Multă vreme am căutat să înțeleg ce este acel ceva care ne leagă pe noi ca oameni. Sigur, vorbim despre o conexiune, dar când se trece la următorul nivel... ce anume clădește o relație (indiferent de natura ei).
Interesele comune sunt importante, respectul este, de asemenea, important... dar cel mai important aspect al unei relații... cel care ne face să rămânem sau să mergem mai departe este, de fapt, încrederea.
Indiferent ce facem, mai devreme sau mai târziu filtrăm fiecare element al vieții noastre prin prisma celor cinci trebuințe esențiale despre care vorbea A. Maslow. De regulă ele sunt interconectate și, un lucru banal - precum o amiciție, de exemplu - poate ajunge, la un momentdat, să împiedice împlinirea sau satisfacerea uneia dintre nevoi.
Când acest lucru se întâmplă, apare o serie de stări contradictorii. Ele pot prinde forma unor nemulțumiri, scrâșnete, strângeri din dinți, compromisuri de moment... și pot degenera până la imposibilitatea acceptării celeilalte persoane ca fiind una care să merite încrederea și, oricâte ni s-ar promite, ajungem inevitabil la ruperea respectivei relații, cu scopul superior de a ne satisface respectiva trebuință neglijată.
Cele 5 nevoi fundamentale ale lui Maslow sunt:
1. Nevoile fiziologice: apă, hrană, adăpost, transport;
2. Nevoile de siguranță personală: confort psihic necesar funcționării eficiente;
3. Nevoile sociale, de apartenență: apartenența la un grup;
4. Nevoia de recunoaștere socială: statut social;
5. Nevoia de autorealizare (dezvoltare personală).
Oricât de ciudat ar părea, aceste nevoi sunt alimentate de fiecare din oamenii cu care intrăm în contact. Noi creștem, zi de zi, în societate, nu independent de aceasta. Mergem la lucru, facem plimbări în parc, comunicăm cu familia sau apropiații... și ne formăm un cerc de încredere. Uneori din acesta fac parte inclusiv persoane pe care nu le cunoaștem dar care, dintr-un motiv sau altul, au reușit să ne câștige încrederea.
Orice început este spectaculos și se poate asemăna unei baterii care este 100% încărcată. Cu timpul începem să adaptăm relația la mediu și, mai departe, la propriile așteptări. Așa, pe parcurs, bateria se descarcă.
În multe cazuri, ea rămâne încărcată undeva peste 50% și, în cazuri extreme, scade sau crește.
În cele mai multe cazuri, însă, oricât încercăm să alimentăm încrederea, măsurile luate sunt doar temporare iar efectul este efemer. Mai devreme sau mai târziu, nevoile strigă și, oricât am vrea să ne reconectăm la vechea baterie, nu mai avem forță. Atunci decidem că este momentul să mergem mai departe.
Și nu este un lucru rău. De fapt, este cel mai bun lucru pe care îl putem face: să recunoaștem că bateria nu mai are forță să se încarce la vechea priză... și să lăsăm la o parte relația care ne împiedică să fim împliniți. Poate, la un momentdat, se va mai încărca și va ajunge în zona neutră și sigură, de unde nu se cere nimic. Dar, până acolo, e cel mai sănătos să ne retragem.
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm. Interesele noastre inițiale cu greu rămân sincronizate cu acelea finale, mai ales atunci când fiecare entitate a unui raport de acest gen are obiective diferite.
Nu înțeleg de ce oamenilor le este frică să recunoască și să accepte că se schimbă. Și e normal și e sănătos. Atunci când unul singur acceptă să se schimbe și are așteptarea ca și celălalt să se schimbe după sine, în exact aceeași direcție, atunci încrederea va scădea. Nu toți suntem pregătiți să facem aceiași pași în același timp.
Așa m-am învățat să respect individualitatea celor din jur. Lucrând preponderent cu oameni am descoperit că din frică ei acceptă și nu corijează de la început... și se epuizează, stingându-se încet. Dacă problemele nu se rezolvă realist și nu există o intersectare a intereselor, cel obișnuit cu ideea de compromis... va pleca. Subit și fără semn. A transmis semnale dar nu i-au fost ascultate.
Tocmai pentru a preveni o astfel de problemă încurajez comunicarea și ruperea din timp a rădăcinilor, înainte ca nesiguranța și frustrarea să se instaleze. Așa putem trăi în pace unii cu alții, fără să ne pierdem încrederea și fără să ajungem la distrugerea unor amiciții ce ar putea fi, la un momentdat, constructive.
Încrederea reprezintă mai mult decât ceea ce se înțelege în accepțiunea generală. Ea este, în definitiv, o forță ce guvernează sistemul psihic uman și relațiile interumane. De aceea, nu se discută. Se simte, se intuiește, se crede. Acțiunile noastre sunt singurele care ne recomandă. Vorbele doar ne întârzie, puțin, declinul.
Interesele comune sunt importante, respectul este, de asemenea, important... dar cel mai important aspect al unei relații... cel care ne face să rămânem sau să mergem mai departe este, de fapt, încrederea.
Indiferent ce facem, mai devreme sau mai târziu filtrăm fiecare element al vieții noastre prin prisma celor cinci trebuințe esențiale despre care vorbea A. Maslow. De regulă ele sunt interconectate și, un lucru banal - precum o amiciție, de exemplu - poate ajunge, la un momentdat, să împiedice împlinirea sau satisfacerea uneia dintre nevoi.
Când acest lucru se întâmplă, apare o serie de stări contradictorii. Ele pot prinde forma unor nemulțumiri, scrâșnete, strângeri din dinți, compromisuri de moment... și pot degenera până la imposibilitatea acceptării celeilalte persoane ca fiind una care să merite încrederea și, oricâte ni s-ar promite, ajungem inevitabil la ruperea respectivei relații, cu scopul superior de a ne satisface respectiva trebuință neglijată.
Cele 5 nevoi fundamentale ale lui Maslow sunt:
1. Nevoile fiziologice: apă, hrană, adăpost, transport;
2. Nevoile de siguranță personală: confort psihic necesar funcționării eficiente;
3. Nevoile sociale, de apartenență: apartenența la un grup;
4. Nevoia de recunoaștere socială: statut social;
5. Nevoia de autorealizare (dezvoltare personală).
Oricât de ciudat ar părea, aceste nevoi sunt alimentate de fiecare din oamenii cu care intrăm în contact. Noi creștem, zi de zi, în societate, nu independent de aceasta. Mergem la lucru, facem plimbări în parc, comunicăm cu familia sau apropiații... și ne formăm un cerc de încredere. Uneori din acesta fac parte inclusiv persoane pe care nu le cunoaștem dar care, dintr-un motiv sau altul, au reușit să ne câștige încrederea.
Orice început este spectaculos și se poate asemăna unei baterii care este 100% încărcată. Cu timpul începem să adaptăm relația la mediu și, mai departe, la propriile așteptări. Așa, pe parcurs, bateria se descarcă.
În multe cazuri, ea rămâne încărcată undeva peste 50% și, în cazuri extreme, scade sau crește.
În cele mai multe cazuri, însă, oricât încercăm să alimentăm încrederea, măsurile luate sunt doar temporare iar efectul este efemer. Mai devreme sau mai târziu, nevoile strigă și, oricât am vrea să ne reconectăm la vechea baterie, nu mai avem forță. Atunci decidem că este momentul să mergem mai departe.
Și nu este un lucru rău. De fapt, este cel mai bun lucru pe care îl putem face: să recunoaștem că bateria nu mai are forță să se încarce la vechea priză... și să lăsăm la o parte relația care ne împiedică să fim împliniți. Poate, la un momentdat, se va mai încărca și va ajunge în zona neutră și sigură, de unde nu se cere nimic. Dar, până acolo, e cel mai sănătos să ne retragem.
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm. Interesele noastre inițiale cu greu rămân sincronizate cu acelea finale, mai ales atunci când fiecare entitate a unui raport de acest gen are obiective diferite.
Nu înțeleg de ce oamenilor le este frică să recunoască și să accepte că se schimbă. Și e normal și e sănătos. Atunci când unul singur acceptă să se schimbe și are așteptarea ca și celălalt să se schimbe după sine, în exact aceeași direcție, atunci încrederea va scădea. Nu toți suntem pregătiți să facem aceiași pași în același timp.
Așa m-am învățat să respect individualitatea celor din jur. Lucrând preponderent cu oameni am descoperit că din frică ei acceptă și nu corijează de la început... și se epuizează, stingându-se încet. Dacă problemele nu se rezolvă realist și nu există o intersectare a intereselor, cel obișnuit cu ideea de compromis... va pleca. Subit și fără semn. A transmis semnale dar nu i-au fost ascultate.
Tocmai pentru a preveni o astfel de problemă încurajez comunicarea și ruperea din timp a rădăcinilor, înainte ca nesiguranța și frustrarea să se instaleze. Așa putem trăi în pace unii cu alții, fără să ne pierdem încrederea și fără să ajungem la distrugerea unor amiciții ce ar putea fi, la un momentdat, constructive.
Încrederea reprezintă mai mult decât ceea ce se înțelege în accepțiunea generală. Ea este, în definitiv, o forță ce guvernează sistemul psihic uman și relațiile interumane. De aceea, nu se discută. Se simte, se intuiește, se crede. Acțiunile noastre sunt singurele care ne recomandă. Vorbele doar ne întârzie, puțin, declinul.
