De toamnă

 Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de linişte

...
De fiecare dată când plouă tomnatec şi cerul este acoperit de nori cenușii, când atmosfera miroase a frunze uscate şi a prospeţime... mi se face dor de grădiniță sau de plimbările lungi prin campusul de la MV. Atunci ploua mereu... şi eu, doar cu şorţul de un alb imaculat... şi câteva cărţi în braţe... mergeam agale spre un alt laborator. Uneori simt că mi-am ratat cariera în ziua în care printre lacrimi am semnat lichidarea. Ştiam că nu fac bine... dar mă autodeterminam să cred că fac asta pentru a avea ce-mi doream atât de mult. Ştiu că balanţa a fost înclinată corect, ştiu că dragostea unui suflet ce se dezvoltă în tine depăşeşte orice piedică şi remuşcare...dar viaţa oricum nu este niciodată aşa cum o visăm...
... acum văd norii plumburii şi-o pânză de păianjen în gard. Mai cade câte-o frunză arămie din bolta vecinilor, aşa cât să mă trezească. Să nu cred că urmăresc un simplu tablou. Şi păsările rătăcite zboară frenetic. Nici ele nu ştiu încotro.
Tu dormi... dormi suflet împăcat şi visezi la viaţa ce va să vină. Visează, puiule, acum cât încă mai poţi, cât încă ţi-e visul ne-ntinat, căci va urma o vreme când doar în vis vei mai putea contura speranţe.

Comentarii

Postări populare