Este arhicunoscut faptul că de fiecare dată, înaintea unui mare eveniment ce necesită pregătire (precum examenele, să zicem), se găsește ceva mult mai important care să întunece mintea subiectului (precum facebook, youtube, vreun serial, sau doar gânduri diverse... ori chiar o întâlnire).
A trecut ceva timp de când nu am mai avut astfel de trăiri, care să mă bruieze complet, să-mi agite echilibrul într-atât încât să vreau doar să dorm. Sunt obosită, sau cel puțin arunc vina pe oboseală de fiecare dată când privesc pierdută în depărtare spre detalii pe care oricum știu că nu și le-ar aminti nimeni. Emoțiile nu îmi mai plac. Nu-mi mai place să trăiesc nimic din ce nu pot controla... și mi-aș dori atât de mult ca tot ce este complicat să se simplifice... mi-aș dori atât de mult ca tot ce știu că nu e drept, să poată fi normal. Nu vreau să greșesc, la fel de mult cum nu vreau să rănesc, așa că aleg să-mi inhib mereu tristețea și să zbor spre cuibul meu... spre singurul loc unde aparțin.
Încă îmi simt mâinile reci... și încă simt mirosul cald al unei atingeri... pe verighetă. O strângere de mână, cuvinte fără sens... nimicuri semnificative pe care le cunosc atât de bine dar de care fug mereu.
Mi-e dor să nu fiu obosită, să retrăiesc clipe uitate...și să nu mai vorbesc din amintiri. Mi-e dor ca prezentul să-mi fie prieten.
Târziu.
Acum să revin la învățat... sau la schimbat scutece. Mult a mai dormit....
A trecut ceva timp de când nu am mai avut astfel de trăiri, care să mă bruieze complet, să-mi agite echilibrul într-atât încât să vreau doar să dorm. Sunt obosită, sau cel puțin arunc vina pe oboseală de fiecare dată când privesc pierdută în depărtare spre detalii pe care oricum știu că nu și le-ar aminti nimeni. Emoțiile nu îmi mai plac. Nu-mi mai place să trăiesc nimic din ce nu pot controla... și mi-aș dori atât de mult ca tot ce este complicat să se simplifice... mi-aș dori atât de mult ca tot ce știu că nu e drept, să poată fi normal. Nu vreau să greșesc, la fel de mult cum nu vreau să rănesc, așa că aleg să-mi inhib mereu tristețea și să zbor spre cuibul meu... spre singurul loc unde aparțin.
Încă îmi simt mâinile reci... și încă simt mirosul cald al unei atingeri... pe verighetă. O strângere de mână, cuvinte fără sens... nimicuri semnificative pe care le cunosc atât de bine dar de care fug mereu.
Mi-e dor să nu fiu obosită, să retrăiesc clipe uitate...și să nu mai vorbesc din amintiri. Mi-e dor ca prezentul să-mi fie prieten.
Târziu.
Acum să revin la învățat... sau la schimbat scutece. Mult a mai dormit....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu