Ultima scrisoare...

Dragul meu,

Poate c-ar fi timpul să fiu sinceră şi să-ţi spun deschis gândul ce-mi traversează conştiinţa. Ţi s-a urcat iubirea mea modestă la cap. Te-ai văzut în vârful muntelui, un zeu suprem ce-a pus iremediabilă amprentă pe inima mea. Oare chiar acesta să fie adevărul? Chiar crezi că gândul meu se învârte în permanenţă în jurul fiinţei tale de lut! Ha,ha,ha, ce copil! Mi-a plăcut cum te învârteai convins de victoria ta, în propria-ţi cuşcă şi-ţi admirai orgoliul ros cum dădea târcoale fiinţei moarte.
Dar oare… chiar a fost mai mult decât un gând menit să te testeze? A fost oare mai mult decât o vorbă?! Mă bucur că nu mi-ai lăsat atunci această ocazie, fiindcă probabil m-aş fi pripit mai târziu. Mi-ai respins sentimentele şi m-ai ajutat să îmi îngrop inima, dar nu dragule, nu acum, cum poate crezi, ci cu mult înainte să te desemnezi singur, fără voia mea, alesul… dar nu ţi-am spus, îmi plăcea să te ţin în suspans, să te văd atât de puternic aprins în patetismul ce te caracteriză şi te priveam umil cum te jucai cu propria-ţi prostie.
Mă amuzi, în inocenţa ta prefăcută, nu eşti decât un maestru al deghizării. Eşti nesincer şi simt asta, aţâţându-mi mai tare răutatea. Te-am urât, dar te iubeam totodată. Acum, de la o vreme, te-am şi uitat… trăiesc doar pentru mine, te las în urmă, în orgoliul tău inefabil.
Poţi evada, ţi-am deschis cuşca, m-am plictisit şi eu să joc un rol în sceneta asta ce ne-ar putea plictisi o eternitate. Dor necuprins, rămâi nestins!
Ce să-ţi mai spun? Cred că am cuprins tăcerea, rămâne poate numai o apreciere, dar oricum zadarnică. Te-am admirat destul dar cred că e timpul să te las să zbori! Deci, cuprinde gândul cu aripa ta şi… evadează, porneşte spre un alt cer plin de nori!