Târziu...

Inițial îmi propusesem ieri să scriu... să marchez ultima zi a lunii ianuarie, dar din cauza conjuncturii nefavorabile am fost nevoită să amân. Cred că așa se întâmplă mereu. Suntem nevoiți să facem sacrificii pentru fiecare mâine irosit aiurea. Sunt zile asupra cărora nu ne vom mai putea întoarce. Zile în care ne-am chinuit, stresat, mâniat... zadarnic. Zile în care am crezut și zile pe care am fi vrut să le ștergem din calendar, uitând că poate vom dispera cândva după ele... uitând că toate ne sunt numărate, iar o zi în plus sau în minus poate conta. O zi în plus ne poate folosi enorm în a ne cere iertare... o zi înseamnă speranță, pregătire. O zi în plus de pace, de dragoste, de armonie... poate face minuni. O zi de răbdare și bunătate. Poate o singură zi... din toate cele pe care le-am alungat, din cele în care am fi vrut să nu ne mai trezim dimineața, din cele în care ne-am supărat părinții, bunicii, frații, soții, copiii, prietenii, profesorii, șefii, vecinii, duhovnicii... sau trecătorii grăbiți de pe stradă care nu ne-au făcut suficient loc să trecem. Fiecare zi... contează, căci într-o zi... ar putea fi prea târziu.
Să nu uităm că suntem muritori.
Să nu uităm că discuțiile negative ne grăbesc moartea. Dacă nu fizică, sigur sufletească.
Decât să trăim o zi în regret și nervi, mai bine nu am mai trăi-o.

Azi am pierdut încă o zi. Sunt 9 ani... de când mă rog pentru o zi... 9 ani de când s-a rupt din mine cea mai frumoasă parte. Nu am decât amintiri. Imagini colorate în suflet. Nicio fotografie, niciun manuscris. Nimic. Decât o icoană, o carte de rugăciuni... și o memorie vie.
Plâng, dar e inutil acum... căci sunt 9 ani de când aș vrea să îmi pot cere iertare, dar nu am cui. Când m-am născut credea că nu-l voi putea iubi... și a murit neștiind cât de mult îl iubeam. Căci în 13 ani nu am găsit o zi să-i arăt.


1 februarie... s-a stins o stea din universul meu. Asemenea lui Platon mi-aș dori acum să pot fi Cerul, să-l privesc cu toți ochii mei. Dar nu mai pot. E inutil acum. E tot degeaba...