E prima dată anul acesta când am fost trezită de lumina orbitoare a soarelui... la aproape ora 7. Acesta este primul semn că a venit primăvara... anotimpul trezirii, al renașterii, al învierii. Din păcate pentru astenici, acesta nu este anotimpul trezirii la realitate.
Sunt de mult ruptă de tot ce se întâmplă în jurul meu. Viața mea a luat de câteva luni bune o întorsătură teribilă... dar cu toate acestea încă nu am uitat că fiecare din noi are dreptul să spere. Nimic nu este definitiv vreodată. Niciun lucru, oricât de negru ar părea, nu reprezintă vreo portiță spre infern, decât dacă noi solicităm aceasta. Noi suntem singurii care ne conturăm atât raiul, cât și iadul.
... Of, e deja primăvară. De-abia aștept să se umple grădina de flori... să ascult zumzăitul albinelor, să le privesc împânzind văzduhul. De-abia aștept să savurez curiozitățile copilului meu: vântul, aerul curat, gâzele... să văd fiecare evoluție a sa, fiecare uimire. Asta e tot ce contează. Nimic nu e mai important acum. Ce rost au supărările, întristările, calculele, când ființa vie purtată de mine nouă luni în pântec, conturată de propriul meu organism în cel mai armonios mod cu putință, descoperă viața? Toate își pierd intensitatea în fața unei asemenea minuni...
Un comentariu:
Intr-adevar, e primavara renasterii, a transformarii esentiale a firii!
Trimiteți un comentariu