Are you still afraid of the Boogie man?

...Uneori mă întristiez... căci simt că am greșit undeva. Caut fericirea în fiecare adiere de vânt, răsărit de soare ori urmă de respirație. Ador momentele în care simt că întreg universul și-a aliniat forțele pentru a mă face fericită. Știu că viața, a mea și a tuturor vietăților din lume, reprezintă darul suprem dat de Divinitate... și când văd cum se ridică soarele pe cer, luminând atâtea hectare de vegetație: dealuri, păduri, munți... și totodată se oglindește în ape și în sclipirile senine din ochii copilului meu, simt că trăiesc cu adevărat.

Au existat câteva momente când am considerat că nimic nu mă mai poate trage înapoi. Am primit semne, am înțeles mesajul... și totuși, totuși există clipe când obosesc să mai lupt cu mine însămi. Când globul cald pleacă spre țări îndepărtate... și mă uit în jur, de nu mi-aș vedea odorul amorțit, aș crede că Dumnezeu mă mai părăsește din când în când. Noroc cu el, doar așa știu că nu mă lasă o clipă. El stă lângă îngerul meu, nevăzut, și-i spune povești pentru un somn mai blând. E prea ocupat cu puiul pentru a se mai face simțit în preajma mea... dar e în suflet, alături de speranță. Nu știu ce sper, așa cum nu mai vreau de mult să mai știu ce doare. Știu doar că atunci când vine seara... și e vară... simt cum se-agită monștrii din dulap să iasă la suprafață.

Copilul din mine plânge.
Prea multe umbre pe pereții sufletului...
... am obosit să mai țin lumina aprinsă.

Comentarii

Postări populare