Trecutul suntem noi

Vin momente în viață când dacă privești în urmă realizezi că ai trăit atât de mult... de intens... și totuși atât de solitar. Mereu ai trecut singur prin toate. Oamenii sunt niște variabile: într-o clipă întregul nostru univers gravitează în jurul lor, pentru ca în clipa următoare să se piardă cine știe prin ce galaxii îndepărtate. Totul ține de clipă. O zi, o lună și chiar un an nu înseamnă nimic. La fel de repede se șterg, la fel de puțin valorează atunci când se transformă în trecut... și nu rămâi cu nimic, decât cu niște fiori ciudați care te cuprind când își amintești, cu imagini clandestine ce se derulează ca într-o peliculă cinematografică și cu o melodie pe fundal. Ai încheiat atât de multe capitole. S-au închis atâtea uși... acolo unde cândva îți depozitasei toată speranța.

Adolescența este atât de frumoasă. Nu îmi vine să cred că am gonit-o în grabă. Am fost într-un permanent conflict cu sursa inspirației mele existențiale. Frumusețea, tinerețea, independența, reușita... toate stau și mă privesc din trecutul adolescentin pe care mi-l uram la vremea sa. Cât de ciudată și deformată era oglinda în care mă priveam atunci... și ce dor îmi este să mă mai întorc o zi. Să regăsesc oamenii dragi, să fiu rebela pasională cu părul lung și 48 kg. Acum îmi place să cred că nimic nu s-a schimbat... că sunt doar cu vreo 5 kg mai matură, dar nu despre asta este vorba.

... e vorba că viața nu stă pe loc. Nu ne întreabă de două ori. Pentru timp noi nici nu existăm. Suntem infimi. E foarte important gustul pe care ni-l lasă amintirile și melodia ce se derulează în timpul fiecărui capitol. Dacă trăiești intens e bine. Important e ca la final să putem privi înapoi și să zâmbim. Să facem timpul să tresară, să înțeleagă că am existat.


Comentarii

Postări populare