Nihil sine...

Sunt dimineți în care te trezești încrezător... și dimineți când pașii îți umblă rătăciți pe cărări întrerupte. Buimac, te întrebi de ce mai respiri. Privești fereastra și nu înțelegi nimic. Obișnuia să-âi placă ploaia... îți dădea încredere... cândva. Acum nu mai simți nimic. Decât durere. Atât. Te sufoci în trăiri fizice și-ți lași sufletul aruncat într-un colț. Ce rost mai are acum să mai speri, să mai vrei, să mai gândești. Oricum nu te-a ajutat cu nimic nici în trecut.
E un fel de beție cea pe care o trăiești. Mahmureala e infantilă pe lângă sentimentul anost ce te cuprinde.
Pleci de lângă fereastră, căci oricum nu îți spune nimic. Auzi în fundal aceleași voci binevoitoare pe care ai vrea atât de mult să le satisfaci, dar sângele ți-e rece și inima blocată. Nici nu-ți mai simți pulsul. Știi că exiști, însă nu poți determina cu exactitate stadiul evolutiv în care te afli. Îți amintești vag episoade din viață... realizezi o spovedanie intrinsecă... te căiești pentru fiecare furnică pe care ai omorât-o în copilărie și te amăgești că vei fi iertat. Tot nu-ți poți explica cum este posibilă prăbușirea unui regat într-o clipă. Tot nu știi ce formă a avut calul troian ce te-a distrus din interior. Știi doar că mai ai puțin și te dărâmi. Zidurile tale exterioare sunt deja puse în pericol. Ploaia cade, te acoperă, te compătimește. Cu ce ai greșit de nu ai dreptul să te bucuri de minuni?