Zilele trecute m-am înscris la un curs de calificare. Nu voi da prea multe detalii... ideea este că deși am pornit din start de la premisa că nu voi avea alte așteptări decât să îmi iau diploma (am mai făcut cursul de câteva ori în timpul facultății, cu alți traineri, însă cum nu absolvisem facultatea, nu m-am putut califica), nu îmi imaginam că inclusiv faptul de a mă atrage a fost o așteptare (una subconștientă). Fiind în domeniul meu, era clar că avea să mă fascineze...
... Ei bine, când am ajuns în sală, m-am simțit întoarsă în timp, într-un regim pe care nu l-am apucat și care îmi displace total. Mi-am amintit astfel cât de mult detest așa zisa „educație formală”, privită în modul său cel mai literar.
Până în prezent am înregistrat aproximativ 23 ani de educație formală... deci cam toată viața mea (dacă pun și grădinița), dar niciodată nu am simțit că mă plafonez în halul ăsta. Inteligența mea a fost supusă testelor răbdării de multe ori, dar niciodată nu m-am blocat ca acum.
Ce se întâmpla de fapt?
Aveam în fața mea un profesor atotsuficient, a cărui așteptare corespundea cumva singurelei mele așteptări conștiente. Cu alte cuvinte, el era convins că în fața lui se află numai proști care au nevoie de certificat. Nu cred că s-a gândit vreodată că ar fi cineva în sală care chiar să fie interesat să îi placă.
Nu știu pentru câți formatori de volum contează cu adevărat interesul cursantului. De fapt, judecând după modul de expunere a cursului, sunt destul de sigură că nici măcar el nu știe ce înseamnă să faci cu pasiune ceva, să iubești ce faci.
M-am tot întrebat, pe parcursul celor două ore petrecute în agonie, de ce am tendința să caut să rezolv probleme de serviciu, sau să stau pe facebook, sau să fac orice altceva decât să fiu prezentă la curs.
M-am gândit că poate am devenit eu indisciplinată, poate am probleme de concentrare (știu că este un defect să fii multi tasking)... dar orice efort susținut aș fi făcut să mă întorc în prezent și să fiu atentă, nu îmi ieșea.
Realitatea era că pur și simplu mă plictisea. Și puțin enerva. Abordarea, informația, modul de expunere... și, la un momentdat, chiar fontul textului de pe tablă.
Bun.
Azi am întâlnit un text drăguț despre generația căreia îi aparțin și eu. Poate fi consultat aici. L-am parcurs cu multă pasiune, amintindu-mi de agonia mea de zilele trecute. A fost exact răspunsul pe care îl căutam atunci.
Îl mai auzisem pe Lorand Soares Szasz la un momentdat vorbind despre cum noile generații nu mai pot fi duse de nas. Am rezonat puternic cu ideea că pentru noi... nu există trebuie. De ce trebuie ceva?? Nu suntem roboței. Suntem nonconformiști și diferiți.
Sunt destul de sigură că aceasta este realitatea fiecărei noi generații. Totul este diferit. Istoria este circulară și se repetă la un momentdat... dar conflictul conceptelor va exista mereu.
O educație tradiționalistă în care studenții stau în bănci, urmăresc un text plictisitor, sunt considerați din start idioți, nu sunt lăsați să își expună ideile și să își manifeste autenticitatea... O educație în care lucrurile sunt astfel pentru că așa trebuie (fără explicație și fără să vorbim despre teoreme, legi sau axiome) cu siguranță nu este pentru mine (sau pentru orice reprezentant al generației Y - generația „de ce?”).
Îmi place să mă adresez tinerilor. Susțin traininguri de carieră și dezvoltare personală, mai ales în rândul elevilor de liceu. Am cochetat adesea - dată fiind pasiunea mea pentru cercetarea academică - cu gândul de a ajunge la catedră, dar NICIODATĂ nu m-am gândit că educația formală ar însemna ceea ce a descris profesorul meu de zilele trecute: voi de ce credeți că întotdeauna catedra este urcată pe un piedestal? Pentru că voi sunteți mai sus, sunteți mai buni și mai deștepți decât ceilalți.
Adică pe bune??
Eu consider că un bun formator, indiferent de cadrul (formal, nonformal sau informal) este un om, egal tuturor celor din fața sa, dar care deține o informație ce ar putea aduce un plus de valoare celor ce îl ascultă. Nu trebuie ca acea informație să fie asimilată, dacă acest lucru ar presupune violarea valorilor, trebuințelor și credințelor individuale ale învățăceilor.
Nu trebuie să avem numai 10, dacă nu reținem oricum nimic și învățăm mecanic lucruri ce nu ne plac și a căror cunoaștere nu ne aduce niciun plus de valoare, nu trebuie să fim într-o sală dacă în realitate suntem cu gândul în altă parte și îi distragem și pe ceilalți, nu trebuie să facem facultăți și cursuri ce nu ne plac și nu ne sunt utile.
Oamenii sunt prea speriați să accepte ideea că viața este despre fiecare din noi în parte, despre ce ne place nouă - și nu părinților, profesorilor, prietenilor. Până la urmă... totul este marketing: un bun profesor ne livrează ce vrem NOI să auzim, nu ce vrea EL. Dacă ține cursul numai pentru a arăta cât este EL de inteligent că știe una și alta... nu învață nici el nimic nou, nici cursanții.
Așadar, consider că educația formală a secolului XXI se face urmărind vocația și pasiunea fiecărui elev sau grup de elevi/studenți în parte.
Este greu să folosești o abordare ușor de digerat, dar... asta te transformă cu adevărat într-un profesor bun.
Mulțumesc, pe această cale, tuturor profesorilor pe care i-am avut vreodată!
Dacă nu ar fi fost atât de minunați, probabil nu aș fi fost niciodată atât de dornică de cunoaștere!
... Ei bine, când am ajuns în sală, m-am simțit întoarsă în timp, într-un regim pe care nu l-am apucat și care îmi displace total. Mi-am amintit astfel cât de mult detest așa zisa „educație formală”, privită în modul său cel mai literar.
Până în prezent am înregistrat aproximativ 23 ani de educație formală... deci cam toată viața mea (dacă pun și grădinița), dar niciodată nu am simțit că mă plafonez în halul ăsta. Inteligența mea a fost supusă testelor răbdării de multe ori, dar niciodată nu m-am blocat ca acum.
Ce se întâmpla de fapt?
Aveam în fața mea un profesor atotsuficient, a cărui așteptare corespundea cumva singurelei mele așteptări conștiente. Cu alte cuvinte, el era convins că în fața lui se află numai proști care au nevoie de certificat. Nu cred că s-a gândit vreodată că ar fi cineva în sală care chiar să fie interesat să îi placă.
Nu știu pentru câți formatori de volum contează cu adevărat interesul cursantului. De fapt, judecând după modul de expunere a cursului, sunt destul de sigură că nici măcar el nu știe ce înseamnă să faci cu pasiune ceva, să iubești ce faci.
M-am tot întrebat, pe parcursul celor două ore petrecute în agonie, de ce am tendința să caut să rezolv probleme de serviciu, sau să stau pe facebook, sau să fac orice altceva decât să fiu prezentă la curs.
M-am gândit că poate am devenit eu indisciplinată, poate am probleme de concentrare (știu că este un defect să fii multi tasking)... dar orice efort susținut aș fi făcut să mă întorc în prezent și să fiu atentă, nu îmi ieșea.
Realitatea era că pur și simplu mă plictisea. Și puțin enerva. Abordarea, informația, modul de expunere... și, la un momentdat, chiar fontul textului de pe tablă.
Bun.
Azi am întâlnit un text drăguț despre generația căreia îi aparțin și eu. Poate fi consultat aici. L-am parcurs cu multă pasiune, amintindu-mi de agonia mea de zilele trecute. A fost exact răspunsul pe care îl căutam atunci.
Îl mai auzisem pe Lorand Soares Szasz la un momentdat vorbind despre cum noile generații nu mai pot fi duse de nas. Am rezonat puternic cu ideea că pentru noi... nu există trebuie. De ce trebuie ceva?? Nu suntem roboței. Suntem nonconformiști și diferiți.
Sunt destul de sigură că aceasta este realitatea fiecărei noi generații. Totul este diferit. Istoria este circulară și se repetă la un momentdat... dar conflictul conceptelor va exista mereu.
O educație tradiționalistă în care studenții stau în bănci, urmăresc un text plictisitor, sunt considerați din start idioți, nu sunt lăsați să își expună ideile și să își manifeste autenticitatea... O educație în care lucrurile sunt astfel pentru că așa trebuie (fără explicație și fără să vorbim despre teoreme, legi sau axiome) cu siguranță nu este pentru mine (sau pentru orice reprezentant al generației Y - generația „de ce?”).
Îmi place să mă adresez tinerilor. Susțin traininguri de carieră și dezvoltare personală, mai ales în rândul elevilor de liceu. Am cochetat adesea - dată fiind pasiunea mea pentru cercetarea academică - cu gândul de a ajunge la catedră, dar NICIODATĂ nu m-am gândit că educația formală ar însemna ceea ce a descris profesorul meu de zilele trecute: voi de ce credeți că întotdeauna catedra este urcată pe un piedestal? Pentru că voi sunteți mai sus, sunteți mai buni și mai deștepți decât ceilalți.
Adică pe bune??
Eu consider că un bun formator, indiferent de cadrul (formal, nonformal sau informal) este un om, egal tuturor celor din fața sa, dar care deține o informație ce ar putea aduce un plus de valoare celor ce îl ascultă. Nu trebuie ca acea informație să fie asimilată, dacă acest lucru ar presupune violarea valorilor, trebuințelor și credințelor individuale ale învățăceilor.
Nu trebuie să avem numai 10, dacă nu reținem oricum nimic și învățăm mecanic lucruri ce nu ne plac și a căror cunoaștere nu ne aduce niciun plus de valoare, nu trebuie să fim într-o sală dacă în realitate suntem cu gândul în altă parte și îi distragem și pe ceilalți, nu trebuie să facem facultăți și cursuri ce nu ne plac și nu ne sunt utile.
Oamenii sunt prea speriați să accepte ideea că viața este despre fiecare din noi în parte, despre ce ne place nouă - și nu părinților, profesorilor, prietenilor. Până la urmă... totul este marketing: un bun profesor ne livrează ce vrem NOI să auzim, nu ce vrea EL. Dacă ține cursul numai pentru a arăta cât este EL de inteligent că știe una și alta... nu învață nici el nimic nou, nici cursanții.
Așadar, consider că educația formală a secolului XXI se face urmărind vocația și pasiunea fiecărui elev sau grup de elevi/studenți în parte.
Este greu să folosești o abordare ușor de digerat, dar... asta te transformă cu adevărat într-un profesor bun.
Mulțumesc, pe această cale, tuturor profesorilor pe care i-am avut vreodată!
Dacă nu ar fi fost atât de minunați, probabil nu aș fi fost niciodată atât de dornică de cunoaștere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu