Găsesc plăcut faptul că am prietene care mă roagă să le răspund în scris, pe blog, anumitor probleme... nu sunt un filosof și nici nu am cine știe ce experiență de viață grozavă, dar am câteva idei de împărtășit. Mulțumesc celor ce mă încurajează să mai scriu, chiar dacă în ultima vreme m-am cam culcat pe o ureche. Așadar articolul acesta este răspuns despre întâlnirile fericite și nefericite în viață, adresat prietenei mele Iulia.
Se întâmplă uneori să întâlnim oameni cu care să formăm o conexiune extraordinară, aproape celestă, fără a cunoaște măcar acel om. Un fel de „dragoste” sau „prietenie” la prima vedere. Am mai citit și eu diverse studii și am înțeles că unii autori consideră fenomenul acesta un fel de regăsire a unui partener dintr-o viață anterioară.
TOTUȘI, conform statisticilor, aceste relații nu se vor materializa niciodată. Vor fi doar niște întâlniri fericite în intersecții cu direcții opuse. Prea puține sunt cazurile în care există o finalitate, și cu atât mai mici sunt șansele ca aceasta să fie fericită.
Acum abordând problema altfel... sunt momente în viață când poate găsim astfel de persoane ale trecutului și în drumul nostru. De multe ori ne lăsăm ghidați de fantezia perfecțiunii și, deși știm că nu vom avea niciodată niciun fel de relație, credem orbește că ni s-ar potrivi perfect. Credem că am putea avea viziuni comune, pasiuni apropiate... interese similare.
...
Și așa purtăm cu noi regretul neșansei. Dăm vina pe soartă pentru lipsa sincronizării și ne complacem cu gândul că trăim o proastă glumă karmică. Totuși, ce-ar fi dacă am avea ocazia să ne apropiem de „sortitul eșec”? Oare dacă am avea posibilitatea să ne conturăm singuri destinele, persoana respectivă ar mai fi cu adevărat modelul idealului? Am putea spune că da. Ei bine, eu cred că nu. Sunt oarecum convinsă că Dumnezeu (asta ca să nu vă mai plictisesc cu Providența) ne ferește cu un scop de anumiți oameni așa ziși perfecți, și ne pricopsește cu jumătăți imperfecte... cu jumătăți care nu ne ascultă chiar toate balivernele pe care le debităm, cărora nu le pasă chiar atât de mult dacă roșul pantofilor se asortează sau nu cu acela al gentuței... care se strâmbă din când în când atunci când nu avem dreptate și poate chiar se mai enervează când stăm cu orele la telefon. Poate că jumătatea noastră imperfectă ciofăie la masă. Poate este neatentă și ne murdărește ușor. E posibil ca aceasta să nu aibă cele mai alese maniere în public și să nu fie fascinată de vernisate, de operă sau de teatru... să nu suporte prietenele noastre bârfitoare sau să stea prea mult în fața televizorului la meci când noi am vrea să ne uităm la un film romantic. Pe deasupra te trezești că mai și sforăie, nu știe să schimbe un scutec și își lasă ciorapii împrăștiați prin toată casa... vai cât de multe imperfecțiuni prezintă acela pe care soarta ni l-a adus înainte. Poate că a fost o glumă proastă... am zice. Noi, femeile, am fi tentate să credem că ne-am pierdut Făt Frumosul și ne-am trezit, după un somn ca al Frumoasei Adormite, lângă un *căpcăun verde, gras și urât mirositor.
De mică m-a fascinat problema asta. Niciodată nu am înțeles care e faza cu femeile și Făt Frumos. Mi se pare un personaj atât de plictisitor! Și ca să revin și să contextualizez... imaginați-vă acel om pe care îl considerați perfect: printr-o minune aveți ocazia să îl cuceriți și să vă fie „ursit” în locul „căpcăunului”. Vă treziți că domnul perfecțiune nu este nimic altceva decât un egoist narcisist, poate manierat până la grotesc, plictisitor peste măsură. SAU, este exact cum vi l-ați imaginat: prietenos, vesel, zburdalnic... dar obsedat sexual. Nu îl interesează nici cine ești, nici ce ai făcut, ce pasiuni ai, ce talente... ce hobby-uri. Nu îl interesează nici măcar unde ai fost sau de unde vii. Tot ce vrea e să te vadă goală. Atât. SAU un alt Făt Frumos... prietenul perfect: you name it... plin de vicii descoperite ulterior, la fel de neinteresat de orice ar putea ține de casă... și poate și cu un trecut în urmă...
... și lista poate continua.
Ideea mea era următoarea... oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par. Teoria mea se aplică în egală măsură celor ce suspină după Ilene Cosânzene rătăcite pe cai sălbatici. De cele mai multe ori oamenii după care nutrim sunt doar aparența dată de micile imperfecțiuni ale firii noastre. Sunt himerele imaginației noastre bolnave, sunt imaginea unui ideal pe care ni l-am creat mai mult mai mai puțin conștient... și care întâlnește similitudini.
E trist când realizezi adevărul... dar atunci revii cu zâmbetul pe buze, mulțumești Cerului că te-a ferit de un eșec și-ți îmbrățișezi cu și mai multă dragoste partenerul imperfect, pentru care mai mult ca sigur și nu ești jumătatea ciuntită și chinuită să formeze un întreg. Pe principiul reclamei la bere... nimeni nu-i perfect. Imperfect este perfect. Cred că o lume de oameni perfecți ar fi de-a dreptul plictisitoare.
De-asta nu m-au fascinat niciodată poveștile cu prinți. Rigoarea castelană mi s-a părut mereu mult prea anostă pentru mine. Un blond perfect decupat din revistă, cu trăsăturile perfecte... un prinț manierat și fără defecte... a reprezentat mereu plictisul în persoană, pentru mine. Asta îmi amintește puțin de romanul lui Jane Austen, „Pride and Prejudice” (Mândrie și prejudecată).
Oamenii sunt diferiți tocmai pentru a fi capabili să formeze doar cu anumite persoane un sincron.
Dacă nu ai lângă tine un om perfect, mulțumește-i lui Dumnezeu... mai mult ca sigur a știut mai bine decât tine de ce aveai nevoie. Nu trebuie să plângi pentru șansele ratate. Nu au fost să fie.
Se întâmplă uneori să întâlnim oameni cu care să formăm o conexiune extraordinară, aproape celestă, fără a cunoaște măcar acel om. Un fel de „dragoste” sau „prietenie” la prima vedere. Am mai citit și eu diverse studii și am înțeles că unii autori consideră fenomenul acesta un fel de regăsire a unui partener dintr-o viață anterioară.TOTUȘI, conform statisticilor, aceste relații nu se vor materializa niciodată. Vor fi doar niște întâlniri fericite în intersecții cu direcții opuse. Prea puține sunt cazurile în care există o finalitate, și cu atât mai mici sunt șansele ca aceasta să fie fericită.
Acum abordând problema altfel... sunt momente în viață când poate găsim astfel de persoane ale trecutului și în drumul nostru. De multe ori ne lăsăm ghidați de fantezia perfecțiunii și, deși știm că nu vom avea niciodată niciun fel de relație, credem orbește că ni s-ar potrivi perfect. Credem că am putea avea viziuni comune, pasiuni apropiate... interese similare.
...
Și așa purtăm cu noi regretul neșansei. Dăm vina pe soartă pentru lipsa sincronizării și ne complacem cu gândul că trăim o proastă glumă karmică. Totuși, ce-ar fi dacă am avea ocazia să ne apropiem de „sortitul eșec”? Oare dacă am avea posibilitatea să ne conturăm singuri destinele, persoana respectivă ar mai fi cu adevărat modelul idealului? Am putea spune că da. Ei bine, eu cred că nu. Sunt oarecum convinsă că Dumnezeu (asta ca să nu vă mai plictisesc cu Providența) ne ferește cu un scop de anumiți oameni așa ziși perfecți, și ne pricopsește cu jumătăți imperfecte... cu jumătăți care nu ne ascultă chiar toate balivernele pe care le debităm, cărora nu le pasă chiar atât de mult dacă roșul pantofilor se asortează sau nu cu acela al gentuței... care se strâmbă din când în când atunci când nu avem dreptate și poate chiar se mai enervează când stăm cu orele la telefon. Poate că jumătatea noastră imperfectă ciofăie la masă. Poate este neatentă și ne murdărește ușor. E posibil ca aceasta să nu aibă cele mai alese maniere în public și să nu fie fascinată de vernisate, de operă sau de teatru... să nu suporte prietenele noastre bârfitoare sau să stea prea mult în fața televizorului la meci când noi am vrea să ne uităm la un film romantic. Pe deasupra te trezești că mai și sforăie, nu știe să schimbe un scutec și își lasă ciorapii împrăștiați prin toată casa... vai cât de multe imperfecțiuni prezintă acela pe care soarta ni l-a adus înainte. Poate că a fost o glumă proastă... am zice. Noi, femeile, am fi tentate să credem că ne-am pierdut Făt Frumosul și ne-am trezit, după un somn ca al Frumoasei Adormite, lângă un *căpcăun verde, gras și urât mirositor.
De mică m-a fascinat problema asta. Niciodată nu am înțeles care e faza cu femeile și Făt Frumos. Mi se pare un personaj atât de plictisitor! Și ca să revin și să contextualizez... imaginați-vă acel om pe care îl considerați perfect: printr-o minune aveți ocazia să îl cuceriți și să vă fie „ursit” în locul „căpcăunului”. Vă treziți că domnul perfecțiune nu este nimic altceva decât un egoist narcisist, poate manierat până la grotesc, plictisitor peste măsură. SAU, este exact cum vi l-ați imaginat: prietenos, vesel, zburdalnic... dar obsedat sexual. Nu îl interesează nici cine ești, nici ce ai făcut, ce pasiuni ai, ce talente... ce hobby-uri. Nu îl interesează nici măcar unde ai fost sau de unde vii. Tot ce vrea e să te vadă goală. Atât. SAU un alt Făt Frumos... prietenul perfect: you name it... plin de vicii descoperite ulterior, la fel de neinteresat de orice ar putea ține de casă... și poate și cu un trecut în urmă...
... și lista poate continua.
Ideea mea era următoarea... oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par. Teoria mea se aplică în egală măsură celor ce suspină după Ilene Cosânzene rătăcite pe cai sălbatici. De cele mai multe ori oamenii după care nutrim sunt doar aparența dată de micile imperfecțiuni ale firii noastre. Sunt himerele imaginației noastre bolnave, sunt imaginea unui ideal pe care ni l-am creat mai mult mai mai puțin conștient... și care întâlnește similitudini.
E trist când realizezi adevărul... dar atunci revii cu zâmbetul pe buze, mulțumești Cerului că te-a ferit de un eșec și-ți îmbrățișezi cu și mai multă dragoste partenerul imperfect, pentru care mai mult ca sigur și nu ești jumătatea ciuntită și chinuită să formeze un întreg. Pe principiul reclamei la bere... nimeni nu-i perfect. Imperfect este perfect. Cred că o lume de oameni perfecți ar fi de-a dreptul plictisitoare.
De-asta nu m-au fascinat niciodată poveștile cu prinți. Rigoarea castelană mi s-a părut mereu mult prea anostă pentru mine. Un blond perfect decupat din revistă, cu trăsăturile perfecte... un prinț manierat și fără defecte... a reprezentat mereu plictisul în persoană, pentru mine. Asta îmi amintește puțin de romanul lui Jane Austen, „Pride and Prejudice” (Mândrie și prejudecată).
Oamenii sunt diferiți tocmai pentru a fi capabili să formeze doar cu anumite persoane un sincron.
Dacă nu ai lângă tine un om perfect, mulțumește-i lui Dumnezeu... mai mult ca sigur a știut mai bine decât tine de ce aveai nevoie. Nu trebuie să plângi pentru șansele ratate. Nu au fost să fie.
Un comentariu:
Perfectiunea exista numai la Dumnezeu!
In rest, aceeasi idee: totul este randuit de Dumnezeu!
Trimiteți un comentariu