașină, o melodie care de fiecare dată îmi dă poftă de viață... am reîntâlnit ritmurile ce-mi fac inima să vibreze atât de puternic. Câteva minute am uitat că e februarie, că eram în timpul programului... sau că viața nu ar fi un lung șir de tango-uri de seară pe o plajă caldă din Tenerife...

... ah sh. Mâine e crapy valentine...


miercuri, februarie 12, 2014

Paza bună trece... primejdia rea!

Așa s-ar zice. Se poate ca așa să și fie... deocamdată nu am reușit să fiu în nicio privință suficient de precaută încât să pot vorbi din experiență... dar zic și eu mai departe, că așa am auzit.

Am scăpat și de asta. În sfârșit mă pot concentra pe activitățile ce-mi plac... vreau să mai citesc. Mi-e atât de dor de o carte de calitate. Uneori am momente când simt cum mă ofilesc de prostie. Parcă mi se usucă mădularele de sete de lectură. Mintea îmi dă rateuri și vocabularul mi se... sărăcește. Lipsa de exercițiu intelectual, suprasolicitarea, a(fe)cțiunile psihosomatice...

Dar am scăpat. Am o șansă de salvare. Problema este... cât voi profita?

marți, februarie 04, 2014

Atunci când nu știiiiiii câți de „i”...

Mă distrează teribil când citesc diverse statusuri, mesaje, articole, modul în care unele persoane aleg să evite informarea corectă cu privire la normele de ortografiere. Astfel, decât să caute repejor pe internet când se folosește un „i” și când se folosesc mai mulți... preferă să folosească așa-zisa „licență poetică”... punând o infiiiiiiniiiitateee de iii-uri. Știu, e mai expresiv textul...

Mama lui de I!

luni, februarie 03, 2014

Aberații...

Sunt atât de obosită că nici nu mai știu exact ce mă doare... ce mai simt și ce nu.
Vreau să citesc ceva. O apariție nouă, o carte de calitate. Mi-e dor.
Dar deocamdată mă mulțumesc să depășesc perioada aceasta epuizantă. Când voi scăpa de sesiune voi fi cu adevărat fericită. Activitatea zilnică nu va mai părea atât de solicitantă, chiar dacă voi prelungi programul de absenteism de acasă. Paradoxal, nu va mai fi atât de obositor. Faptul de a fi prezentă într-o sală de curs după program nu este atât de solicitant ca faptul de a învăța pentru examen... după o zi de patinat cu tocurile pe gheață.
Măcar îmi place.
Programul, nu sesiunea. Ha.

Nu mai sunt nici coerentă.
Mi-e somn. Nu știu de ce mă mai deranjez să consemnez. Cred că mi-a intrat în reflex tastatul. 

sâmbătă, februarie 01, 2014

Târziu...

Inițial îmi propusesem ieri să scriu... să marchez ultima zi a lunii ianuarie, dar din cauza conjuncturii nefavorabile am fost nevoită să amân. Cred că așa se întâmplă mereu. Suntem nevoiți să facem sacrificii pentru fiecare mâine irosit aiurea. Sunt zile asupra cărora nu ne vom mai putea întoarce. Zile în care ne-am chinuit, stresat, mâniat... zadarnic. Zile în care am crezut și zile pe care am fi vrut să le ștergem din calendar, uitând că poate vom dispera cândva după ele... uitând că toate ne sunt numărate, iar o zi în plus sau în minus poate conta. O zi în plus ne poate folosi enorm în a ne cere iertare... o zi înseamnă speranță, pregătire. O zi în plus de pace, de dragoste, de armonie... poate face minuni. O zi de răbdare și bunătate. Poate o singură zi... din toate cele pe care le-am alungat, din cele în care am fi vrut să nu ne mai trezim dimineața, din cele în care ne-am supărat părinții, bunicii, frații, soții, copiii, prietenii, profesorii, șefii, vecinii, duhovnicii... sau trecătorii grăbiți de pe stradă care nu ne-au făcut suficient loc să trecem. Fiecare zi... contează, căci într-o zi... ar putea fi prea târziu.
Să nu uităm că suntem muritori.
Să nu uităm că discuțiile negative ne grăbesc moartea. Dacă nu fizică, sigur sufletească.
Decât să trăim o zi în regret și nervi, mai bine nu am mai trăi-o.

Azi am pierdut încă o zi. Sunt 9 ani... de când mă rog pentru o zi... 9 ani de când s-a rupt din mine cea mai frumoasă parte. Nu am decât amintiri. Imagini colorate în suflet. Nicio fotografie, niciun manuscris. Nimic. Decât o icoană, o carte de rugăciuni... și o memorie vie.
Plâng, dar e inutil acum... căci sunt 9 ani de când aș vrea să îmi pot cere iertare, dar nu am cui. Când m-am născut credea că nu-l voi putea iubi... și a murit neștiind cât de mult îl iubeam. Căci în 13 ani nu am găsit o zi să-i arăt.


1 februarie... s-a stins o stea din universul meu. Asemenea lui Platon mi-aș dori acum să pot fi Cerul, să-l privesc cu toți ochii mei. Dar nu mai pot. E inutil acum. E tot degeaba...


Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...