Iertare

A început Postul Mare... această primă săptămână se consideră a fi săptămâna iertării, cea în care fiecare dintre noi ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce are, pentru încercările pe care le-a primit și, cu umilință, le-a depășit... și în care toți ar trebui să ne cerem iertare de la aproapele nostru - și la rândul nostru, să iertăm.
Nu mă voi lega de nimeni și nimic, căci nu sunt în măsură. Mântuirea este -până la urmă- o acțiune individuală. Ne naștem singuri, murim singuri, ne mântuim singuri. Interesant este totuși modul în care ne legăm singurătatea noastră de aceea a altora și astfel ne simțim împliniți. Fiecare vine cu propria-i solitudine și împreună se realizează un întreg. Dar nu o resimțim ca pe o singurătate mai mare, așa cum ar trebui... decât atunci când nu mai suntem capabili să ne păstrăm unitatea și începem să dorim singurătatea individuală -cea inițială.
Priveam astăzi întâmplător -mai bine zis accidental- fragmente ce ar fi putut să-mi trezească nemuritoarea conștiină a trecutului... și, cum cândva simțeam acel plin... acum am simțit gol. Ba mai mult, repulsie. Asta cred că se întâmplă când ne iertăm și vedem adevărul gol goluț, necosmetizat de necesitatea împlinirii temporare. Este șocant cum ceva ce cândva părea firesc, acum mă poate dezgusta. Dezobișnuința, realitatea, Adevărul, Calea. În fiecare colț al lumii este o altă lumină, și fiecare se obișnuiește cu lumina sa.

Mai avem trei zile să iertăm și să ne vindecăm de ignoranță...
Cititorule, te rog frumos să mă ierți!