Să fie oare...

Timpul se scurgea uşor prin ochii nemuritori ai copilului de ieri. Un suflet amarnic se zbătea în el şi-l închidea tot mai puternic în ceea ce numea păcat. Credea, cu fiecare secundă că duhul se va zbate într-o închisoare nemernică şi îl va trimite în infern, unde urma să fie ucis încet de pasărea năpraznică a paradisului. Cu fiecare secundă, inima I se zbătea tot mai puternic în trup şi o remuşcare îl aducea în durere şi venin… Cat mai era oare, pâna va veni clipa? Încet, nerăbdător se apleca şi sangele îi pulsa tot mai puternic prin vine. Nimic nu îl putea linişti, dar parcă un mănunchi de nuiele ii zdrobi inima. Fascia ce l-a lovit, era menită să-l trezească într-un real mister.
Uşor, a coborât şi genunchii îi cădeau tot mai obosiţi. Picioarele îşi pierdeau şi ultima urmă de putere iar mâhnirea îi lua fiecare umbră de speranţă. Ochii I se închideau încet şi o penumbră albastră îi răsărea în privire. Copil blajin lovit de soarta-I crudă, căzut în păcat şi-n amarnica durere. Cu fiecare curgere de timp, lacrimile-I cristaline se trasformau uşor în gheţari pe obrajii-I rumeni şi o pată sângerie I se vedea în sclipiri.
Groaznica suferinţă a bietului înger rătăcit, pierdut în abis, merita oare asemenea exagerare, un astfel de tratament sinistru, o astfel de imagine macabră? Păcatul strămoşesc, simpla sa existenţă ca om, să fie oare demnă de de un astfel de chin şi înşelaciune? Dar cu fiecare scurgere de moment, fiecare suspin tăcut, fiecare lacrimă de sânge coborânda pe pământul ud, îi trezeau în bujorii-I răsăriţi, o mai mare puritate. E tânăr Doamne! E un biet amurg întarziat, adolescent în devenire, adult în redresare, suflet în nemurire.

Să fie oare viaţa un păcat ce trebuie plătit cu suferinţă? Fiecare lacrimă revărsată a bietului duh aducea un înger în întristare şi-l ardea în flacarile amarnice ale iadului, flăcări ce parcurgeau până în fiecare celulă a corpului mort. Să fie oare tinereţea şi dragostea un păcat pentru a se merita o răscumpărare atât de crudă, crucială, pentru care să îti vinzi şi sufletul pustiit. Să fie oare inima demnă de un amarnic izvor de fiere şi cu fiecare negură răsărindă în el, să pierzi o lumină din chip? Un biet apostol în lume, un învatacel, un copil... să fie oare plată pentru omenire...?!
Uşor, chipul i se ridica. Blajin, sclipirea apusă a acestui mieluşel se trezea la viaţă, să fi fost oare el cel ce greşea că işi vindea sufletul durerii şi izbândei? De fieare închipuire depindea oare viaţa lui? Lăsa in urmă exuvia din care ieşise, acum, un fluture: el.
Să fie viaţa... o pedeapsă pentu toţi cei ce învaţă să trăiască şi se lovesc de zidul greu al păcatului.

(Realizat la ora de informatică...)