De la oboseală mi se trage

Nu mă voi mai grăbi ca acum să pătez cu vorbe ce mi-e drag. Trebuie să învăţ să trăiesc - şi eu - în indiferenţă. Supărări mascate-n aroganţe. Aroganţe transformate în false fericiri, false fericiri în utopii şi aşa mai departe până ce toată existenţa devine perfectă când de fapt e nimic.
Pic de somn, nu mai gândesc concret. Zbor deja pe câmpii cu gândul. Nu mai vreau să mai spun ce simt, nu mai vreau nici chiar eu să mă ascult că deja m-am plictisit. Poate că ar trebui să-mi învăţ propria lecţie: aceea de a înceta încercarea de a-i face pe restul fericiţi şi am începe să mă gândesc la propria-mi bucurie. Că oricum nu rezolv nimic. Încă nu ştiu să trăiesc, încă nu pot să reacţionez lucid, corect ş.a.m.d... dar îmi propun să învăţ.