marți, iunie 03, 2014

Avem nevoie de autostradă!

Îmi place să cred că nu stă în firea mea să fiu nemulţumită de lucruri... sau poate a devenit un fel de deformare profesională să consemnez numai lucrurile care mi se par puţin desprinse din realitatea pe care mi-o doresc. În orice caz...
ieri am stat în trafic o oră jumate. Am vrut să ajung la Călimăneşti. Acest drum dura, de regulă, 20 minute. De această dată, însă, în dreptul cimitirului de la ieşirea din oraş (cetăţuie) am rămas blocată. Iniţial am crezut că a avut loc un accident, sau că se străduieşte vreun tir să intre pe impovizaţia de drum de centură care - şi asta mă enervează - nu se mai finalizează cam de multicel. M-am plictisit eu de când e blocată porţiunea aceea de drum dar... să zicem. În fine. Afară ploua destul de tare. Eu stăteam deja de 20 minute. Am vrut să mă întorc. Nu eram nici prima, nici ultima. Am zis că ar fi mai indicat să merg pe Dăeşti, însă neştiind care este, de fapt, motivul ambuteiajului, m-am abţinut. Am vrut să sun la 112 să întreb ce s-a întâmplat. Mă gândeam că este accident... dar am intuit că m-ar mai şi înjură careva că folosesc serviciul de urgenţă pentru informaţii trafic. Mai curârnd sunam la Kiss FM şi aveam şanse să aflu. Am mai suportat puţin şi, într-un final, ne-am deblocat. Am mai mers vreo 3 km cu 20-30/h, am mai crescut puţin consumul ca, într-un final, să ajungem să oprim iar. Încă 20 minute. În cele din urmă ne-am mişcat. La 3 benzi, la Gura Văii, era blocat. Se circula alternativ pe acea porţiune de drum. Două benzi blocate (cele ce veneau dinspre Călimăneşti), singura liberă era a noastră... şi pe ea un camion în pană... şi o căruţă. Pe margini se vedeau zgribuliţi şi speriaţi, la capete, omuleţi plouaţi care ofereau prioritate de mers. Cu pancarte bicolore şi cu staţii în mână, probabil înjuraţi, desigur pe nedrept, de toţi şoferii enervaţi, formau imaginea tipică a condiţiei românului. Pe drum se vedea un utilaj rătăcit. Mai mult pe loc decât în funcţiune...dar, la ce să te aştepţi?, ploua.
După devansare am pornit în forţă spre destinaţie. Era, în sfârşit, drumul liber.
M-a întristat situaţia. Nu pentru micul şantier format din trei oameni... ci pentru că mi-a venit imediat în minte utilitatea acelei autostrăzi. De la un capăt la altul, coloana era formată, în majoritate, de tiruri. Erau autovehicule mari, grele, care se grăbeau să-şi respecte graficul de drum, şi pentru care acest blocaj a putut însemna recuperarea în forţă pe un alt tronson. Nici nu mă gândesc la faptul că mai târziu această grabă ar putea lua aspectul unei tragedii. Rămân la atât.
Avem nevoie de autostradă Piteşti - Sibiu. Avem nevoie să ne eliberăm drumurile, să se circule relaxat, liber, fără complicaţii. Dar când un km de asfalt costă cât costă... mi-e greu să cred că această ţară mult prea coruptă va reuşi să înceapă vreun demers bun. Mă doare că la alţii se poate. La noi... poporul stă şi scuipă pe geam.

2 comentarii:

Charle M spunea...

Totul tine de romani! Cand vor vrea la conducere caractere, vom fi altfel. Aceasta este vesnica problema a romanilor: caracterele! Vorba lui CZC. Si trebuie sa inceapa de la fiecare dintre noi!

Charle M spunea...

Totul tine de romani! Cand vor vrea la conducere caractere, vom fi altfel. Aceasta este vesnica problema a romanilor: caracterele! Vorba lui CZC. Si trebuie sa inceapa de la fiecare dintre noi!

Febra copilului - cel mai mare dușman al mamei

De aproape 3 ani sunt mamă. De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și c...