Eh...

Oare cum de încă mă mai surprinde ceva în viaţă? Am trecut cam prin toate încercările posibile, am văzut exact cum sunt oamenii, şi cu toate astea încă mai am naivitatea unui copil de gimnaziu. Încă nu pot să cred că lumea este chiar în totalitate făcută din oameni falşi, mincinoşi, egoişti şi nesinceri. De cele mai multe ori îmi place să văd în fiecare partener de discuţie un potenţial om frumos, un om în care să mă pot încrede, căruia să-i împărtăşesc sufletul meu... să nu trebuiască apoi să sufăr o nouă dezamăgire. În condiţiile astea e foarte greu să găsim oameni buni. Nu mai ştim pe cine să credem, în cine să avem încredere şi cui să ne adresăm. E o vânătoare continuă. Toată lumea e parşivă. Toţi aşteaptă să te întorci cu spatele pentru a te îngenunchia şi a te vinde. Noi, oamenii, suntem mai răi decât animalele.
Ducem o luptă pe care numai cei ce şi-au pierdut simţirea o mai pot câştiga. Nu este cel mai sigur loc pentru visători, melancolici şi oameni drepţi. Inutil aştepţi să fii apreciat. Nimeni nu o va face. Cât eşti bun, eşti luat de prost. Când intrii în jocul lor, rişti să-ţi pierzi şi tu sufletul.
E trist. Mi-aş fi dorit să nu fim subiectul răzbunării, să putem crede ceea ce ne spunem unii altora, să avem aceeaşi implicare... iar ceea ce vorbim, să fie ceea ce simţim. Nu minciuni, linguşeli sau bazaconii...