Un simplu gând...

M-am minţit, m-am înrămat, o simplă copilă nevinovată, într-un tablou complex, într-un haos ce nu mă reprezintă. Am încercat să scot negura sufletului meu şi s-o arunc, s-o-ndepărtez, s-o trimit la distanţă de orice lacrimă şi orice suferinţă, căci mi-a ajuns simpla tortură de a mă fi născut şi de a supravieţui. Trăiesc pururi sub un intens conflict cu mine şi tot ce îmi rămâne e să cedez. Durerea ce îmi apasă inima nu mă mai poate lăsa să mă zbat printre nuferi, într-un lac îngheţat, să încerc să mă afund prin sticla ce îl acoperă şi aşa, iar, am căzut în camera mea întunecată.Zâmbind am încercat să alung orice greutate din calea mea, am încercat să mă iert şi să îmi complic existenţa cu lucruri simple, dar ştii tu Doamne, numai tu ştii cine sunt eu cu adevărat şi ce e în sufletul meu sfâşiat. Numai tu ştii cum tânjesc după acel cuvânt ce mi se zbate prin minte şi cât sunt de incompetentă şi cât mă strofoc pentru o mustrare. Doar tu, bunule, ştii cum, în sufletul meu războiul Troian a început cândva şi nu are să se sfârşească până când zidurile cetăţii nu au să cadă, dar... cu sufletul meu, cum rămâne? Sunt om, da... şi am adunat în mine toate lacrimile universului şi toate durerile, dar am căzut. Sunt iar înconjurată de tăcere şi mâhnire şi doar eu sunt vinovată, că mă ascund în firea mea.De-aş putea, aş zămisli o lume, în care numai eu să vieţuiesc, în care gândurile să-mi alerge neîntrerupte, în care să nu existe perfecţiune, suferinţă sau căinţă. Sunt o fire slabă, un om incapabil dar cu vise mari, ce se agită mult pentru puţin, dar, asta sunt eu...De fapt, cândva, am fost o stea, dar în viaţa-mi lungă şi monotonă, atinsă de glorie şi plictiseală, am coborât pe pământ, am căzut, am devenit om. Din coasta cerului mi-a fost creată inima şi din rădăcina pământului: trupul. Aşa am răsărit, neiertătoare floare, un boboc închis şi plăpând. Aşa, patetică şi simplă petală mi-este mintea, comoara vieţii-mi neînţelese.Of, dar greu e să fii om, să fii spirit, să trăieşti într-o junglă însetată de puritate... să lupţi când eşti doborât şi, în întristarea ta să ţi se arunce cu o piatră ce ar putea reporni avalanşa ce te macină...Dar, trebuie să accept moartea forţată şi, să supravieţuiesc în continuare, să mă denigrez şi să mă zbat, până când, într-o zi fericită, mă voi rupe şi fiecare petală se va lăsa uşor pe pământul rece şi mă voi întoarce la originea mea, voi fi iar, o stea între stele, pe-un cer fără durere...