Din ciclul... "Gânduri din interior"

Respiră, eşti pe ultimul drum… Ochii ţi s-au umplut cu zadarnice lacrimi, iar gura îţi cântă tristeţea. Te simt… iartă-mă! Nu mă pot apropia, deşi îmi doresc atât de mult. Nu te pot elibera de suferinţa ce te-a cuprins, te las în continuare să lupţi. Doar tu şi boala, singurătatea, pe acelaşi front. Trage aer în piept, respiră, lasă aerul să vibreze şi speranţa să te cuprindă. Ai alunecat, te-ai îndepărtat de mine într-un moment de neatenţie, iar acum, sunt la un pas de a te pierde… Nu am ce face, nu îmi pot desprinde braţele!
Şi totuşi, îţi întind mâna, întinde-te, încearcă şi cuprinde-o cu palma ta lipsită de putere, încredinţează-te celei ce te-a crescut! Te văd, te simt, ştiu ca încerci, nu mai plânge draga mea, zâmbeşte, astfel vei reuşi să scapi de negura ce m-a alungat din sufletul tău… Încerc, dar nu mă lasă rădăcinile ce mi-au răsărit, să mă apropii. Te doare, ştiu… Fac tot ce-mi stă în putinţă să te ajut. Ai grijă la fiecare pas pe care îl faci, să nu cazi în prăpastia deziluziilor. Eşti propria-ţi stăpână! Sper că mă auzi, măcar atât să pot ţine legătura cu tine, prin cuvinte… prin sfaturi. Eşti ca un mieluşel rătăcit. Opreşte-te din plâns, te rog, ascultă-mă şi priveşte cerul! Bravo… şterge-ţi lacrima şi strigă-mă! Se aude ceasul din sufletul tău, sunetul poleit al unui cristal pur. Apropie-te încet!
Zâmbeşti? Văd bine? Îţi simt acum inima caldă, vibrând şi emoţia cuprinzându-te. Mă pot apropia şi eu! Bravo fetiţo! Ai reuşit singură să te ridici, să-ţi câştigi speranţa şi să mă readuci în inima ta… Mă ai iar în sufletul tău şi voi încerca pe cât posibil să nu te mai las niciodată să mă pierzi, voi sta cu ochii pe tine şi te voi îndruma spre bine! Da, sunt eu-l tău interior, sunt mai puternică decât am fost vreodată şi asta fiindcă te-am regăsit!

…


Trupul e ud. Fiecare bucăţică vibrează înecată în izvorul ce pare să nu vrea să sfârşească. Zbuciumul cuprinde sufletul, ajungând la o luptă a celor două personalităţi…
- Iar e grea viaţa. Nimic din ceea ce ştiam nu mai cunosc acum.
- Ba da… Prostia din mintea-ţi puerilă nu poate privi greutatea, acesta e motivul pentru care acum verşi amarnice lacrimi…
- Dar, sunt un biet copil… de ce trebuie să mă rănească vântul şi luna… şi privirile anxioase ale celor din jur? De ce fiecare azi este mai dur ca cel de ieri? De ce cu fiecare secundă mă împing singură spre o noapte rece? De ce?
- Of… copilă inocentă! Adolescenţa te transformă! Gândeşte-te… fiecare om are problemele lui, tu de ce nu ai avea? Aşa este viaţa! Nu te mai acuza, vei vedea, cândva… se va întoarce în favoarea ta!
- Dar când? Eu nu ştiu decât să sufăr! Mie niciodată nu îmi va fi bine!
- Asta fiindcă îţi impui! Fiindcă eşti masochistă şi îţi place să te vezi chinuindu-te! Fiindcă îţi place să fii o victimă! Ridică-te! Eşti o fată mult prea puternică şi fericită ca să te laşi înjosită de frigul iernii!
Lacrimile au încetat însă durerea nu a trecut…
- Termina, te rog… încearcă să înţelegi că nu se merită să suferi!
- Dar, cu cât îmi vei repeta mai des asta, cu atât mă vei face mai tare să îmi amintesc de suferinţa mea! Nu mă ajuţi.
- Bine… te las să îţi revii singură, dar atât vreau să înţelegi… sunt mult prea mulţi oameni care ţin la tine, prea mult… ca să te lase să ajungi acolo unde te duce imaginaţia! Sunt mult prea multe suflete cărora nu le-ai acordat un zâmbet, dar care ar fi fost în stare să îţi dăruiască întreaga lor viaţă! Nu mai plânge, nu te mai căi… mergi înainte ţinând capul ridicat şi… oricând ai nevoie de un sfat… nu uita că e mereu un al alter ego care te aşteaptă, spre a te înduma!