De aproape 3 ani sunt mamă.
De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și clipe dragi, chiar dacă adesea o priveam cu admirație pe mama pentru forța și dragostea cu care ne îngrijea de fiecare dată - pe mine, pe frații mei și, chiar, întreaga familie -, atunci când boala ne prindea în colții ei.
Cu toate acestea, mă gândeam mereu că mama este așa că așa îi este constituția. E superbă și puternică fiindcă așa e ea.
De când am devenit mamă și mă înconjor de mame... realizez că în momentul în care se naște un copil, noi, femeile, suntem precum omizile care ies din coconi: ne metamorfozăm și ne transformăm în fluturi (mame).
În orice caz, când vine vorba de greutăți... apăi nici sarcina, nici nașterea și nici chiar alăptarea din timpul nopții nu se compară cu... FEBRA!
În mod normal, probabil majoritatea conștientizăm că febra reprezintă o reacție normală, firească a organismului care se luptă cu agenții patogeni. Când noi facem febră... uneori băgăm în seamă, alteori ne vedem de treabă și, cu un ceai sau două, terminăm.
Ei bine, când devenim mame și observăm că acea ființă mică și -în mintea noastră- neajutorată începe să ardă, în noi este acționat butonul de panică și, oricât am face pe durele, și oricât am conștientiza că suntem în control, totul se dă peste cap.
Lumea ne este zdruncinată.
Eu, asemenea majorității oamenilor, am fobie de medici. Adică... nu de medici, că medicii sunt oameni faini și am mulți prieteni medici... Am fobie de actul medical în sine. Și la mine se manifestă cu un soi de atotcunoaștere. Rar iau medicamente, chiar dacă poate nu sunt chiar bine. Și știu că nu procedez cel mai ortodox. Și nu o fac din convingeri spirituale sau mai știu eu de ce fel. Nu. O fac din pură prostie și frică/inconștiență.
Ei bine, când vine vorba de copil însă...
... sunt cam la fel.
Studiez, îl folosesc de cobai și, în general, merge.
Recunosc, mi se trage și de la prea mult timp petrecut în spital cu el în primul an de viață... dar tot nu este o justificare. Știu.
Acum, după o săptămână de coșmar, în care noaptea dogorea mai tare corpul de lângă mine decât caloriferul, m-am liniștit. Rafturile bibliotecii mi s-au transformat în farmacie, dar măcar am făcut ce trebuia pentru copil.
Colectivitatatea precoce are prețul ei.
De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și clipe dragi, chiar dacă adesea o priveam cu admirație pe mama pentru forța și dragostea cu care ne îngrijea de fiecare dată - pe mine, pe frații mei și, chiar, întreaga familie -, atunci când boala ne prindea în colții ei.
Cu toate acestea, mă gândeam mereu că mama este așa că așa îi este constituția. E superbă și puternică fiindcă așa e ea.
De când am devenit mamă și mă înconjor de mame... realizez că în momentul în care se naște un copil, noi, femeile, suntem precum omizile care ies din coconi: ne metamorfozăm și ne transformăm în fluturi (mame).
În orice caz, când vine vorba de greutăți... apăi nici sarcina, nici nașterea și nici chiar alăptarea din timpul nopții nu se compară cu... FEBRA!
În mod normal, probabil majoritatea conștientizăm că febra reprezintă o reacție normală, firească a organismului care se luptă cu agenții patogeni. Când noi facem febră... uneori băgăm în seamă, alteori ne vedem de treabă și, cu un ceai sau două, terminăm.
Ei bine, când devenim mame și observăm că acea ființă mică și -în mintea noastră- neajutorată începe să ardă, în noi este acționat butonul de panică și, oricât am face pe durele, și oricât am conștientiza că suntem în control, totul se dă peste cap.
Lumea ne este zdruncinată.
Eu, asemenea majorității oamenilor, am fobie de medici. Adică... nu de medici, că medicii sunt oameni faini și am mulți prieteni medici... Am fobie de actul medical în sine. Și la mine se manifestă cu un soi de atotcunoaștere. Rar iau medicamente, chiar dacă poate nu sunt chiar bine. Și știu că nu procedez cel mai ortodox. Și nu o fac din convingeri spirituale sau mai știu eu de ce fel. Nu. O fac din pură prostie și frică/inconștiență.
Ei bine, când vine vorba de copil însă...
... sunt cam la fel.
Studiez, îl folosesc de cobai și, în general, merge.
Recunosc, mi se trage și de la prea mult timp petrecut în spital cu el în primul an de viață... dar tot nu este o justificare. Știu.
Acum, după o săptămână de coșmar, în care noaptea dogorea mai tare corpul de lângă mine decât caloriferul, m-am liniștit. Rafturile bibliotecii mi s-au transformat în farmacie, dar măcar am făcut ce trebuia pentru copil.
Colectivitatatea precoce are prețul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu