Fără titlu

Astăzi e marți, zi ce niciodată nu mi-a intrat în grații. Mă gândeam ce simplu ar fi să pot semna o petiție prin care să scoatem ziua de marți din calendar și s-o transformăm în Duminică.
Azi nu mai știu nimic. Azi nu sunt eu. Azi nu mai simt nimic. Îmi vin în minte doar cuvinte mari ce nu m-au caracterizat niciodată și ale căror sensuri îmi depășesc înțelegerea. Sunt destul de persuasivă... înțeleg că nimic din ce mă doare nu există concret ci reprezintă mai curând o amintire a unei frici. Dar eu nu mai știu. Nu. Nimic.
Doar aud un permanent țipăt roșu-nchis, lovindu-se de timpanul meu, în cuvinte: "în pace...", la masculin. De ce ar ... și apoi urmează ceța, harababura de vrea/putea/crede... Nici măcar nu am proiectoare să-mi ușurez drumul prin ea. Merg ca bezmetica și mă afund într-un nimic tot mai rece. Și nu știu.
Și e liniște, dar e haos. Știu, mă "contrazic singură"... știu... nu știu. De ce trebuie făcută analiză pe text? De ce trebuie analizate și descompuse permanent sentimentele? De ce trebuie omorât creatorul? De ce? Nu mai am 3 ani să întreb, dar tot cred că întrebările esențiale nu vor primi niciodată răspunsuri... și totuși continui să întreb.

Azi e marți. Ca de obicei marțea... mi-a mers prost. Dar parcă nici nu simt. Nici nu știu. Vreau să închid ochii și să uit. Vreau să ucid un suflet. Vreau să-l ucid pe al meu.

Azi e marți.
Șapte.