Pentru tine...

Ciudat şi total neplăcut acel sentiment de trădare sufletească: îşi trădezi trecutul, sufletul de copil, imaginea şi amintirile, ca şi când tu nu ai mai fi fost tu, ca şi când înainte de a deveni, nu ai fi fost. Păcătoasă boală uitarea... uitarea ca formă ascunsă, mascată, parşivă de nepăsare... de lene, de egoism, de răutate şi laşitate. Sunt o laşă. Aş vrea să mă prind cu mâinile încleştate de toate clipele frumoase din trecut pe care le-am şters odată cu tot ce am considerat a fi anacronic. Aş vrea să fac abstracţie de orele, lunile sau poate chiar anii ce m-au despărţit de situaţii ori oameni... şi să mă reîntorc, să îmbrăţişez la fel de inocent şi de cald persoane pe care le preţuiam atât de mult în trecut. Blestemat timp, blestemată maturizare.

Ce s-a întâmplat oare? De ce nu mai am curajul să cunosc oamenii pe care i-am cunoscut cândva? De ce nu mai pot face gesturile dezinvolte de altădată şi mă autocenzurez? De ce mă tem? De ce...?

Prieteniile se păstrează la fel de vii, chiar dacă nu mai ştim de ele. Două persoane ce au rezonat... vor rezona mereu chiar dacă nu au curajul să o mai spună.

Sunt o fricoasă. Mi-a fost mereu teamă de a fi respinsă.
Ei bine...
... în speranţa că poate totuşi... cât de întâmplător citeşti.

Iartă-mă!

:)
Sper că ai înţeles.