duminică, iunie 29, 2014

Stai liniștită, e „iubibil”!

Citesc adesea, întâmplător, tot felul de texte referitoare la cât de mult a iubit ea, cât de fraier a fost el... cât de... nu va mai găsi. Sunt lucruri pe care mai mult ca sigur obișnuiam să le scriu și eu cu ceva ani în urmă când nu mă maturizasem, când nu mă izbisem încă de praguri și nu pășisem pe cărările reale ale vieții.
Nici acum nu sunt cine știe cât de matură. Sunt încă o copilă destul de necoaptă și de naivă, dar dacă e să fi învățat un lucru, acela este cu siguranță că orice om poate fi fericit. Acum și mereu. Tot ce trebuie să facă e să vrea. Să își permită. Să nu se mai autocenzureze.

Nu știu dacă există cu adevărat „suflete pereche”... iar dacă există, nu știu dacă sunt menite să trăiască împreună. Poate se întâlnesc întâmplător: un el și o ea care la un moment dat își zâmbesc, dar pleacă mai departe. Pot fi amândoi căsătoriți și fericiți, sau poate unul locuiește în Paris și celălalt în Moscova și se întâlnesc întâmplător în stația de metrou de la Eroilor... trec unul pe lângă altul, simt un cutremur puternic, se cunosc... din priviri... și totuși pleacă mai departe. Nu știu. Dar un lucru știu sigur: oricare doi oameni se pot îndrăgosti și pot fi fericiți împreună, în ciuda tuturor diferențelor caracteriale, sociale, morale. Dragostea nu te prea întreabă dacă ești de acord cu obiceiurile celuilalt, cu stilul de viață, cu părul rasta sau cu cercelul din limbă. În general ne îndrăgostim și atât. Apoi avem impresia că doar noi am putea iubi persoana respectivă atât de mult. E firesc. Sentimentele sunt abia scoase din cuptor. Nu ne putem imagina viața fără persoana respectivă. Ne punem sufletul pe tavă, etc etc etc. Și când inevitabilul se produce... când (să punem varianta extremă) se plictisește și pleacă... la alta... suntem convinse că „fufa aia” nu îl va putea iubi niciodată. Suntem sigure că nu va putea fi niciodată iubit cum l-am iubit noi... de parcă ar fi handicapat și noi am fi Mama Milosteniei. Mai bine am recunoaște că ne e frică de faptul că am putea rămâne, de fapt, noi, singure și mizere, sau că am putea da de cine știe ce idiot care să ne trateze ca pe niște proaste... să trăim noi cu regretul că am dat cu piciorul și am stresat un băiat bun.
Culmea e că majoritatea femeilor, la un moment dat, gândesc așa. Se simt amenințate, fragile... și totuși au orgoliul să creadă că sunt cele mai speciale. Poate chiar sunt. De fapt, sigur sunt! Fiecare femeie este specială în felul ei... așa cum fiecare bărbat este deosebit în felul lui. Citeam undeva, mai demult, în jurnalul unui tip, că pentru fiecare bărbat, oricât de golan  sau de mascul Alpha, există o ea pe care probabil a lăsat-o cândva să plece și pe care o regretă. De regulă ele-le nu sunt cele care se vaită că ar fi iubit cel mai mult. Sunt persoane din prima adolescență, care i-au făcut pentru prima dată să se simtă iubiți sau apreciați. Presupun.

În fine.

Totuși, mai târziu, bărbatul care se săturase de pisălogeala femeii perfecte, găsește una mai pe gustul lui: poate mai grasă, mai slabă, mai urâtă... oricum ar fi ea (că și fotomodel să fie, femeia perfectă tot îi găsește defecte destule... că doar... e cea care a transformat-o pe ea în rebut), și această nouă fată ajunge să îi aducă mai multă fericire, sau măcar la fel de multă. Cea părăsită e frustrată. Tot ea e ofticată că vede că nenorocitul ăla nevrednic de dragoste este fericit. Poate chiar a fost convins de tuta aia să renunțe la piercing-uri. L-a făcut să își scoată și tatuajul... ba chiar a ajuns să poarte costum...deși ea încercase atât de mult, zadarnic, să îl convingă.
Long story short: bărbații, la un momentdat, dacă sunt norocoși ... și dacă dau peste cine trebuie... se maturizează. Asta, sau iubesc atât de mult încât sunt dispuși să se schimbe. Sau pur și simplu sunt fericiți, plictisiți sau obosiți.

Pentru cât timp? Asta nu pot spune. Dar cu siguranță nefericirea lor ulterioară nu are nimic a face cu faptul că l-ar fi iubit ea atât de mult încât îi duce dorul. Prea puține sunt cazurile astea utopice în care el ajunge mizerabil și lipsit de sens din cauză că și-a luat Dumnezeu mâna de pe el.
Ah, și același lucru este valabil și pentru femei. Ba, analizând firea umană pot spune chiar că în majoritatea cazurilor noi suntem mai cutre decât ei... noi mimăm mult mai bine totul. Suferim mai mult la despărțire, dar tot noi urmărim să ne „răzbune” soarta.
Asta înseamnă lipsă de maturitate.
Mereu am avut o problemă cu feministele...sau cu misoginii.

Femeile și bărbații au fost lăsați de Dumnezeu să se iubească. Ideal ar fi un bărbat unei femei...dar în lumea asta atât de plină de ispite și atât de disproporționată, e greu de crezut că tentația nu se va instala. E dată încă din pântecul mamei. Cei ce vor să fie iubiți astfel, să se căsătorească tineri. Există două șanse: fie să fie norocoși și să ducă până la capăt o dragoste exemplară, curată, fără prea multe zdruncinături, fie să aibă o viață de rahat, să ajungă frustrați, divorțați sau cu amanți/amante.

Depinde de fiecare cum își scrie soarta.

Ideea: nu mai fiți naivi/e, dragilor și dragelor! Făt Frumos și Ileana Cosânzeana au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...dar nu neapărat împreună! Mai există și alți prinți și alte palate.

Un comentariu:

Charle M spunea...

Problema sufletului pereche tine de iconomia tainei lui Dumnezeu care pe toate le randuieste!

Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...