A venit noiembrie...

A căzut şi ultima frunză din copacul vecin… Admir acum, o pustietate cărămizie, îmbinată cu ceaţa grea şi stropii mărunţi ai burniţei. S-a dus toamna… Am rămas pe drumul slinos şi difuz al noroaielor vremii târzii şi noaptea se lasă. Rămâne în urma decât o pată ştearsă a celui ce obişnuia să fie oraşul meu cel vesel, căzut acum într-o iremediabilă dezolare.
A venit noiembrie geros şi trist, aşternându-si mantia de mucegai peste urmele noastre de bucurie, lăsând o pată de mercur în sângele ce e mai rece ca niciodată. Pulsează norii, fragede stele pe pământ, dezvelind încet umiditatea naturii… Şi burniţează mărunt, plânge cerul, aleargă infernal spre o lume concretă, spre un paradis cald ce a plecat dintre noi şi urmează sa-şi vândă visele unui alt univers.
Rătăcitor se învârt frunzele în văzduh şi nedezvăluite imagini apar acum pe cerul oval, dar merg, şi vântul îmi udă aripile. Cu durere continui să păşesc pe scheletul pământului ce a fost verde, şi cu glas de harpă, îngân cantul văzduhului.
Şi merg pe poteca vieţii mele, printre gropile plouate, ce mă înalţă spre cer. Un nor de plumb îmi alină mizantropia, ridicându-mi aripile doborâte de vremea grea şi mă reintegrează în societatea visului meu… Văd parcă, printre norii vizi, umbra duhului ce atinge luna şi păşesc.. m-ascund sub un secular prieten, aşternându-mi toamna în rădăcina eternităţii sale.
Privesc bolnavă cu ochii mici, pentru ultima dată acest miraj ros de cancer şi ftizie… ploaia măruntă îmi scaldă trupul doborât. O frunză ruginită se desprinde uşor de creanga ce a crescut-o şi-mi acoperă molcom trupul ucis de vreme… Epilogul mi-a sfâşiat ultima respiraţie, ce s-a întipărit adânc în ceaţa deasă … ce înconjoară scheletul copacului vecin…