E decembrie... am depăşit deja prima jumătate a postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne aflăm în plin anotimp al iertării, al meditaţiei şi regăsirii de sine... peste tot ceaţa hibernală naşte frisoane ale conştiinţei. Un felinar aburit, o vitrină împodobită şi un copil îmbujorat, atârnat zâmbitor de câte un părinte grăbit. Poate nu zăpadă... poate nu polei, dar sigur ceaţă. Sigur copaci goi, seri matinale, dimineţi întârziate şi oameni grăbiţi. Toate acestea formează peisajul perfect al începutului de iarnă. Decembrie - frig.
Şi totuşi, totuşi iarna este un minunat anotimp al contemplării, al regăsirii de sine, al iubirii de aproapele. Iarna, printre mesele bogate în fibre vegetale, prin înfometarea de cruditate şi canibalism, prin renunţarea la plăcerile noastre meschine... iarna se presupune că ni se oferă posibilitatea meditării la tot ceea ce ne formează pe noi ca oameni, la tot ce ne deosebeşte de suratele noastre patrupede şi la tot ce încă mai avem timp să mărturisim, schimbăm şi iertăm. Sunt multe amintiri ce-mi străfulgeră conştiinţa iarna. Sunt mulţi fulgi rătăciţi şi multe grămezi de zăpadă ce încă mi se mai păstrează în conştiinţă. Un parc, un lac îngheţat, o barcă. Toate iarna se personifică, prind viaţă şi aşteaptă naşterea, aşteaptă iertarea, aşteaptă recunoaşterea.
Iarna înţelegem că suntem oameni, şi în această calitate adesea greşim. Ne lăsăm mânaţi de multe porniri caracteristice. Dacă nu ar exista aceste greşeli, dacă nu ar exista trăirile pătimaşe ori imboldurile nejustificabile... nu am fi cu nimic diferiţi de mediul ambiental. Dumnezeu ne-a dat puterea şi libertatea de a greşi, tocmai pentru ca noi să ne dezvoltăm conştiinţa, puterea şi libertatea de a ne recunoaşte greşelile şi a ne căi. Atunci când vieţuim, atunci când omenim, atunci dăm frâu liber celor mai frumoase - chiar şi în forme stâlcite - reacţii şi trăiri. Când iubim aprins, când plângem din suflet, când ţipăm şi suferim, când ne doare carnea pe noi şi ne strigă sângele în vene, când temperatura creşte atât de mult încât aproape că-l evaporă, lăsând în urmă dâre grena... atunci ştim că trăim.
Sufletul, într-adevăr, ne anim[a]ează. Prezenţa sa exagerată reuşeşte să ne ridice până pe cele mai înalte culmi ale fericirii şi, deopotrivă, să ne afunde în cele mai adânci depresii. Pentru un om ce se lasă condus de latura sa emotivă, chiar şi numai pentru o clipă, orice acţiune poate deveni fatală.
De multe ori sunt emise judecăţi nerealiste de persoane ce privesc din exterior un plâns "mult prea" dramatizat, fără a fi înţeles fundamentul. Nu puţine sunt situaţiile în care oameni din jur reacţionează împinşi de duhul impulsivităţii spre direcţii mai greu de înţeles. Acestea sunt situaţiile în care fondul interior al unei realităţi exterioare ar fi bine să se retragă şi să nu emită judecăţi. În fiecare suflet activat, în fiecare suferinţă manifestată, în fiecare dragoste animată... există un mic spiriduş care îşi revarsă magia şi face ca raţiunea să dispară. Nu este un păcat trăirea intensă, iubirea până la refuz, ori distrugerea interioară de dragul unei pasiuni... Nici chiar veşnicul îndrăgostit Eliade nu reuşeşte să înţeleagă cum dragostea, cu tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste (Nuntă în cer). Toată viaţa m-am autoschilodit sufleteşte în căutarea unei pasiuni atât de ucigătoare ca aceea eliadescă. Trăirea în infinit nu este pentru oricine, nu-i pentru un suflet călâi, raţional, regăsit în pasiuni de vară. Dragostea extremă aparţine sufletelor ce speculează frigul, cerul, noaptea, stelele şi gheaţa, sufletelor ce reuşesc să încălzească în zborul lor orice iarnă, oricât de rece... şi să însufleţească orice toamnă, oricât de bacoviană.
E greu de înţeles cum iarna pare atât de persiflată de atâţia muritori hibrizi. Iarna cu greu mai poate fi considerată un anotimp când e îngropată în atâta artă, atâta dragoste, atâta trăire. În iarnă, într-un staul rece, focul cel arzător s-a umanizat. Deificarea s-a realizat în sens retrovers. Un Dumnezeu a coborât printre oameni şi s-a dat pe sine oamenilor. A început să trăiască. Iarna presupune o jertfă din pasiune, o dragoste mai greu de înţeles, pe care fiecare ardere interioară ar putea-o percepe în limitele cognoscibilului personal, individual.
Şi iar revine mirosul clopoţeilor. Toate aceste amintiri ale unor trăiri pătimaşe par poveşti la o ceaşcă de vin fiert. Se simte mirosul scorţişoarei disipat printre fulgii de nea. Se simt zborurile întrerupte ale păsărilor zgribulite. Iarna doar cugetul mai zburdă liber. Acum e vremea când suntem îndemnaţi să iubim pasional, să trăim intens, să iertăm orice şi să dăruim din suflet.
Pe cap am iarnă, în suflet am primăvară eternă (V. Hugo).
Şi totuşi, totuşi iarna este un minunat anotimp al contemplării, al regăsirii de sine, al iubirii de aproapele. Iarna, printre mesele bogate în fibre vegetale, prin înfometarea de cruditate şi canibalism, prin renunţarea la plăcerile noastre meschine... iarna se presupune că ni se oferă posibilitatea meditării la tot ceea ce ne formează pe noi ca oameni, la tot ce ne deosebeşte de suratele noastre patrupede şi la tot ce încă mai avem timp să mărturisim, schimbăm şi iertăm. Sunt multe amintiri ce-mi străfulgeră conştiinţa iarna. Sunt mulţi fulgi rătăciţi şi multe grămezi de zăpadă ce încă mi se mai păstrează în conştiinţă. Un parc, un lac îngheţat, o barcă. Toate iarna se personifică, prind viaţă şi aşteaptă naşterea, aşteaptă iertarea, aşteaptă recunoaşterea.
Iarna înţelegem că suntem oameni, şi în această calitate adesea greşim. Ne lăsăm mânaţi de multe porniri caracteristice. Dacă nu ar exista aceste greşeli, dacă nu ar exista trăirile pătimaşe ori imboldurile nejustificabile... nu am fi cu nimic diferiţi de mediul ambiental. Dumnezeu ne-a dat puterea şi libertatea de a greşi, tocmai pentru ca noi să ne dezvoltăm conştiinţa, puterea şi libertatea de a ne recunoaşte greşelile şi a ne căi. Atunci când vieţuim, atunci când omenim, atunci dăm frâu liber celor mai frumoase - chiar şi în forme stâlcite - reacţii şi trăiri. Când iubim aprins, când plângem din suflet, când ţipăm şi suferim, când ne doare carnea pe noi şi ne strigă sângele în vene, când temperatura creşte atât de mult încât aproape că-l evaporă, lăsând în urmă dâre grena... atunci ştim că trăim.
Sufletul, într-adevăr, ne anim[a]ează. Prezenţa sa exagerată reuşeşte să ne ridice până pe cele mai înalte culmi ale fericirii şi, deopotrivă, să ne afunde în cele mai adânci depresii. Pentru un om ce se lasă condus de latura sa emotivă, chiar şi numai pentru o clipă, orice acţiune poate deveni fatală.
De multe ori sunt emise judecăţi nerealiste de persoane ce privesc din exterior un plâns "mult prea" dramatizat, fără a fi înţeles fundamentul. Nu puţine sunt situaţiile în care oameni din jur reacţionează împinşi de duhul impulsivităţii spre direcţii mai greu de înţeles. Acestea sunt situaţiile în care fondul interior al unei realităţi exterioare ar fi bine să se retragă şi să nu emită judecăţi. În fiecare suflet activat, în fiecare suferinţă manifestată, în fiecare dragoste animată... există un mic spiriduş care îşi revarsă magia şi face ca raţiunea să dispară. Nu este un păcat trăirea intensă, iubirea până la refuz, ori distrugerea interioară de dragul unei pasiuni... Nici chiar veşnicul îndrăgostit Eliade nu reuşeşte să înţeleagă cum dragostea, cu tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste (Nuntă în cer). Toată viaţa m-am autoschilodit sufleteşte în căutarea unei pasiuni atât de ucigătoare ca aceea eliadescă. Trăirea în infinit nu este pentru oricine, nu-i pentru un suflet călâi, raţional, regăsit în pasiuni de vară. Dragostea extremă aparţine sufletelor ce speculează frigul, cerul, noaptea, stelele şi gheaţa, sufletelor ce reuşesc să încălzească în zborul lor orice iarnă, oricât de rece... şi să însufleţească orice toamnă, oricât de bacoviană.
E greu de înţeles cum iarna pare atât de persiflată de atâţia muritori hibrizi. Iarna cu greu mai poate fi considerată un anotimp când e îngropată în atâta artă, atâta dragoste, atâta trăire. În iarnă, într-un staul rece, focul cel arzător s-a umanizat. Deificarea s-a realizat în sens retrovers. Un Dumnezeu a coborât printre oameni şi s-a dat pe sine oamenilor. A început să trăiască. Iarna presupune o jertfă din pasiune, o dragoste mai greu de înţeles, pe care fiecare ardere interioară ar putea-o percepe în limitele cognoscibilului personal, individual.
Şi iar revine mirosul clopoţeilor. Toate aceste amintiri ale unor trăiri pătimaşe par poveşti la o ceaşcă de vin fiert. Se simte mirosul scorţişoarei disipat printre fulgii de nea. Se simt zborurile întrerupte ale păsărilor zgribulite. Iarna doar cugetul mai zburdă liber. Acum e vremea când suntem îndemnaţi să iubim pasional, să trăim intens, să iertăm orice şi să dăruim din suflet.
Pe cap am iarnă, în suflet am primăvară eternă (V. Hugo).
Nimic nu-i mai frumos ca iarna-n parc.
Un comentariu:
Foarte frumos textul! Felicitări! Se publică!
Trimiteți un comentariu